Inventarea tenisului (26)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Una dintre primele gravuri înfatisând sportul brevetat de maiorul Wingfield îi avea ca eroi pe niste tineri care disputau o partida de dublu-mixt. Imaginea ca atare avea sa devina emblema jocului acesta nou si (stra-)vechi deopotriva. Era un cadru tipic societatii victoriene, cu atât mai mult cu cât si „locatia“ îsi avea coordonatele într-un mansion specific acelui timp. Din acea scena nu absentau gardul viu bine geometrizat, arbustii proaspat tunsi, gazonul perfect si nelipsita masuta la care sed, circumpsecti si vigilenti, parintii, adunati în jurul unui five o’clock tea. Atmosfera aceasta aproape ca reclama inventarea variantei moderne a tenisului si multe meciuri din era Wingfield aveau sa se desfasoare într-un mediu privat de acest tip, unul domestic aproape.
În plus, în economia acestui mediu protejat se consumau discrete si foarte eficiente comploturi maritale. Frecvent, partida de tenis nu reprezenta decât pretextul întâlnirii între tineri ce fusesera juruiti de catre famiile interesate unul altuia. Sportul alb, pe lânga o asemenea evidenta functie ustensila, mai juca si rolul unui cadru pedagogic desavârsit, caci tenisul nu se înscria în aria întrecerilor violente, care se soldau cu raniri mai mult sau mai putin grave. Telul nu consta în distrugerea adversarului, ca în arta pugilatului, ci în expedierea mingii cât mai departe de acesta. Preopinentul nu era inamic, ci partener, iar victoria nu revenea cu necesitate celui mai puternic, ci, adeseori, celui mai îndemânatec. În plus, neexistând contact fizic, garantia prezervarii profundei pudibonderii victoriene era ca si sacrosancta. De altminteri, în afara acelei superficiale strângeri pacifice de mâna, de la începutul si de la sfârsitul meciului, nici nu se punea problema, prin regulament, a proximitatii corporale cu celalalt. Nici macar depasirea pe verticala a fileului, cu racheta, bratul sau oricare alta parte a trupului nu este permisa.
Suma tuturor acestor trasaturi ce defineau noul (sau vechiul) joc de tenis înregistrat sub copy right de maiorul Wingfield era întregita si de o alta calitate, deloc de neglijat: mobilitatea de a alege, în functie de interes si împrejurari, suprafata de joc ideala. Aceasta, întotdeauna una plana, putea fi de pamânt, pe care fusese cultivat (cu religiozitate) celebrul gazon englezesc; sau plaja cu maree joasa – cu toate oferind un excelent suport pentru instalarea terenului de tenis. În acest fel, aproape toate asteptarile societatii victoriene erau satisfacute, iar Imperiul Britanic, noul bastion al capitalismului performant, ajunsese sa fie conotat drept „locul în care soarele nu apune niciodata“. Înca o data, visul lui Napoleon se vedea ridiculizat, caci blocada impusa de continent perfidului Albion se rasturnase, insula invadând, gratie noului joc, toate statiunile de loisir si tratament ale batrânului continent, de la Cannes la Danzig, de la Karlovy-Vary la Barcelona.
Nici fauna umana nu este una de lepadat, iar sociologii si istoricii au a gasi tipologii din cele mai diverse, dar toate revendicându-se din high life-ul societatii: ofiteri, afaceristi, studenti, diplomati, aristocrati si aventurieri se deplasau cu kitul de tenis sub brat si cu setul de ceai sub celalalt. În doar patru ani tenisul cucereste întreg Imperiul Britanic, în orice caz toata lumea anglo-saxona, din Anglia pâna în Statele Unite si din Australia pâna în Africa.
Si înca un detaliu, pe care Jean-Christophe Piffaut nu întârzie sa ni-l semnaleze… în castelul stapânit de stramosii lui Wingfield fusese închis aproape un sfert de veac Charles d’Orléans, cazut în captivitate în urma bataliei de la Azincourt. În recluziune, riga franceza începuse sa scrie versuri de o mare sensibilitate si inventase, între altele, jocul cu… palma! Nebanuite sunt caile Domnului!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper