Inventarea tenisului (28)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Jean-Christophe Piffaut evolueaza, inteligent, si în observator social cât priveste istoria moderna a tenisului. Autorul francez vine cu o metoda si realizeaza o aplicatie de zile mari, ale carei rezultate sunt puse în slujba întelegerii globale, aproape holiste, a sportului alb. El nu pare dispus sa lase deoparte nici un aspect ce ar putea stirbi întelegerea unui fenomen atât de complex, care depaseste sfera arenei sportive pentru a ancora deplin în profunzimile unei societati flamânde sa se modernizeze si sa-si testeze astfel propriile limite de evolutie…
Asadar, sa pornim de la o „coincidenta“ istorica. Anume, cea dintre doua momente care se sincronizeaza ideal, de parca un magician nevazut le-ar fi calculat întâlnirea si similaritatea. Tenisul de câmp ajunge sa se maturizeze, devenind o competitie atletica de sine statatoare, exact în acea epoca în care colegiile britanice, adevarate laboratoare de formare a viitoarelor elite, încurajeaza si dezvolta întrecerile sportive, în care obstineaza sa vada nu banale confruntari atletice, ci teluri morale care pot transfigura caracterul tinerilor, pregatindu-i pentru performanta politica, stiintifica, militara, economica sau religioasa.
În Imperiul britanic tutelat de fascinanta figura a eternei regine Victoria sportul înceteaza a mai fi un joc, devenind o activitate în care se forjeaza taria etica a personalitatilor viitoare. Este o miscare sociala de neoprit, o maree a impulsului modernizant. Cum se explica acest fapt? Simplu, daca plecam de la o alta observatie. Adica: societatea britanica se gaseste exact în faza experimentarii si integrarii acelor valori si mecanisme care vor conduce la perfectionarea monarhiei de tip parlamentar. Doar ca, la fel ca orice creatie sociala, democratia nu se naste brusc, ci reclama un ragaz anumit, întrupându-se treptat, în urma unui proces specific. Ceea ce în Parlament va fi lupta politica prin discurs, argumentatie si retorica se pregateste înca de pe bancile scolii, în celebrele colegii britanice, la nivelul competitiilor sportive, din rândul carora tenisul nu poate lipsi. Regula, norma si canonul sunt astfel interiorizate, iar democratia este deprinsa într-o maniera intima, chiar daca la început de ordin fizic, prin înclestare atletica. Elevii, recte deputatii, pairii sau demnitarii de mai târziu, învata sa respecte regulamentul, sa se comporte fairplay, sa nu confunde scopul cu mijlocul. E vorba, pâna la urma, de o autodisciplina rezultata în urma unor ciocniri consumate în arena. Iar tenisul îsi taie partea leului din acest proces, caci rigoarea dispunerii sale spatiale, a codurilor si ritualurilor sociale pe care le presupune are o mare asemanare cu tipul de conduita întâlnit în Parlamentul de la Londra.
Aidoma dispunerii spatiale din Camera, si pe court-ul de tenis adversarii stau fata în fata. Relatia dintre „competitori“ este mediata de un arbitru-judecator, aflat la mijlocul distantei dintre „tabere“, un ins impartial care vegheaza la respectarea regulamentului si a adversarului. Relatia fizica între oponenti este strict prohibita. În functie de calitatea argumentelor, adversarii sunt obligati ca la sfârsit sa accepte rezultatul disputei, macar în acea faza a întâlnirii, urmând sa reia competitia cu o ocazie viitoare. O asemenea conduita constituie expresia unei evolutii civilizationale exceptionale, matca a democratiei si model al societatilor moderne. Exista si o formula care sintetizeaza teribilul fruct al unui astfel de progres: „fairplay înseamna, nici mai mult, nici mai putin decât demnitate în fata victoriei si încredere în ciuda înfrângerii“. Iar tenisul este chintesenta sportiva a unui progres societal de veacuri…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper