Istoria privita prin ferestrele geografiei

Zamfir C. Arbore, Dictionarul geografic al Basarabiei, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 2012, 496 p.

 

I.OPRISAN

Proiectul Societatii Geografice Romane de a continua „Marele dictionar geografic al Romaniei“ (vol I-V), cu dictionare similare pentru toate provinciile si partile romanesti aflate in afara granitelor de atunci ale tarii, viza, dupa cum usor se poate deduce, nu numai o cunoastere spatiala a prezentei romanesti, ci si o incursiune temporala in istoria acelor zone, pentru a se demonstra, astfel, unitatea lor indestructibila cu trupul
independent, constituit statal, al  acelei  mari patrii, din ce in
ce mai mult visate la hotarul
secolelor XIX si XX.
Alegerea lui Zamfir C. Arbore pentru realizarea „Dictionarului geografic al Basarabiei“ nu a fost intamplatoare. Se dorea, in primul rand, ca autorul lucrarii sa fie bastinas, get beget, al provinciei, dupa cum Emil Grigorovitza, fusese desemnat, in calitatea sa de bucovinean, sa elaboreze „Dictionarul geografic al Bucovinei“ (1).
Autorii dictionarelor celorlalte provincii sunt necunoscuti, desi secretarul general al Societatii, George I. Lahovari, marturisea, in prefata la „Dictionarul geografic al Basarabiei“, ca „pentru Transilvania si celelalte provincii romane de sub Coroana
Sf. Stefan, comitetul a adunat o parte din materiale“.
Era ales, in al doilea rand, Zamfir
C. Arbore, pentru ca acesta se preocupa mai de mult de aspectele avute in vedere de Societate, in legatura cu tinutul rapit de rusi, si fusese premiat, in 1898, de Academia Romana, cu Premiul Statului Eliade Radulescu, pentru lucrarea „Basarabia in secolul XIX“, ce vedea lumina tiparului, un an mai tarziu, in „editiunea Academiei Romane“, la Institutul de Arte Grafice, Carol Göbl, Bucuresti, 1899.
Nu e lipsit de interes faptul ca lucrarea in discutie, dedicata: „Fruntasului boierimii pamantene, marelui patriot basarabean, nemuritorului Alexandru Hasdeu“, se sprijinea in argumentarea si concluziile ei privind demografia Basarabiei pe un manuscris inedit al lui Alexandru Hasdeu, pus la dispozitie de Bogdan Petriceicu Hasdeu, cu care Zamfir C. Arbore se afla in relatii foarte apropiate, fiindu-i unul dintre mediumii spiritisti de baza.
Mai bine de jumatate din aceasta scriere se refera direct la geografia Basarabiei sau la probleme legate de ea: Cartea I: „Geografia fizica si politica. Geografia, orografia, hidrografia, clima, flora, fauna“; Cartea II: „Locuitorii. Demografia de la 1810-1892. Etnografia“; Cartea IV: „Orasele si satele din Basarabia“; Cartea V: „Agricultura si proprietatea funciara“; Anexe, II: „Asezamantul coloniilor bulgare“; IV: „Repertoriu de toponimie“, cuprinzand 998 de toponime de localitati, ordonate pe tinuturi – reprezentand nu se stie inca daca totalitatea articolelor elaborate sau doar „repertoriul“ avut in vedere pentru „Dictionar“.
Intr-un fel, Zamfir C. Arbore prezenta, in cartea mentionata, sintetic, concluziile pe care, in mod firesc, ar fi trebuit sa le traga dupa publicarea sau macar dupa finalizarea „Dictionarului“.
De aceea, „Dictionarul“ aparea fara nicio prefata sau postfata a sa, intrucat tot ce avusese de spus spusese deja. Nu-i exclusa, insa, posibilitatea ca documentarea pentru elaborarea propriu-zisa a articolelor sa fi inceput cu mult mai devreme, caci nu se stie nimic in aceasta privinta, si concluziile formulate sa se fi dezvoltat de-o asa maniera, incat sa atinga dimensiunile unui volum de sine statator, de aproape 800 de pagini. Cum cele doua lucrari au crescut in paralel sau imediat una dupa alta, ideile autorului trecand dintr-una intr-alta, in forma concret-exemplificatoare, in „Dictionar“, in dezvoltari sintetice in „Basarabia…“, judecarea uneia implica obligatoriu luarea in considerare si a celeilalte (ca un tot in sine).
*
In realizarea „Dictionarului geografic al Basarabiei“, Zamfir C. Arbore a pornit de la cateva aspiratii ideale, visate de orice autor de asemenea lucrari:
1.Sa abordeze toate aspectele geografiei fizice, respectiv: formele de relief ale solului, de la munti, piscuri, dealuri, platouri, vai, campii, sesuri etc., la bogatia hidrografica (Marea Neagra, fluvii, rauri, bazine fluviale, raulete, paraie, insule, peninsule, lacuri, balti, mlastini, vaduri, izvoare, brate), cu relevarea climei, faunei si florei.
2. Sa prezinte intreaga gama de materializare a geografiei politice, de la jocul istorico-politic al delimitarii granitelor si statornicirea dependentelor de subordonare statala la formele administrative: judete, ocoale (voloste), orase (capitala de gubernie, de judete si ocoale), targuri, targusoare, comune rurale, colonii, sate, satuce, catune, selisti, odai, locuinte izolate, manastiri, schituri etc.
3. Sa infatiseze, in larga ei complexitate, situatia demografica a provinciei, staruind asupra prezentei in diversele asezari a locuitorilor autohtoni (romani) si a nationalitatilor alogene (rusi, ruteni, poloni, germani, bulgari, armeni, elvetieni, tigani s.a.).
4. Sa releve raporturile sociale, in ansamblu si in fiecare asezare in parte, dintre locuitori, prezentand dimensiunile proprietatilor si culturile specifice, cu productia si valoarea lor (inclusiv cu nivelul exporturilor si al importurilor pe judete si in punctele vamale), precum si a animalelor, de la cai, boi, magari (ca forte de lucru) la porci, capre, ovine, stupi (ca mijloace de alimentare si productie alimentara).
5. Sa infatiseze caile de acces terestre si navale intre diversele localitati: drumuri, cai ferate, poduri, vaduri peste ape, transport de marfuri si persoane, fluvial si maritim etc.;
6. In sfarsit, sa indice coordonatele geografice (latitudine si longitudine), in cazul localitatilor pentru care existau asemenea calcule.
Aceste nazuinte, vizand absolutul, s-au concretizat in articole inegale ca dimensiuni, si chiar ca valoare, punctand, in functie de informatiile avute la indemana, doar unele dintre aspectele pe care autorul ar fi dorit sa le infatiseze.
De pilda, in foarte multe articole nu se indica suprafetele de pamant avute in proprietate de sateni, nu sunt prezentate categoriile sociale ale romanilor (mazili, razesi, boieri, arendasi, tarani), nu se spune nimic despre apartenenta etnica a locuitorilor, nu se da numarul exact al elevilor la scolile (in limba rusa) de la sate, si cu atat mai putin de la orase, din numarul de copii scolarizabili, nu se precizeaza anul constituirii unora dintre coloniile de straini implantate de guvernul rus pe teritoriul Basarabiei in secolul al XIX-lea, nu se dau coordonatele geografice, nu se da numarul vitelor, numele ocolului si nici al judetului, nu se spune in clar ca nu exista scoli sau biserici acolo unde nu exista etc., etc.
Si totusi – in pofida schematismului unora dintre articole, datorate, poate, colaboratorilor nenumiti ai autorului, care l-ar fi ajutat, dupa cum s-a spus – „Dictionarul“ ofera o imagine multiplu acordata si coerenta asupra intregului, fara rupturi si contradictii de viziune, sustinuta de o inversunare mocnita impotriva imperiului rasaritean, care a scos partea de tara dintre Prut si Nistru din fagasele ei seculare.
Protestele deschis formulate si relevarea opresiunii sau a intentiilor vadite de deznationalizare sunt relativ putine, dar ele se resimt in tot ce scrie Zamfir C. Arbore.
Ar fi de ajuns sa mentionam doar laitmotivul aparent indiferent, cu aspect de simpla notatie, inclus in aproape toate articolele dedicate satelor care aveau scoli in localitate: „Satul are doua scoale (…) in ambele scoale se invata ruseste“ (Mereni, Chisinau); „Satul are o scoala cu o clasa, unde se invata numai ruseste“ (Jaloveni, Chisinau); „Satul are o scoala cu o clasa, unde se invata numai ruseste“ (Pereni, Chisinau); exista „scoala elementara, bisericeasca, unde se invata ruseste“ (Rascani, Balti); exista „scoala elementara ruseasca“ (intr-un sat eminamente razesesc, Dumbravita, Balti); „Satul are (…) o scoala, cu institutor, unde se invata numai ruseste“ (Balauresti, Chisinau); „Satul are o scoala elementara, unde se invata ruseste“ (Pascani, Chisinau) etc.
Uneori, spre a evidentia contradictia dintre invatamantul impus, in limba rusa, si integralitatea romaneasca a satului, autorul subliniaza dezinteresul satenilor fata de limba de predare: „satul poseda o scoala rurala, unde copiii invata numai ruseste; populatiunea, insa, nu vorbeste aceasta limba“ (Ciolpani, Chisinau). „Satul are o scoala cu o clasa, unde se invata numai ruseste, desi razesii nu vorbesc ruseste“ (Durlesti, Chisinau); exista „scoala cu o clasa, unde se invata numai ruseste, desi taranii nu vorbesc acea limba“ (Duruitoarea, Balti); satul „are o scoala rurala cu 2 clase, unde se invata ruseste: populatia nu vorbeste ruseste“ (Ciuciurleni, Chisinau).
Faptul e evidentiat chiar intr-o colonie bulgareasca asimilata de romani (2): „Astazi satul are 257 case, cu o populatie de 2.413 suflete, toti vorbind romaneste, nestiind limba rusa, desi satul are o scoala ruseasca“ (Cismea, Ismail).
Problema limbii, caci aceasta i se parea – si e, intr-adevar – esentiala, e ridicata de autor si in cazul serviciului divin, care se oficia, dupa 1812, doar in limba rusa si rareori si in limba romana, desi existenta cartilor vechi romanesti, intr-adins semnalate, aflate in bisericile satesti si mai ales in manastiri, dovedeste clar ca aici s-a slujit inainte in romaneste.
Dar administratia rusa nu admitea o alta limba oficiala in „tinut“, dupa cum nu suferea existenta schiturilor si manastirilor curat romanesti, pe care le-a desfiintat cu brutalitate (19 la numar, daca nu cumva chiar mai multe). „Pe la 1806 – cand au patruns armatele rusesti in Basarabia, in vederea razboiului cu turcii – aceasta manastire sRazana, jud. Orheit – scria Zamfir C. Arbore – era un schit si, impreuna cu schiturile Casovatul, Soroca, Verejeni, Caratura sCuraturat, Poiana, Lomanova, Hradiste, Hiticica, Pecistea, Pasteru, Popauti, a fost desfiintata de pravoslavnica Rusie“.
Prezentand, in alt articol, manastirea Japca (Jabca), din jud. Soroca, dupa ce releva ca „aceasta manastire este intaia intre manastirile de astazi ale Basarabiei“, unde se aduna in ziua Inaltarii Domnului „o multime de crestini“ „din toate partile Basarabiei“, autorul incheia cu amaraciune: „Liturghia, insa, in aceasta manastire romaneasca, se oficiaza in limba slava“.
Conchizand, intr-un fel, in articolul general „Basarabia…“, autorul afirma deschis, comparand situatia romanilor cu a altor nationalitati (in special cu a germanilor si a evreilor, nu mai vorbim de a rusilor), ca „Invatamantul limbii romane este interzis in Basarabia“ – „Atat in bisericile de prin orase si in toate scolile publice, limba romana este interzisa, numai prin satele cu populatie romana se permite sdar multe dintre articole dovedesc contrariult, oficierea sfintei liturghii in limba rusa si romana“.
In legatura cu cultul religios ortodox, tinem sa mentionam semnalarea unei asezari romanesti (Branza din jud. Ismail), care, „pana pe la 1630“, a avut proportiile unui „mare sat“, cu „sapte biserici, ale caror temelii s-au mai pastrat pana acum“. Daca nu vor fi fost construite succesiv, ca urmare a arderii lor de catre tatari, avem de a face cu o localitate imensa pentru acele timpuri, ceea ce nu e verosimil, data fiind asezarea ei in calea invaziilor.
Dovada, intre altele, si precizarile din articol: „La 1827, insa, aici locuiau numai 45 familii de tarani romani si 16 familii de ruteni romanizati cu desavarsire, astfel ca descendentii lor de astazi nu vorbesc alta limba decat cea moldoveneasca“.
Dezastruoasa i se parea autorului si situatia scolarizarii copiilor, care, mai mult de jumatate – in unele sate, unde nu existau scoli, integral – ramaneau analfabeti, neputand beneficia nici macar de „luminile“ rusesti.
O chestiune foarte importanta, pe care Zamfir C. Arbore o dezbate – nu numai sub forma de semnalare, ci si de protest – o constituie incercarea administratiei ruse de a popula, dupa proiectul lui Hinzov, in principal judetele din sudul Basarabiei, cu colonisti germani si slavi, pentru ca, in felul acesta, sa dispara orice posibilitate de revendicare romaneasca a gurilor Dunarii.
S-a facut o propaganda imensa, mai ales in Apus, pentru atragerea colonistilor in Basarabia.
Daca in „Dictionar“ autorul nota sec doar suprafata de pamant data fiecarui imigrant german, 60 deseatine – intindere imensa fata de terenul detinut de razesii romani –, in Basarabia in secolul XIX el dezvaluia si celelalte avantaje acordate „oaspetilor“.
Asa, de pilda, colonistii germani erau „scutiti de orice impozite si biruri pe 50 de ani, tinerii erau scutiti de recrutare, si, in afara de pamant, pentru care statul nu a cerut niciun ban, au mai primit de la stat bani pentru intocmirea gospodariei“ (p. 104). Cel putin primele colonii, caci urmatorilor, din Würtemberg, nu li s-a mai dat, constatandu-se ca acestia detineau in medie 2.800 franci pe cap de familie“, iar cei din Lichtenberg „cate 60 de ruble pe cap de familie“.
In plus, ei aveau bisericile lor (luterane sau catolice) si scolile, in care, chiar daca se invata rusa, „toate obiectele de studiu se predau in limba germana“ (p. 103).
Inca si mai curtati au fost colonistii elvetieni, francezi din Lausanne, intemeietorii localitatilor Saba si Sabalat, vestite pentru viile lor, carora „li s-au dat cele mai manoase pamanturi, alese chiar de delagatii lor“ (p. 104).
Cele mai numeroase colonii au fost infiintate, insa, de bulgari, care s-au revarsat in Basarabia de peste Dunare, alaturandu-li-se bulgarilor mai vechi, veniti din Imperiul Otoman, ce fusesera protejati initial de domnii romani. (La 1819 erau deja 6.532 de familii vechi si noi, cca 24.000 de locuitori; in 1821 erau 8.891 de familii, cca 32.000 de locuitori, iar in 1861 ajunsesera la 48.216 de locuitori).
Pe langa pamantul acordat gratuit (cca 30 deseatine pe cap de familie) li se dadeau ajutoare banesti, care, cu timpul, au covarsit sumele guvernamentale destinate acestui scop.
Fata de navala bulgarilor, Imparatul Nicolae I a dat un ucaz prin care hotara ca „imigrantii industriosi“, „vieri, pescari, si marinari“ sa fie stabiliti prin orase si targuri“; cu scutire de orice impozite timp de 10 ani, iar marinarii – de care era nevoie in flota rusa – sa aiba o scutire de orice bir catre stat timp de 25 de ani.
Foarte protejati au fost si colonistii evrei, care s-au adaugat celor 5.000 de familii existente in Basarabia la 1812, ajungand, in 1858, la „78. 751 suflete“, dintre care – o noutate pentru epoca moderna – 10. 589 de evrei au fost colonizati in 16 sate, „insumand 1.082 de gospodarii agricole, cu pamanturile cele mai manoase“, ca in timpurile biblice.
Din pacate, „munca agricola – scrie autorul – s-a dovedit prea grea pentru natura nervoasa a evreului“ si agricultorii au parasit satele, ingaduindu-li-se „sa se stabileasca pe la balciuri si targusoare“. In toate locurile, insa, ei au avut scolile si templele cu predare si serviciul divin in limba lor.
De un tratament special s-au bucurat polonii, putini la numar (cca 800), in genere sleahtici, care „au imbratisat profesiunea manoasa de arendasi“.
Fata de colonistii mentionati – in randul carora trebuie adaugati: rutenii, armenii, grecii (printre ei, multi aromani), care au fost intampinati cu simpatie, acordandu-li-se avantaje enorme – romanii, amestecati printre ei, fie au fost respinsi de la orice danie de pamant, fie li s-a acordat suprafete infime, ramanand ca niste paria, saracii satelor. Exemplul celor din Cazaclia, jud. Ismail. Satul „s-a intemeiat la 1822, de catre 19 familii de tarani romani. La 1825 au venit de s-au asezat aici 141 familii de bulgari si o familie de romani. Guvernul rus n-a admis pe cei asezati inainte si a dat pamant numai celor din urma. Astfel ca numai 142 de familii au capatat pamant in intindere de 8.520 deseatine, iar romanii au ramas fara pamant“. Sau al celor din Ivanovca, jud. Acherman: „La 1821, cand s-a intrunit satul, aici au fost 45 familii de bulgari si 12 familii de moldoveni. Guvernul rus a dat bulgarilor 2.700 de deseatine si a refuzat moldovenilor de a slet recunoaste orice drept asupra pamantului. Astazi satul se compune din 1.150 de bulgari si 600 de romani“.
Ba, mai mult, sunt semnalate, nu o data, situatii cand ei, primii intemeietori ai unor asezari, au fost izgoniti spre a fi colonizati acolo emigranti straini. „Pe atunci sla 1823t au existat aici doua catune: Mica Catarjea si Achimbat, locuite azi de ruteni si in care, locuiau tarani romani, pe care guvernul rus i-a gonit, transferandu-i aiurea“ (spre a infiinta colonia elvetiana Saba, jud. Acherman). Sau: „Guvernul rus, la 1827, a voit sa transporte pe acesti locuitori sdin Hasan-Batar, Achermant pe alt loc, voind a intemeia aici o colonie bulgara“.
Alteori alungarea s-a facut prin inselaciune, promitandu-li-se pamant in Caucaz si Crimeea (de fapt trimitandu-i la robia inca in vigoare in Imperiu), de unde putini s-au mai intors. „Din acest sat sHolercani, Orheit, la 1872, au plecat multi emigranti, spre a se stabili la Caucaz, ademeniti de ocarmuire“.
Spre a demonstra antecedenta tuturor satelor romanesti in Bugeac fata de coloniile straine, Zamfir C. Arbore dedica, in volumul „Basarabia in secolul XIX“, o ampla sectiune migratie romanesti peste Nistru si in sudul Basarabiei. „Aceasta emigrare a elementului roman din Basarabia a inceput deja – scrie autorul – in secolul al XVIII“. La 1753 s-au format pe Bug „un soi de cazaci numiti «Bugskie Cazaki» ce s-au extins pe raurile Iagul, Yaslac, Verblinsca, Komisarovca, Domotcani, Samotcani, din care s-au recrutat 23 de companii de cazaci – la 1783 erau „1.500 curti, 15 biserici, cu o poporatiune de 2.000 familii“.
Intre 1791-1803 – trec alti romani, alcatuind satele: Ovidiopol, Maiaki, Dubasarii Noi, Tiraspol, Slobozia-Hanului, Ananiev, Bobrinetu, Balta.
Dupa acordarea de catre Imparateasa Ekaterina, la 1792, a 260.000 de deseatine boierilor moldoveni, „care de buna voie cu osardie s-au facut supusi rusi“, acestia au adus lucratori pe mosii din Moldova din care facea parte, desigur si Basarabia), cu care s-au format 20 de sate.
Alti romani au emigrat in Ociacov, formand satele Tasina, Berezina, Boldana, Cantacuzovca s.a., asa incat, la 1901, locuiau in guvernamantul Ekaterionoslav 26.574 de romani; in Podolia: 42.481 de romani; iar in guvernamantul Herson 210.146 de romani (care i-au rusificat pe ruteni).
Cca 9.000 de romani din Basarabia de Nord s-au asezat in Basarabia de Sud.
„Pe temeiul acestor fapte – isi incheia autorul expunerea – putem, dar, conchide cum ca emigratiunea elementului roman din Basarabia n-a putut avea de la 1812 incoace o inraurire vatamatoare asupra trassatturii dominante a fizionomiei etnice a Basarabiei. Din contra, elementul acesta roman, asezat dincolo de Nistru inaintea anului nefast pentru Basarabia formeaza astazi un zid de santinela etnica, care apara Basarabia de navalirea puhoiului strain“ (p. 123).
Revenind la consideratiile anterioare digresiunii, trebuie sa constatam ca o soarta apropiata de a romanilor din sudul Basarabiei au mai avut-o doar tiganii – carora li s-a intarit, prin ucazul imperial din 1818, robia – si rusii fugiti de dincolo de Nistru, care au fost reintorsi la robia de acasa (cca 48.000 de tarani rusi robi sau schismatici expediati pana in 1872 de politie).
Tentativa reala sau doar propagata a administratiei ruse (despre care se zvonise prin anii 1817-1820) de a introduce robia si in Basarabia, asupra locuitorilor bastinasi, care se bucurau de toata libertatea (indeosebi mazilii si razesii), in virtutea vechilor hrisoave de la voievozii Moldovei, unii inca de la Alexandru cel Bun, „a provocat o adevarata teroare in randul taranimii bastinase, care se temea ca Rusia o va face roaba la boierii rusi, precum robi erau pe atunci taranii rusi“ (p.93). Drept urmare – concomitent cu venirea emigrantilor straini – o parte a populatiei basarabene, pamantene, a fugit, fie in Moldova libera, fie in Imperiul Otoman, de unde veneau bulgarii. Asa se face ca deznationalizarea capata un curs dramatic.
Parandu-li-se chiar rusilor ca o provincie rapita n-ar avea nicio valoare fara locuitori, si-au infranat pornirile de inrobire si au cautat alte cai de subjugare, cu aceleasi efecte in timp; fapt ce-a determinat reintoarcerea la casele lor a aproape tuturor celor plecati.
Si pentru ca am amintit de mazili si razesi, e momentul sa relevam simpatia impinsa pana la dragoste si mandrie patriotica, cu care Zamfir C. Arbore ii prezinta in toate articolele inchinate asezarilor in care mai existau.

In evocarea curateniei sufletesti, a demnitatii si indaratniciei sau a frumusetii si harniciei lor, prezentarea, desi succinta si voit incolora – obiectiva – de articol de dictionar, capata tensiuni, daca nu lirice, cel putin afective. Autorul e constient de faptul ca are de-a face cu oameni mandri, descendenti de razboinici (3), care nu cunoscusera impilarea si n-o puteau suferi, anticipand intr-un fel, formularea memorabila a lui
N. Iorga: „Acesta nu e taranul obisnuit cu serbia, taranul sarac, ce se umileste, pe care-l poti insulta si palmui; acesta e cea mai buna rasa moldoveneasca a Romaniei intregi. Odata am fost intampinat cu lacrimi de oamenii dintr-un sat; doua saptamani mai inainte, un jandarm insultase pe un taran si tot satul se solidarizase cu cel ce primise ofensa. Acestia sunt «nobili spanioli» cu onoare susceptibila si de aceea ne vin la Camera, fara incetare, plangeri de ale basarabenilor. La noi lumea s-a obisnuit cu administratia secolului al XIX-lea si cu apucaturile ei, dar altii se impotrivesc si nu-i admit toate tratamentele“ („Politica minoritatilor in Romania noua“, „Neamul romanesc“, 16 august 1926).
Si totusi, viata acestor „nobili spanioli“ nu era deloc usoara. Pamanturile lor – dupa cum rezulta din „Dictionar…“ – fusesera continuu diminuate de arendasii si negustorii (de obicei, straini) sau de boierii localnici, atelajele si vitele mari se imputinasera pana in 1901 – punctul de referinta al cartii – fata de recensamintele din 1823,1827, cu care autorul compara mereu situatia. Incat pamantul a 2-3-5 gospodarii de colonisti germani, care primisera cu darnicie cate 60 de deseatine pe cap de familie, egalau – si in unele cazuri chiar intreceau – suprafata detinuta de un sat intreg de razesi sau tarani romani.
Dar insasi viata casnica de zi cu zi a acestora era grea. Gratie informatiilor paralele numar de locuitori/ numar de case, cuprinse in volum, se poate observa stramtorarea extraordinara a romanilor in gospodariile lor. Dam cateva exemple – dar ele pot fi luate de oriunde din volum: Balinti, jud. Soroca: 94 de case, 1.020 de suflete; Balasesti, jud. Soroca: 42 de case; populatiunea de razesi 498 de suflete; Balaccea Veche, jud. Acherman: 38 de case, „populatia 579 de suflete“; Balarda, jud. Orhei: 30 de case, „populatia 287 suflete“; Floceni (Uscati), jud. Balti: 107 de case, cu o populatiune de 1.200 de suflete, romani razesi; Floresti, jud. Balti: „89 case, cu o populatie de 911 suflete“; Beresti, jud. Balti: numarul caselor 44; „populatiunea 498 suflete“; Beseni, jud. Balti: numarul caselor 27; „populatiunea 343 suflete de locuitori, care poseda pamant de improprietarire 114 deseatine“; Bocsa, jud. Balti, „sat de razesi“:“numarul caselor 58, populatiunea 980 suflete“; Bisericani, jud. Balti, „sat de razesi“: 93 case, 970 suflete etc. etc.
Dincolo de stramtorarea din punct de vedere al confortului – a se compara cu situatia colonistilor germani –, statistica mentionata cuprinde in subsidiar si un fapt imbucurator – acela al natalitatii sporite a romanilor fata de toti ceilalti, care, intre altele, a zadarnicit incercarile rusesti de deznationalizare.
In afara infuziunii istoriei, oarecum de la sine, in substanta tuturor articolelor, ca element de fundal implicit in prezentarile si afirmatiile autorului, exista secvente speciale ale derularii trecutului, ca parti obligatorii ale articolelor generale despre Basarabia si despre centrele judetene si vechile cetati de granita: Hotin, Orhei, Soroca, Tighina (Bender), Cetatea Alba (Acherman), Ismail, Chilia sau despre manastirile importante.
Scrise, cel putin unele, cu anume exaltare (cata poate fi cuprinsa in articole de stricta informare) in dorinta evocarii epocii de glorie a Moldovei, a lui Stefan cel Mare, a celorlalti voievozi, spre a trezi constiintele, textele sunt in linii mari corecte, cu posibile rectificarii (in cea mai mare parte operate de domnul Iurie Colesnic in editia a II-a a cartii).
*
S-a afirmat, la un moment dat, ca „Dictionarul“ ar fi o lucrare de cabinet, si ca n-ar reflecta in niciun fel impresiile personale ale autorului din timpul documentarii la fata locului. Observatia nu se sustine decat in parte, in sensul ca Zamfir C. Arbore nu a putut, in perioada elaborarii „Dictionarului“ – data fiind situatia sa politica de fugar din Imperiul tarist – sa strabata in voie tinuturile despre care scria. Dar urmele familiaritatii sale cu multe din localitatile la care se refera, razbat si din „Dictionar“. Ne referim, in special, la legenda despre intemeierea manastirii Curchi, pe care a cules-o personal „din gura unui mosneag razes“ sau la amintirile care se stravad, de asemenea, din articolele dedicate, cetatilor lui Stefan cel Mare si unora dintre manastiri, cu evocarea peisajului paradisiac in care sunt situate (de exemplu, privelistea ce se deschide peste Nistru catre „catunul Camenca din guvernamantul Podoliei, cu castelul maresalului Witghenstein“). Spre a nu mai vorbi de evocarile poetice ale Nordului Basarabiei din vol. „Basarabia in secolul XIX“, care nu sunt rodul simplei fantezii.
„La Nord, spre Orhei, Hotin, Soroca – rememoreaza autorul impresiile trezite la fata locului – calatorul adeseori ramane fermecat de privelistea peisajului, si imprejurimile Rinului nu sunt deloc mai pitoresti decat imprejurimile de la Soroca, de pe Nistru. Niste maluri inalte si abrupte sunt alocurea acoperite peste tot cu paduri, alocurea goale si stancoase. Dincolo de mal, spre nord, se intind paduri vaste si tacute in posomorata lor maiestate. Din aceste paduri, prin vai inguste si stancoase, serpuiesc izvoare si raulete, care se revarsa in Nistru. In fine, batranul Nistru cu apele sale curgatoare, sfredelindu-si albia printre stanci si dealuri, pentru a-si revarsa apele in Marea Neagra… Iar peste toate acestea, un cer albastru, un aer imbibat de parfumul florilor si al fanetelor si, acolo sus-sus, in slava cerului, plutesc vulturii Basarabiei“ (p.28).
Sau, prin contrast, peisajul Bugeacului, de la capatul sudic al Basarabiei:
„Satele si coloniile se tin lant de-a lungul malurilor raurilor desemnate in departare prin linia verde a stufariilor. La dreapta si la stanga drumului, se intind nemarginite pasuni, pe care pasc cirezi de vite si turma de oi. Iar acolo unde se ispravesc pasunile, se incep lanuri de bucate: graul ca un zid se inalta din ambele parti ale drumului, spicul graului e aplecat spre pamant, de plin ce este; acolo mai departe incep fanetele. Palcuri de flori presara intreaga campie, unele mai inalte, altele mai indesate. Pare ca fiecare floare te priveste, mirata de a vedea pe un om in solitudinea campiei; pare ca intreaga campie asculta si sopteste cu vantuletul, care adie printre mii si mii de flori.
Asa e Bugeacul.
Dar a trecut luna mai, bucatele s-au copt si a sunat ora binecuvantata a secerisului. Cu o saptamana inainte de seceris, vantul, care pana atunci adia prin campii, deodata a incetat de a sufla: nicio urma de nor pe cer, din a caruia inaltime nemarginita arde un soare neindurat. Termometrul arata 45-46 de grade la umbra… si in doua trei zile bucatele suculente sunt fierte, graul e pierdut. Intreaga munca a omului a pierit fara niciun rezultat; sperantele de primavara s-au risipit in cateva zile, iar campiile cu flori s-au prefacut in praf si cenusa.
Asa e Bugeacul“.
*
Parcurgand cele doua lucrari ale lui Zamfir C. Arbore, te intrebi, pe buna dreptate, cum au putut sa-si pastreze romanii din Basarabia identitatea nationala si mai ales limba, sub rusi, caci s-a scurs doar o perioada aproximativ egala de ocupatie, cu aceea a stapanirii Daciei de catre romani.
Desigur, conditiile au fost cu totul altele. Ocupatia ruseasca s-a instaurat in epoca moderna, a afirmarii constiintelor nationale, cand popoarele nu mai suportau cu aceeasi usurinta impilarea.
Dar nu a fost deloc usor.
Stalpii de aparare ai neamului si limbii i-au constituit nu orasenii, ci mazilii, razesii si taranii, descendenti din vechii razboinici, care si-au aparat tara impotriva navalirilor continue ale hoardelor.
Veneau tatarii sau cazacii, pe urma rusii si ardeau satele, luau belsugul roadelor si floarea tineretii, dar cei care mai scapau, dintre localnici, reveneau cu si mai mare indarjire la locurile stramosesti, in asteptarea altor invazii.
Stapanirea ruseasca a fost ultima dintre ele, mai dura, mai lunga si mai sistematica, hotarata sa devina definitiva, mai ales dupa 1944, cand s-au facut deportari in masa, din randul romanilor razvratiti sau al celor mai indaratnici – uneori, chiar fara nicio logica aparenta.
Si totusi… in 1989-1990, sub impulsul unor evenimente favorabile, romanii basarabeni au scos miraculos din subterane, „limba noastra cea romana“ si i-au regasit frumusetile nealterate.
S-a produs o adevarata minune, pe care republicarea „Dictionarului“ lui Zamfir
C. Arbore o confirma, dandu-i adevarata dimensiune de fapt greu explicabil.

 

NOTE:
(1) „Dictionarul geografic al Bucovinei“ de „Em. Grigorovitza, profesor“, numerotat cu cifra II, din seria „Dictionarelor geografice ale tarilor locuite de romani in afara de regat“, aparea la Atelierele Grafice Socec & Co, Bucuresti, 1908 (248 p.) (BAR:III 11001).

(2) Din pacate, exista numeroase cazuri in care romanii au fost asimilati complet de elementele slave. Dam ca exemplu localitatea Cristinesti din jud. Hotin, tinand de comuna Stanceni, ocolul Dancauti (azi Kerstenti/ Cherstinet /Chirstenet, in Ucraina), care, la inceputul secolului al XIX-lea, pe timpul recuperarii mosiei stramosesti de catre Tadeu Hajdeu (bunicul lui B.P. Hasdeu), era integral romaneasca si astazi e integral ucrainizata. Cu ultima vorbitoare de limba romana, femeia de serviciu de la scoala, am discutat la sfarsitul anilor ‘80 ai secolului trecut.

(3) Nu intamplator, cele mai multe biserici ortodoxe romane din Basarabia si-au ales ca hram sarbatoarea „Sfantului Mihail“, alegand, din cei doi arhangheli (Mihail si Gavriil, 8 noiembrie), pe cel cu sabia neinduratoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper