Ipoteza: inselandu-se, Kant avea dreptate

Un articol de NICU ILIE

Un model horticol asupra gnoseologiei

Modelul în orice cunoastere înseamna aplicarea a ceva ce are propria structura si substanta pe ceva ce are propria substanta. Daca cele doua sunt compatibile, modelul este capabil de a genera structura hibridului teoretic, dar îi confera si trasaturi. Aplicarea unui model nu este neutra, ci invaziva. Dar identificarea unui model potrivit poate genera logica acolo unde cunoasterea nu este suficienta. Modelul religios asupra lumii, de exemplu, a generat un layer de dumnezeire care a adaugat logica si coerenta antropica unor sisteme gnoseologice haotice din punctul de vedere al informatiei statistice. Modelul însusi al dumnezeirii a fost extras din organizarea tribala a vânatorilor-culegatori în prima faza, cea a animismului. Sâmbure al dihotomiei ulterioare (htonian/uranic), primele transcendente practicate reflecta fidel trecerea la agricultura si la metal. În faza ulterioara, a religiilor cu panteon, modelul este al unui mic oras sal cetatilor-statt, iar monoteismul aduce o etapa imperiala, cu dumnezei care-si eclipseaza propria curte, atotputernici si atotcreatori. Capabili sa actioneze de la distanta, invizibili practic, în vederea unor planuri mult prea mari pentru a li se vedea sensul si scara. Dumnezeul crestin este o teorie imperiala asupra cunoasterii.
Spre deosebire de cunoasterea „luciferica“, axata pe model si comparatie, cunoasterea „paradisiaca“, aduce o mult mai mare substanta statistica si consistenta „marginala“ în layerul de baza. Dar ipoteza originala, construita pe un model chiar si aleator, pe o comparatie generica, ramâne cu gust si miros, sensibila, în masa mixului, în ciuda vestimentatiei si decorului empiric. În religie, Pozitivismul si Luminile aduc modelul unui împarat constitutional, extras din masina pe care a pornit-o si pe care înca o guverneaza. Un asemenea model social-politic pare a fi perfect sincron cu cel stiintific-religios nu doar în cazul epocilor vechi, ci si când e vorba de Lumini si Parlament, sau de monoteismul cristic, sau cel musulman.
Patternul, paradigma locala, confera textura sistemului gnostic asupra caruia se aplica si functioneaza pâna când sistemul acumuleaza suficienta „cunoastere“, suficienta rezolutie, suficienta informatie statistica, încât îsi poate constitui propria textura. Caz în care modelul vechi este considerat falsificat.
Un corelat al acestei teoreme este ca întreaga cunoastere se reduce la acumulari statistice, în timp ce modelul, schema logica, inteligibila, este un algoritm exterior, cu propriile legitati. El este aprioric în masura în care reflecta o gândire metaforica, apta de a face salturi prin asemanari si echivalari. În fundatia oricarui adevar se afla o simpla comparatie.
Stiinta este un act de creatie.
Chiar si sistemele de cunoastere rezultate din acumularea statistica (si care sunt considerate „stiintifice“, „paradisiace“) beneficiaza tot de modele ordonatoare exterioare. Clasele (cum ar fi clasele triunghiului – isoscel, drept, echilateral, neregulat) sunt modalitati prin care sunt evaluate diferitele aspecte ale triunghiularitatii, dar ele nu sunt în natura, ci în capacitatea umana de a le compara si întelege. Nici macar dreapta sau unghiul drept nu exista ca existent, identificabile în obiecte naturale, ci doar ca niste concepte de ordonare statistica si ca metafore. (Unghiul drept este dedus din pendul si gravitatie – care sunt principii din geofizica si energetica –, însa el este aplicat în geografie, topometrie, optica, mecanica si alte domenii în care incidenta naturala a unghiului de 90 de grade poate fi considerata zero).
Cuvintele însele ofera asemenea texturi teorice si servesc ca o prima grila de aproximare. Polisemia pe care o dobândesc în timp si în uz, cogeneza cu alte cuvinte, le transforma în „întelesuri“ (sau „neîntelesuri“), aplicând realitatii propria arhitectura simbolica. Comportamentul lor, atunci când sunt rafinate ideatic-formal pâna la statusul de semn sau la cel de concept, este o ilustrare neta a capacitatii modelului de a provoca el însusi cunoastere, prin simpla manifestare. Însa cuvintele, chiar si în denotatul lor absolut, chiar si în stadiul logico-matematic, influenteaza lumea pe care o exprima. Ele sunt, metaforic vorbind, unghiuri, drepte, linii si planuri care instituie realitatea cel putin în aceeasi masura în care o si descriu. Însasi existenta cuvintelor, cum ar fi „cer“ sau „foc“ sau „stea“, creeaza clase logice care presupun subsumarea multor manifestari ontologice distincte. Cuvântul „stea“, aplicat si planetelor vizibile, este un exemplu. Aprofundarea statistica a cunoasterii aduce subclase si clase sui generis. Exemplu: „focul“ e distins în „plasma“,  „electromagnetism“, „foton“, „deflagratie“ „fotochimie“, „foc de lemne“, „foc de paie“, „furnal“, „termica“, „pirotehnica“, „foc grecesc“. Cuvintele au propriul program pe care îl aplica oricarei cunoasteri sau relatari.
Sunt cuvintele harti ale lumii? Daca sunt, ele sunt în acelasi timp hârtia hartii.
Dificultatile explicative ale mutarii gnoseologiei în lingvistica sunt date de atomizarea modelului pâna la cuvânt si morfem. Daca logosul are capacitatea de a genera mundalitate prin premisa claselor si a operatorilor pe care îi propune, lumea este, totusi, dincolo de acesta, în agregari. Punctul de vedere fizicist, al universului mic, are o aplicabilitate redusa în teoriile holiste, cum este si filosofia cunoasterii, iar elucidarea oricâtor fatete ale cuvântului ca model, ca plan si caramida a lumii, nu va duce decât la separate fatete. Agregarea acestora nu se va face automat si de la sine.
Este necesar un studiu dedicat asupra gândirii metaforice, comparatiste. Începând cu Platon, un asemenea discurs a tentat permanent si a constituit faima multor filosofi vechi. În timp, Platon însusi, mai târziu Kant, au oferit structuri intelectuale viabile asupra gândirii metaforice. Modelele propuse si, mai ales, utilajul lingvistic folosit pentru a le exprima au fost provocate si invalidate statistic de catre toate gnozele sectoriale, fie ca vorbim de fizica, psihologie, doctrine sociale sau abordari naturaliste. Transcendenta lui Kant (ca expresie a saltului de cunoastere pe care o metafora îl poate face, iar statistica nu), are o sonoritate mult prea legata de religii pentru a mai fi privit azi fara prejudecati. (Din pacate, întreaga filosofie kantiana, ca si idealismul fenomenologic ce i-a urmat, ramâne mult prea vecina cu religia, astfel încât simpla ocultare sau înlocuire a unor termeni sau concepte nu ar servi la nimic). Din mitul pesterii lui Platon a rezultat un model explicativ care a durat (si dureaza) mii de ani, dar scena este, dupa criteriile de azi, naiva si (oarecum) ridicola. Termenii însisi folositi de Platon au devenit concepte autonome, cu o existenta vie, greu de redus la acceptiunile lor simple, istorice, din epoca Academiei.
Experienta pe care o avem astazi, când am trecut deja prin invalidari succesive ale unor teorii majore, îi face pe cei doi greu prizabili atât timp cât ei nu îsi încep sistemul, în maniera moderna, cu perspectiva propriei falsificari. Mutarea Pamântului din centrul universului într-un marginal al acestuia este o experienta umana mult prea profunda pentru ca o gnoseologie care nu tine cont de asta sa poata supravietui.
Modelul, similaritatea, care aduce propria textura si propria arhitectura în cunoastere, care se autoinstituie instituind-o, ramâne, ca si acum doua mii de ani, piatra de încercare a gândirii umane. Sufocat de metafizica sau tras la sorti din palarie, un pattern bine nimerit inventeaza noi stiinte, iar unul prost le tine în nedezvoltare. Cautarea sa ca simbol, categorie, concept, structura, fenomen, intuitie, revelatie, minune, este blocata de institutiile pozitiviste care, osificate astazi ca si biserica în timpul Luminilor, controlând astazi politica si economia, ca odinioara Roma, refuza sa accepte ca stiinta nu vine niciodata din laborator*, ci din însasi stiinta, si ca laboratorul e un simplu crematoriu pentru stiintele false.

Nota:
*) Aceeasi atitudine pozitivista exhiba însa cu mândrie numeroasele cazuri de descoperiri stiintifice (începând cu principiul lui Arhimede, continuând cu America si cu plasticul) facute „din întâmplare“ sau în virtutea unor intentii spontane sau urmarind ipoteze gresite.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper