Inventarea tenisului (29)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Francezul Jean-Christophe Piffaut nu ezita sa abordeze si din alt unghi de vedere istoria jocului de tenis, în care vede, pe buna dreptate, un adevarat univers civilizational. El nu concede sa reduca sportul alb la un banal fenomen epifanic, ci subliniaza exact natura agonala si meliorista a acestuia. Dar pentru a-si argumenta cu si mai mult succes teoria, istoricul din Hexagon realizeaza un salt, altfel necesar, de la evolutia setului de reguli si nasterea primelor competitii, la constituirea si internationalizarea unor turnee si campionate ce au permis mondializarea anticului jeu de paume.
Sa începem prin a urmari povestea competitiei masculine pe echipe numita Cupa Davis. Iar aceasta se bucura de un debut cuminte, care însa deriva direct dintr-un orgoliu ranit. Ne aflam în anul de gratie 1899, undeva, pe Coasta de Vest a Statelor Unite ale Americii. Trei buni prieteni, trei studenti la Harvard provenind din familii înstarite si traditionaliste, Holcome Ward, Malcolm Whitman si Dwight Filley Davis calatoresc în diferite orase si orasele pentru a dezvalui, initia si promova tenisul. Cei trei sunt pasionati de sportul alb si îsi iau foarte în serios misiunea, identificându-se cu niste adevarati misionari care se aventureaza într-un no man’s land promitator.
Ei bine, în mintea lui Davis jr. se aprinde o luminita: de ce sa jucam doar între noi, iancheii, de ce sa nu nazuim la mai mult? De ce sa nu-i provocam chiar pe inventatori, de ce sa nu atentam la suprematia „parintilor fondatori“? De ce sa nu disputam un meci pe echipe împotriva englezilor? În fond, modelul este omologat, si britanicii, si verii lor de dincolo de Atlantic, americanii, fac asta de ceva vreme la nivelul universitatilor si colegiilor în care studiaza…
Piffaut merge chiar mai departe. El crede ca descopera în rivalitatea culturala dintre membrii elitelor academice de pe ambele maluri ale Atlanticului un complex Oedip nerezolvat. Ma rog, o forma particulara, care se manifesta comunitar si care-si cauta modalitati simbolice de exprimare… iar jocul de tenis este tocmai un asemenea cadru simbolic reglementat canonic.
Zis si facut. Familia lui Dwight Filley Davis (al carui nepot va fi prezent la Bucuresti, în 1973, când România si Statele Unite s-au întâlnit în finala competitiei) doneaza o impresionanta cupa de argint, care cântarea la origine optsprezece kilograme. De fapt, nu este vorba tocmai despre o cupa ca atare, ci mai curând despre o salatiera imensa, buna sa gazduiasca un punch care sa sature prin volum setea participantilor la un party de anvergura! Dar ce importa, acum un asemenea tip de competitie are si o miza concreta, corporala, fizica, nu numai una în ordine simbolica! Iar formula de disputare este una clara si perfect rationala, care are darul de a oferi mai multe sanse celor care debuteaza nefericit în lupta.
Meciul se desfasoara pe parcursul a trei zile. În prima zi au loc primele doua partide de simplu, în ziua a doua se disputa dublul, la care pot lua parte si jucatorii de simplu deja intrati în competitie, iar în ziua a treia se desfasoara ultimele doua partide de simplu, în care se dueleaza tenismanii care nu s-au întâlnit în cadrul primei zile – asadar o disputa încrucisata.
De ce a optat Davis jr. pentru o asemenea formula, dincolo de caracterul ei perfect logic si marcat de fair-play? Pai, dintr-o pricina punctuala si… interesata: Dwight era un excelent jucator de dublu, iar proba echipelor, dispusa în al doilea act al turnirului, avea sa-l includa cu siguranta ca titular în team-ul iancheu…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper