Incotro ne-o ia inteligenta?

Un articol de DORU MARGINEANU

„As paria ca, daca un cetatean obisnuit din Atena anului 1000 i.Hr. ar aparea deodata printre noi, ar fi printre cei mai sclipitori si vioi intelectual dintre colegii nostri, cu o memorie buna, un domeniu vast de idei si o viziune clara asupra problemelor importante…“. Cu aceasta afirmatie captivanta incepe nu o scriere de science fiction, ci o sobra prezentare stiintifica de genetica, antropologie si neurobiologie referitoare la capacitatile intelectuale si emotionale ale speciei umane. Este articolul intitulat „Intelectul nostru fragil“, al profesorului Gerald Crabtree de la Universitatea Stanford, publicat in numarul din ianuarie 2013 al foarte serioasei reviste „Trends in Genetics“ (vol. 29, nr. 1, pp. 1-5), dupa ce aparuse on-line inca din noiembrie trecut. Desi nu cred ca avem in bagajul obisnuit de cultura generala vreo imagine ilustrativa a atenienilor chiar din anii 1000 i.Hr., profunzimea spiritului unui Sofocle (sec. V i.Hr.) sau atotcuprinderea si rigoarea intelectului unui Aristotel (sec. IV i.Hr.) ne obliga la sfioasa modestie, excluzând orice iluzie ca inteligenta omului care poate circula in avion ar fi cumva superioara celei a stramosilor care nu aveau decât calul.
Dar articolul mentionat merge mult dincolo de aceasta fireasca acceptare, autorul argumentând ideea ca intelectul mediu al speciei umane e într-un declin inexorabil din cauza acumularii mutatiilor genice care afecteaza dezvoltarea si functionarea creierului. In opinia sa, optimul capacitatilor mentale ale speciei noastre ar fi fost atins in urma cu câteva mii de ani, inaintea trecerii de la viata in grupuri mici a vânatorilor si culegatorilor la colectivitatile umane mai ample, generate de practicarea agriculturii. Argumentatia ar putea fi simplificata, retinând ca datele antropologice arata ca extinderea volumului cranian si a scoartei cerebrale frontale, care a facut posibila capacitatea tipic omeneasca de gândire abstracta, s-a produs la stramosii preistorici africani in urma cu intre 500 si 50 de mii de ani, dupa aparitia primelor unelte, dar cu mult inainte de aparitia scrierilor si a complicarii limbajului. Presiunea selectiva care a condus la caracteristicile mentale exceptionale ale speciei umane a operat asupra vânatorilor si culegatorilor ce traiau in mici grupuri dispersate, fiecare individ fiind continuu expus mecanismelor selective care i-au eliminat pe cei a caror capacitate de evaluare si intuitie nu le-au permis sa reziste asprimilor naturii. Acea veche selectie primordiala ar fi optimizat astfel cele câteva mii de gene, aproximativ 10% din genomul uman, estimate ca intervin in functionarea intelectului, asa incât creierul omenesc capabil sa creeze simfonii si matematicile superioare ar fi fost deci triat de selectia naturala pe baza abilitatii de… a arunca o lance sau o piatra la momentul adecvat si in felul potrivit! Trecerea la viata in comunitati de oameni mai numeroase, produsa odata cu deprinderea agriculturii, ar fi mutat ponderea presiunii selective a mediului de la o selectie bazata in principal pe adecvarea intelectuala si emotionala la una bazata in principal pe rezistenta la infectii. Iar de atunci, deci de trei pâna la cinci mii de ani, in absenta selectiei intelectuale (?!), se pot acumula mutatii spontane nefavorabile in miile de gene implicate in activitatea cerebrala superioara, fara sa afecteze semnificativ fecunditatea. Ilustrativ pentru aceasta posibilitate, G. Crabtree citeaza faptul ca anormalitati ale materialului genetic pot fi decelate intr-o mare proportie (peste 10%) din celulele creierului uman si ca o mare parte din ansamblul bolilor umane transmise genetic au si o componenta neurologica, incluzând adesea un aspect de deficienta intelectuala. Iar concluzia autorului este exprimata transant chiar in titlul comentariului sau: specia umana este fragila intelectual, iar maximul posibilitatilor creierului omenesc a fost atins cu câteva mii de ani in urma.
Este usor de inteles ca o astfel de concluzie, care afirma implacabila degradare a insusi elementului definitoriu al speciei noastre, suna ca o condamnare total inacceptabila de a ne priva de atributul sapiens, pe care ni l-am inscris chiar de doua ori in denumirea biologica a variantei actuale a omenirii (subspecia Homo sapiens sapiens). Nu e de mirare astfel ca, inca de la aparitia sa on-line, articolul lui G. Crabtree a trezit un val de reactii de contestare, reflectate din plin atât in blogurile consacrate stiintei, cât si in coloanele presei de larga circulatie. Afirmatia lui Crabtree, ca „stramosul vânator-culegator care nu gasea solutia corecta de a obtine hrana si adapost pierea odata cu progenitura sa, in timp ce un financiar actual care face o greseala conceptuala grava poate primi o recompensa consistenta“, este plastica si placuta pentru toti cei care sunt afectati de dezordinea bancara din ultimii ani, dar ea nu are consistenta factuala. Asa cum remarca ironic (in „The Independent“)  profesorul de genetica Steve Jones de la University College din Londra, o argumentatie absolut similara cu a lui G. Crabtree ar putea sustine ca ne diminueaza agresivitatea sau… un anumit (!) organ, iar „The Guardian“ subliniaza cu vehementa amatorismul in problema al autorului, care nu a prezentat nici o dovada a producerii efective a vreunei diminuari intelectuale de genul pe care il discuta. In fine, intr-o replica aparuta in numarul curent (februarie 2013) al „Trends in Genetics“ (vol. 29, nr. 2, pp. 59-60), neurogeneticianul Kevin Mitchell de la Trinity College din Dublin demonteaza argumentatia lui G. Crabtree, aratând ca multitudinea de gene cu potential impact asupra intelectului nu functioneaza ca un lant ale carui verigi sunt slabe, ci ca o retea robusta, stabilitatea ansamblului compensând eventuale modificari genice individuale. Mai mult chiar, opus ipotezei ca inteligenta ar fi avut un mai mare rol de selectie in viata vânatorilor-culegatori, K. Mitchell citeaza date genetice care sugereaza tocmai contrariul: complexitatea interactiilor sociale din comunitatile omenesti mai moderne este un factor stimulator al inteligentei. Iata-ne, deci, reconfortati, desi nu stiu câti dintre noi chiar ne simtim usurati ca scapam de spectrul ipoteticei idiotizari implacabile a omenirii ca specie biologica… când atâtea dintre cele mai (tele)vizibile exemplare actuale ale speciei par a confirma acea amenintare!
Dar – dincolo de orice ironie mai mult sau mai putin amara – in masura in care resursele psihice personale ne permit preocupari ce transcend cotidianul, este cert ca subiectul posibilei schimbari in timp a inteligentei omenesti este cu adevarat fascinant. Caci este un aspect fundamental pentru omenire in ansamblu al anticului precept Gnothi seauton! (Cunoaste-te pe tine insuti!), inscris pe frontispiciul sanctuarului delfic si evocat de atâtea spirite ilustre, de la Platon la Benjamin Franklin. Inteligenta inseamna, intr-o formulare foarte sintetica, capacitatea de a intelege si face fata unor situatii noi care pun la incercare fiinta respectiva, precum si de a invata din rezolvarea acelor dificultati. Acceptiunea generala a inteligentei ca masura a flexibilitatii mentale este aplicabila atât omului, cât si unei multitudini de activitati ale diferitor specii animale. Dincolo de paralelismele remarcate de mult timp intre inteligenta si dezvoltarea creierului la diferite specii, observatii mai recente asupra dovezilor surprinzatoare de inteligenta la ciori si la alte pasari din aceeasi familie (Corvidae) atesta ca inteligenta a evoluat de mai multe ori independent in cadrul animalelor vertebrate.
Activitatile unor animale de a crea si utiliza instrumente si de a planifica actiuni utile sunt adesea uimitoare, dar le-am mentionat doar spre a sublinia ideea ca, in viziunea darwiniana asupra naturii, inteligenta umana este si ea o caracteristica optimizabila in procesul evolutiei. Intr-o astfel de optica, este firesc sa ne intrebam daca omul modern – a carui inteligenta i-a permis sa ocupe deja practic toate spatiile locuibile ale planetei, a creat o multitudine de civilizatii locale cu persistenta in timp variabila si este in stadiul pe care il vedem, al unei civilizatii globale – reprezinta un „punct final“ al evolutiei sau continua sa evolueze, chiar daca pe o scarã de timp dificil accesibila observatiilor curente. Se cuvine amintit ca problema transformarii sufletului omenesc este centrala in doctrinele religioase, iar asupra devenirii omului s-au exprimat pe larg filosofii, din antichitate pâna in prezent. Dar despre supraomul (übermensch) propovaduit de Nietzsche in „Asa grait-a Zarathustra“, ca obiectiv catre care trebuie sa tinda omenirea in aspiratia intrinseca spre putere nu am calificarea si – marturisesc fara rezerve – nici dorinta de a ma exprima.
In schimb, cred ca nu se poate vorbi despre inteligenta omului fara sa amintim impresionantul eseu stiintific, aparut postum in 1955, al lui Pierre Teilhard de Chardin „Le phénomène humain“. In aceasta opera capitala, savantul paleontolog (co-descoperitor al H. erectus pekinensis) si mult-eruditul iezuit traseaza cu neegalata claritate evolutia Universului, acordând o atentie speciala aparitiei gândirii – noogeneza – si constituirii noosferei, un strat unic de gândire, emergent din stratul de viata (biosfera) suprapus litosferei, hidrosferei si atmosferei terestre. În viziunea lui Teilhard de Chardin, evolutia va culmina intr-o constiinta suprema unica, denumita de el Punctul Omega. Este, desigur, prematur sa incercam a distinge acel tulburator Punct Omega, insa deja putem fi uimiti de viziunea penetranta a celui care a inteles ca dezvoltarea stiintei si a tehnologiei vor permite persoanei umane sa fie prezenta simultan in toate colturile lumii, realizându-se o mega-sinteza a elementelor gânditoare. Caci adevarata explozie digitala din ultimele doua decenii, Internetul si generalizarea la scara planetara a telecomunicatiilor interpersonale realizeaza intr-un mod deja evident interconectarea permanenta a miliarde de oameni, creând premisele integrarii elementelor gânditoare.
Dar exact navalnica revolutie tehnologica digitala care a facut ca in numai putini ani omenirea de sapte miliarde de indivizi sa utilizeze peste cinci miliarde de telefoane mobile, prezente chiar si in zone unde apa curenta ramâne un vis aproape irealizabil, ridica probleme acute referitoare la impactul foarte direct si imediat asupra functionarii organului inteligentei noastre. Aceste rânduri sunt compuse in fata unui ecran de cineva pentru care scrierea de mâna a ramas ca un gest atât de rar, incât incepe chiar sa fie inhibant, iar cautarea intr-un dictionar sau rasfoirea unei enciclopedii sunt pe cale de a fi (aproape) complet inlocuite de cele câteva click-uri care imi permit sa beneficiez instantaneu de servicii culturale arhiabundente, fara sa privesc la altceva decât la aceasta fantastica (si tot mai acaparanta) fereastra spre lume. Iar printre cei care le vor citi, destui – din pacate, poate deja o majoritate – o vor face nu tinând in mâna paginile frumos ilustrate ale revistei, ci privind la un ecran similar, pe care orice eventuala neclaritate a scriselor mele le poate fi instantaneu compensata de informatia globala vehiculata de Google. Pâna aici, iata doar o multitudine de comoditati. Dar cu ele se asociaza si schimbari tot mai profunde in functionarea creierului nostru, din ale carui activitati fundamentale o parte sunt transferate asupra unor „proteze“ externe. Acest proces de externalizare este cel mai evident in ceea ce priveste memoria. In societatile omenesti orale, toata zestrea de cunostinte ale comunitatii este inscrisa doar in memoria cerebrala, deci in retelele neuronale ale indivizilor ei, transmitându-se si in timp tot numai prin acest suport biologic. Inventarea scrierii si multiplicarea suporturilor fizice de stocare a informatiei – de la oase incrustate la discuri optice, trecând prin tablite de lut, piatra, pergament, papirus, hârtie, benzi si discuri magnetice – au permis o mereu accelerata  acumulare de cunostinte stocate in structuri necerebrale, artefactuale. Iar acum, o parte tot mai mare din memoria personala – nume, date aniversare si de scadente, numere de telefon etc. – o incredintam diferitor microcircuite care ne servesc prompt si in absenta carora suntem tot mai neajutorati. Iar daca cumva externalizarea memoriei nu pare sa comporte decât avantaje, semnalez si evidenta atrofiere a capacitatii de calcul. Câti dintre noi, trecuti prin scolaritate indelungata si, adesea, de bun nivel, mai stim sa extragem radacina patrata a unui numar de mai multe cifre sau macar ne mai lansam in calculele mentale firesti odinioara? Caci se pare ca o mare parte din populatia tarilor cu scolaritate generalizata de mult timp are dificultati cu tabla inmultirii. Iar acum, facilitatea de a te putea defula prin exprimare libera (adesea, anarhica!) pe imensa multitudine de site-uri de blog si microblog, precum si inlocuirea elegantului stil epistolar de catre grabitul e-mail antreneaza o depreciere evidenta a limbajului: vocabular diminuat, utilizare imprecisa a cuvintelor si abandon ortografic. In caz ca nici atrofierea lingvistica nu ni se pare ingrijoratoare pentru evolutia mentala, sa ne gândim si la evidenta schimbare a comunicarii inter-individuale adusa de generalizarea telefonului mobil si a Interne tului: cei mai fanatici utilizatori ai acestora, copiii si adolescentii, nu doar ca tind sa substituie intâlnirea printr-un „chat“, dar cel mai adesea trimit prin telefon avalanse de SMS-uri scrise in argoul estropiat al acestei comunicari expeditive, mai degraba decât sa-si utilizeze vocea, cu incarcatura ei afectiva. Dupa cum si o majoritate din e-mailurile care circula intre „prieteni“ adulti nu mai contin nici o alta implicare personala decât gestul de a apasa pe retransmiterea mesajelor primite catre o lista proprie de corespondenti, care vor face la fel.
Enumerarea motivelor de ingrijorare privind influenta revolutiei digitale asupra functionarii cerebrale ar mai putea continua, dar ne putem deja intreba daca nu cumva Crabtree are dreptate privind superioritatea mentala a atenianului de acum trei milenii. Insa, o privire debarasata de excesul de anticipare negativa – propriu perioadelor de reflux economico-social – si de paseismul care ne tenteaza când nu mai suntem tineri ne poate arata ca revolutia digitala, prin generalizarea accesului la cvasitotalitatea cunoasterii contribuie major la evolutia noosferei. O viziune lucid-optimista asupra perspectivelor de ansamblu in secolul pe care l-am inceput ne-o propune recentul volum „Aimer (quand même) le XXIe siècle“ (Albin Michel, 2012) al eseistului Jean-Louis Servan-Schreiber. Acest volum, a carui lectura e un bun antidot la scepticismul angoasant omniprezent, conchide ca deconcertanta perioada actuala poate fi de fapt o noua Renastere, in care (printre altele) omul va integra si variate „proteze ale intelectului“, de tipul smartphone-ului, intr-o functionalitate mentala superioara. Pe aceasta linie, este de amintit ca miscarea culturala transhumanista, afirmata cu precadere in SUA in ultimele decenii ale secolului trecut, sustine in mod explicit utilizarea stiintei si a tehnologiei pentru perfectionarea capacitatilor mentale si fizice ale omului (vezi: „A history of transhumanist thought“ de N. Bostrom, in „Journal of Evolution and Technology“ vol. 14, aprilie 2005; http://jetpress.org/ volume14/bostrom.html).
Un moment notabil in utilizarea farmacologiei pentru cresterea performantelor cognitive l-a reprezentat definirea in 1972 a conceptului „medicament nootrop“, capabil sa stimuleze activitatile cognitive ale creierului, cu efect pozitiv direct asupra gândirii si fara sa aibã efectele sedative, excitatoare sau toxice ale altor clase de medicamente psihotrope. Conceptul si termenul „nootrop“ sunt datorate medicului Corneliu E. Giurgea (1923 – 1995), neurofiziolog bucurestean emigrat in Belgia, unde a fost principalul realizator al primului medicament nootrop, Piracetam (vezi: „A weird concept with unusual fate: Nootropic drug“ de D. Margineanu, in „Revue des Questions Scientifiques“, vol. 182, pp. 33-52, 2011; http://www.fundp.ac.be/sciences/philosoc/revueqs/textes-en ligne/RQS_182_ 1et2Nootropic.pdf).
Faptul ca obiectivul transhumanist de perfectionare a capacitatilor omenesti comporta si foarte evidente riscuri ale ucenicului vrajitor ne-o arata cât se poate de clar, referitor la capacitatile fizice, repetatele demascari rasunatoare ale dopajului sofisticat practicat de/ pe sportivi de performanta. În ceea ce priveste stimularea capacitatilor mentale, utilizarea deja extinsa a medicamentelor psihostimulante (ca Ritalin si Modafinil) ridica serioase preocupari de sanatate.  Iar perspectiva – din fericire, nu imediata, dar previzibila –, a implantarii in creierul uman de componente bioelectronice care sa ii confere capacitati supraumane apare de-a dreptul inacceptabila etic si moral. Ne ramâne, deci, sa speram ca „fragilul nostru intelect“ va continua sa evolueze in sensul ascendent pe care, de fapt, a mers de la inventarea uneltelor de piatra la simfonii si la teoria supercorzilor din fizica contemporana… Amin!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper