In cautarea Parisului de altadata

Un articol de RODICA GRIGORE

Patrick Modiano, In cafeneaua tineretii pierdute, traducere de Constantin Abaluta, Bucuresti, Editura Art, 2012

 

Impus rapid atentiei criticii si publicului cititor inca de la debutul din anul 1968, cu romanul „La Place de l’Étoile“, incununat cu Premiul Roger Nimier, devenit o figura de prim rang a literaturii franceze contemporane (daca e sa amintim, aici, doar Premiul Goncourt care i-a fost acordat in anul 1978, pentru „Rue des boutiques obscures“ sau Premiul Pierre de Monaco pe anul 1984, pentru ansamblul creatiei sale), Patrick Modiano se dovedeste preocupat, in majoritatea cartilor publicate, de cateva teme majore: cautarea identitatii si dificultatea – uneori de-a dreptul imposibilitatea – oamenilor de a intelege modul de functionare a mecanismelor sociale. In plus, adevarata obsesie a scriitorului pentru diverse aspecte legate de urmarile pe care cel de-al Doilea Razboi Mondial le-a avut asupra Frantei, ca si imaginea tatalui absent si sentimentul insecuritatii pe care fiinta umana il are intr-un univers cel mai adesea ostil marcheaza romanele pe care acesta le-a publicat, de la cel de debut, urmat de „Les Boulevards de ceinture“ (1972) sau „Villa triste“ (1975), si pana la cele mai recente, cum ar fi „Voyages de noces“ (1990), „Fleurs de ruine“ (1991), „Du plus loin de l’oubli“ (1996). In toate aceste texte, Patrick Modiano realizeaza un adevarat sistem de legaturi extrem de subtile intre trecut si prezent si exprima, cu mijloace aparent simple, o melancolie atotcuprinzatoare, ce anuleaza, pe nesimtite, fragila granita dintre amintire si uitare.
Numai ca, odata cu aparitia romanului „Dans la café de la jeunesse perdue“ (2007), autorul depaseste cadrele oarecum insuficiente ale unei simple poetici implicite a nostalgiei, cata vreme, aici – si de aici incolo – Modiano nu porneste doar in cautarea timpului pierdut, ci demareaza un indraznet proiect, de-a dreptul „metafizic“, dupa cum unii critici nu au ezitat sa afirme, de descifrare a marilor necunoscute ale sufletului omenesc si deopotriva de evaluare a sensurilor profunde ale existentei, in contextul tot mai numeroaselor intrebari carora constiinta umana trebuie sa incerce macar sa le dea un raspuns. Astfel ca trecutul, elementul esential si in creatiile sale anterioare, nu mai reprezinta doar un cadru in care sunt plasate amintirile sau care determina rememorarea, ci substanta din care insusi prezentul se nutreste si se compune. Desigur, unele procedee utilizate aici sunt familiare cititorilor operei sale, caci Modiano porneste de la tema absentei, a disparitiei – oamenilor, lucrurilor, vechilor realitati ce marcau o lume pusa sub semnul aducerii aminte. In sensul acesta, „In cafeneaua tineretii pierdute“ ne duce, fara indoiala, cu gandul la demersul proustian de cautare a timpului pierdut, numai ca Modiano nu se limiteaza la o simpla preluare a consacratei teme a marelui sau predecesor. Ci creeaza un discurs narativ ce recurge la procedee mult mai accentuat experimentale decat creatiile sale anterioare.
Astfel, daca subiectul in sine este centrat in jurul incercarii de a clarifica disparitia si ulterioara sinucidere a unei fascinante tinere, careia apropiatii ii spun Louki, rezolvarea efectiva a acestuia mizeaza mult nu doar pe efortul de rememorare al celor care au cunoscut-o, asa cum poate ar fi fost de asteptat, ci mai cu seama pe o naratiune polifonica ce va determina structurarea unui portret caleidoscopic, insa mereu cumva in absentia. Caci Louki apare in fata cititorului pe de o parte prin amintirea pe care a lasat-o in sufletul celor care au intalnit-o ori prin intermediul propriilor sale amintiri, nu, insa, si prin prezenta nemijlocita. Patru voci narative se succed in acest roman, pentru a reconstitui istoria tinerei, una dintre acestea fiind chiar a ei. Alaturi de ea se afla cea a unui student dezamagit de specializarea universitara pe care o urmeaza, a unui misterios detectiv particular angajat pentru a-i da de urma si cea a lui Roland, iubitul ei, pasionat de literatura si autor al catorva texte in care incerca sa defineasca „zonele neutre“, esentiale dupa parerea sa pentru fiecare mare oras. Dar, desigur, mai cu seama pentru Paris, locul desfasurarii actiunii romanului lui Modiano. Si nu orice Paris, ci acela al inceputului anilor ’60, definit cel mai bine prin cateva locuri, mai cu seama Cartierul Latin si cafeneaua Condé. Aici se intalnesc personajele cartii si aici se fac si se desfac itele – deloc simple, la o prima lectura – actiunilor ce marcheaza existenta frumoasei si misterioasei Louki. In fond, asa cum vom intelege pe parcurs, acesta nici nu este numele sau real, ea fiind, cel putin in acte, Jacqueline Delanque, casatorita cu Jean-Pierre Choureau. Insa identitatea sa reala – in sensul de asumata de protagonista – este cea de Louki, asa cum ii spun obisnuitii cafenelei Condé, unde se refugiaza, asemenea altora, in incercarea de a gasi un refugiu in fata agresiunilor prezentului, de a se descoperi pe sine in ceea ce are cu adevarat autentic si de a identifica drumul catre o existenta care s-o implineasca: „Dintre cele doua intrari ale cafenelei ea o alegea intotdeauna pe cea mai putin vizibila, aceea pe care multi o numeau usa din umbra“
Grupul celor care vin la Condé formeaza, evident, un soi de grupare boema: intelectuali si poeti (Olivier Larronde sau Arthur Adamov), artisti sau artisti in devenire, studenti aflati in cautarea vocatiei. Iar aici, la Condé, fiecare are dreptul – daca nu cumva chiar obligatia! – de a-si crea o noua identitate, de a duce, fie si temporar, acea existenta pe care intotdeauna a visat-o. Si, desigur, aici fiecare are un secret (sau mai multe), iar nimeni nu incearca sa i le smulga. Louki insasi se lasa rebotezata de cei pe care-i intalneste aici pentru ca in acest fel sa-si poata apara fragilitatea interioara, sa reuseasca sa-si aline temerile si singuratatea, dar si sa-si adaposteasca amintirile unei copilarii nu tocmai fericite, cele pe care nu le poate impartasi nimanui. Si, fara indoiala, pentru ca astfel, cu un nou nume, sa simta ca poate avea sansa unei noi existente alaturi de Roland, cel pe care-l iubeste. Cuplul pe care cei doi il alcatuiesc, ca si altele din proza lui Modiano, incearca sa se indeparteze de lume – la fel cum, de altfel, se indepartase si de societate – ratacind printr-un Paris ce devine, cu fiecare pas pe care cei doi il fac, labirintic. Dar in care ei se pot orienta, fiind pusi la adapostul acelor „zone neutre“ in care tanarul crede… Plimbarile lor par de-a dreptul a trasa o topografie clandestina si a configura un mesaj secret sau codificat, romanul dand senzatia ca e un text mistic, asta si ca urmare a cunoasterii profunde de catre autor a operei unor scriitori precum Yeats, Blaise Cendrars, Mallarmé sau Nietzsche, caci ecouri din opera acestora strabat paginile cartii lui Modiano. De aici, desigur, si lirismul de substanta pe care „In cafeneaua tineretii pierdute“ il demonstreaza si-l pastreaza, dar si obsesia eternei reintoarceri pe care o are Roland, convins ca, prin iubire, el si Louki ar putea depasi ori invinge toate conditionarile temporalitatii si pe cele ale existentei cotidiene. Cu toate acestea, cartea nu e nicidecum un soi de melancolic roman cu cheie, ci devine, pe parcurs, o excelenta expresie a marelui poem reprezentat de intreaga opera in proza a lui Patrick Modiano. Nu e niciun paradox aici, cata vreme atmosfera, iar nu actiunea propriu-zisa, amintirea si senzatia, iar nu inregistrarea exacta reprezinta preocuparile de seama ale acestui scriitor. Caci textul de fata e o uluitoare combinatie de precizie geografica si ambiguitate cronologica, deplasarile prin Paris ale personajelor fiind privite cu ochiul unui observator nostalgic, dar extrem de atent la orice detaliu, dupa cum sugereaza si epigraful cartii, apartinandu-i lui Guy Debord: „La cumpana drumului singurei vieti eram/ inconjurati de-acea melancolie pe care-n/ cafeneaua tineretii pierdute atatea cuvinte/ triste si zeflemitoare au exprimat-o.“
Insa arta lui Modiano consta in a desfasura, cumva pe deasupra tuturor amanuntelor topografice, straturile succesive ale emotiei pe care doar rememorarea celor mai scumpe intamplari o poate oferi. Astfel ca Parisul pare a se insufleti intr-un mod unic: zona Montmartre-Pigalle reprezinta pentru Louki, pe cand o frecventa (pe atunci numindu-se Jacqueline), un spatiu al permanentelor amenintari, in vreme ce Cartierul Latin si mai ales cafeneaua Condé sunt semnul refugiului de unde ar putea avea sansa unui nou inceput, chiar daca Roland e tentat sa vada mai degraba pericolele acestor locuri si sa prefere iubitele sale zone neutre situate dincolo de Arcul de Triumf. Geografia pariziana se transforma, asadar, in conformitate cu preferintele, amintirile sau spaimele personajelor lui Modiano, romanul exceland tocmai in zugravirea geografiei interioare a oamenilor, cea care determina, practic, peisajul citadin pe care „In cafeneaua tineretii pierdute“ il pune in fata cititorilor. Aerul hipnotic al multora dintre intamplarile prin care trece Louki este, privit astfel, mult mai usor de inteles. De fapt, cel mai adesea autorul nici nu spune exact ce s-a intamplat, multumindu-se sa sugereze, printr-o tehnica aluziva foarte bine manuita, in care umbrele si luminile se combina pentru a determina efectele unui clar-obscur deprins parca de scriitor din tablourile marilor artisti plastici manieristi.
Din anumite puncte de vedere, romanul lui Modiano poate fi citit si ca un text livresc si, in acelasi timp, de suspans: misterul existentei personajelor, fara a fi descifrat si cu atat mai putin explicat integral, devine inteligibil, in masura in care fiecare din ele se raporteaza sau este raportat la ceilalti. Semn ca existenta umana, ca si aceea a fascinantului Paris, e o inlantuire de intamplari, imagini, senzatii, sentimente si impresii ce pot primi un sens superior doar atunci cand fiinta umana nu uita ca, macar din cand in cand, sa se aplece asupra trecutului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper