Inventarea tenisului (24)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Felul in care a fost gândita in tenis pâna la Wingfield departajarea prin punctaj deschide domeniul sportului alb catre metafizica si psihologie. Nu, nu e deloc o gluma. Probabil ca Gabriel Liiceanu ar vorbi, in acest context, despre o abordare peratologica, in termenii unei teorii filosofice a limitelor. De fapt, chestiunea care se pune pornind de la câmpul empiric oferit de varianta premoderna a tenisului, celebrul jeu de paume, vizeaza relatia dintre limitarea matematica indusa prin regulament si nelimitarea temporala generata exact de aceasta „camasa de forta“ aproape pythagoreica.
Tenisul este unul dintre putinele jocuri (sau sporturi) care nu depind de o marja cronologic-temporala. Un meci de fotbal dureaza 90 de minute, 120 de minute (daca se disputa prelungiri) sau, hai sa zicem, cu tot cu lovituri de departajare, 150 de minute. (Nu sunt citate cazuri in care aceasta limita s-ar fi depasit!) O partida de handbal nu dureaza mai mult de 60 de minute, timp efectiv de joc – desi cifrele reale s-ar putea ridica la maximum 90-100, daca ar fi cazul unor frecvente intreruperi, eliminari, parlamentari, accidentari. La hochei, polo si baschet, lucrurile sunt la fel de clare: exista o durata delimitata, timpii morti nu se contabilizeaza. Pâna si cursa automobilistica de 24 de ore de la Le Mans dureaza… 24 de ceasuri, nu mai mult.
In tenis, singura certitudine este aceea referitoare la ora când debuteaza meciul. Nimeni nu stie când se va incheia partida. In acest sens, sa ne amintim de infruntarea de la Wimbledon, editia 2010, dintre John Isner si Nicolas Mahut, care s-a intins pe durata a trei zile, contabilizând 11 ore si cinci minute. Si Nadal a jucat pe gazonul londonez un meci de trei zile, in compania lui Robin Söderling – si n-a fost deloc fericit!
Inovatia, teribila si demonica deopotriva, sta in aceea ca meciul de tenis nu este conditionat de trecerea timpului. Fireste, este posibil (si se intâmpla frecvent acest lucru, mai ales in turneele de Mare Slem, care se disputa, la masculin, in sistemul trei din cinci seturi!) ca, la un moment dat, unul dintre tenismeni sau poate chiar amândoi sa clacheze fizic. In tenis insa abandonurile sunt destul de rare. In asemenea conditii, când finalul nu are greutate temporala, in mintea jucatorului condus pe tabela de scor se iteste gândul posibilitatii pure, intemeiat mai curând pe o baza instinctuala, de tip pulsional: „ce-ar fi sa-l incurc, sa-l intorc, sa basculez partida?“. Si, intr-adevar, de multe ori lucrurile chiar asa se si intâmpla, caci instinctul de supravietuire, eliberat de sub tirania temporalitatii, gaseste resurse sa-si plasticizeze dinamica si sa proiecteze dintr-un (aproape) infrânt un câstigator neverosimil…
De fapt, totul se joaca in plan matematic, la distanta de câteva puncte. De aceea, se spune ca partida de tenis ia sfârsit abia dupa anuntul arbitrului de scaun „Ghem, set si meci X-ulescu!“. (Ba uneori nici macar atunci, insa exemplele mai pot astepta.) Si, ca adaos: in tenis fiecare punct este important – mai cu seama cele dinspre finalul previzibil al meciului.
Si toate aceste realitati metafizice si psihologice exista doar intrucât sistemul de tinere al scorului din tenis este atât de abil conceput, incât detensioneaza apasarea temporala, stimulând pulsiunea de viata a sportivilor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper