Fragmente critice

Un articol de GEORGE NEAGOE

Ion Simut, Vamile posteritatii: secvente de istorie literara, Bucuresti, Editura Academiei Române, 2012, 476 p.

Critica literara româneasca e înca dependenta de presa. Din pacate, la noi, presa se confunda cu publicistica si critica literara, cu foiletonul. Nu sunt doua sabii într-o teaca. Ambele tipologii îsi au rostul. În ceea ce ma priveste, un volum de cronici nu conteaza nici macar în postura unui bilant de etapa; practic genul se motiveaza prin dorinta de a nu muri de plictiseala. Actualmente, o recenzie solida, care lumineaza codurile de scriere si de lectura, care arata mecanismele de redactare, care stabileste filiatiile si inovatiile, primeste cotatie academica doar daca apare, sub forma unui microstudiu (cca 20.000 de semne), însotit de referinte bibliografice – eventual internationale –, într-o publicatie recunoscuta de Consiliul National al Cercetarii Stiintifice. Altminteri, va fi inclusa în categoria maculaturii de catre onor. Comisii de Evaluare, asemenea cronicilor întinse precum guma de mestecat în par. Deocamdata, responsabilii din institutiile de acreditare, nu au înteles ca parametrul „impact“ nu se cuantifica echitabil între stiintele exacte (matematica, medicina, chimie, fizica, biologie) si filologia româneasca. Importanta si viabilitatea articolelor nu se masoara exclusiv prin intermediul criteriilor de fatuire a revistelor cu „peer-review“, cu site actualizat în româna si în doua-trei limbi crestinesti, cu un consiliu editorial fantomatic. În conditiile de fata, ne ramâne sa acceptam rigorile CNCS, în caz ca ne trebuie CV-uri, ori sa ne preocupam de exegeza.
Critica în transe
Cum procedam totusi cu lucrarile risipite (pe de o parte, raspândite/ „irosite“ prin gazete; pe de alta, neluate în seama de standardele impuse de CNCS)? Cercetatorul devotat le-ar scoate la suprafata si le-ar cita, în virtutea datelor robuste vehiculate. Sau autorul însusi le-ar aduna într-o carte, girata de o editura prestigioasa, supunându-le testului de rezistenta. Pentru a doua varianta opteaza Ion Simut în „Vamile posteritatii“. Subtitlul, indicând eclectismul, marcheaza si câteva precautii. Majoritatea studiilor se regasesc în arhiva „României literare“ (2004-2008), asa cum se precizeaza în „Postfata“. Înstiintarea bibliografica îi ajunge oricui sa priceapa ca difuzarea materialelor s-a realizat corespunzator. Marile biblioteci din tara dispun de colectiile hebdomadarului. Dar câti le vor parcurge? Câti vor asambla corect serialele?
De aceea, montajul devine esential. Ion Simut arata ordinea si stabileste coeziunea. Culegerea se încheaga în câteva grupaje. Unele constituie bruioane monografice: „Mihail Sadoveanu“, „Liviu Rebreanu“ (completari, nu reluari ale subiectului), „E. Lovinescu“, „Tudor Arghezi“. Altele alcatuiesc grupaje de recenzii si de portrete („Promisiunile literaturii confesive“, „Scriitori minori ca personaje memorabile“, „Figurine“ si „Polemici“). Le numesc recenzii, întrucât nu trateaza exclusiv continutul cartilor, acumulând macar înca trei coordonate: contextualizari, evolutia receptarii operelor si biografiilor, despartirea de propriile judecati. Ca atare, în drumul de la revista la carte, punctele de vedere infirmate se revizuiesc. Aceasta constanta reiese exemplar în sectiunea „Turbulente în canon“, referitoare la ierarhia interbelica, prilejuita si de initierea seriei „Fiction Canon“ de catre Editura Polirom. În ea stau H. Bonciu si Constantin Fântâneru, experimentalisti în raport cu Rebreanu, Camil Petrescu si Hortensia Papadat-Bengescu. De asemenea, un loc îi apartine lui Gib Mihaescu, ocolind sistematic usa principala. În afara seriei, pe scauele rezervate eticistilor si mesianicilor, se odihnesc, inevitabil, Octavian Goga si Ion Agârbiceanu. Dau semne de perimare, în 2007, cei mai influenti critici între cele doua razboaie mondiale: „Exista suficiente argumente pentru ca E. Lovinescu si G. Calinescu sa fie declarati inactuali si repudiati ca modele. Din câte s-ar parea, ei nu sunt un bun exemplu pentru generatia tânara. Nu-mi aduc aminte ca vreunul dintre tinerii în curs de afirmare sa fi scris ceva semnificativ despre ei în ultimii douazeci de ani“ (p. 289). Peste un lustru, Ion Simut semnaleaza resuscitarea interesului pentru ambii magistri, gratie lui Andrei Terian, respectiv Teodorei Dumitru si lui Antonio Patras.
Corijarile exprimate prin modificari stilistice, suplimentarea referintelor si asezarea notelor de subsol indica o profesiune de credinta: cunoasterea e perisabila în sfera literaturii. De aceea, dilemei lovinesciene despre statutul criticii – arta sau stiinta – nu i se acorda nicio pondere. Critica lui Ion Simut se pliaza dupa obiect. Configureaza mulaje, le dispune în directii si în tablouri, însa nu le împrumuta limbajul. Arata modalitatea de producere a mesajului, fara sa îl asume. Desi gen literar, critica lui se izoleaza de virusii impresionismului – formele fara fond.
Lovinescianism catalitic
În pofida eclectismului, „Vamile posteritatii“ se leaga datorita preferintei pentru lovinescianism, manifestat ca aderenta la revizuri si estetice si biografice. Insist asupra termenului „biografic“, întrucât, din perspectiva diferentiatoare a lui Ion Simut, acesta nu echivaleaza cu stigmatizarea aderentilor la diferite ideologii totalitare sau oculte, ci cu elucidarea unor episoade nebuloase. În consecinta, istoricul literar are, în opinia exegetului, o functie constatativã. Coroboreaza informatiile si expune natura relatiilor.
În anularea confuziilor sta punctul forte al „Vamilor posteritatii“. De pilda, simpatiile lui Rebreanu pentru Garda de Fier, motivate de conjucturi beligerante si de formarea intelectuala, nu ascund si înregimentarea prozatorului în vreun cuib: „Rebreanu gliseaza însa de la o optiune culturala înspre o optiune politica. Dupa ce pierdem Basarabia si nordul Bucovinei la ultimatumul URSS, solutia i se pare lui Rebreanu a fi una singura“ (p. 100). Aceeasi optica întâlnim în dezbaterea legaturilor lui Aron Cotrus cu extrema dreapta. Pornind de la sinteza lui Ion Cristofor („Aron Cotrus între revolta si rugaciune“, 2003), Ion Simut sesizeaza bubele abordarilor univoce. Apropierea de miscarea paramilitara a „camasilor verzi“ nu înseamna si înregimentarea cu acte. Totusi, se manifesta si pericolul dezvinovatirii integrale prin reliefarea aspectelor pozitive: „Autorul monografiei are dreptate sa remarce faptul curios ca Aron Cotrus nu era antisemit, cum ne-am fi asteptat, în virtutea unei previziuni teoretice despre un filolegionar. Se poate completa, pentru nuantare, ca acelasi paradox ideologic defineste si pozitia lui Mircea Eliade în epoca: un legionarism fara antisemitism. E o dovada ca legionarismul lor e pe jumatate, nu e dus pâna la capat, nu e deci integral, în niciunul din cele doua cazuri“ (p. 256). În ceea ce ma priveste, nicio factiune fundamentalista nu trebuie tratata cu manusi sterile. Categoric, subsemnatul risca sa se aseze tot într-o viziune dogmatica. Nu cred însa ca extremistii au dreptul la jumatati de masura. Chiar daca unii refuza parte din postulatele doctrinei. Am ajunge sa distingem, fortat si neavenit, între legionarii/ comunistii „buni“ si cei „rai“. Or, exista doar extremisti. Si, uneori, extremisti caiti. S-ar întâmpla sa îi martirizam pe mensevici ori pe trotkisti. Repet, nicaieri Ion Simut nu insinueaza atari rationamente. Din nefericire, s-ar gasi destui sa recurga la extrapolari.
De lovinescianism tine si dezbaterea despre (in)actualitatea scriitorilor. Principalii vizati sunt Sadoveanu si Arghezi, cândva socotiti centre canonice, astazi niste izolati.  E de domeniul evidentei ca niciunul nu a impus o traditie si ca, prin urmare, nu s-au perpetuat nici în constiinta breslei lor, nici în cea a cititorilor. Odata cu Stefan Banulescu, respectiv cu Mircea Cartarescu via Leonid Dimov, paradigmele si-au epuizat interesul si capacitatea genetica. Remarcile sunt imbatabile, în special prin coroborare cu detaliul ca ultimele mari studii despre tiranii interbelici dateaza din deceniul al optulea al secolului trecut: „Sadoveanu sau utopia cartii“ (Nicolae Manolescu, 1976) si „Opera lui Tudor Arghezi“ (Nicolae Balota, 1979). Cumva, forta de iradiere s-a consumat odata cu atingerea apogeelor în literatura si în critica. De altfel, Ion Simut are dreptate sa sustina ca si unul, si celalalt au fost incompatibili (defazati) cu epoca maximei lor creativitati: 1920-1947. Astfel, s-ar dovedi mult mai eficient sa discutam despre „sadovenism“ si „arghezianism“, notiuni abrazive, refuzate de modernism. S-ar contura, în privinta lor, ideea unui canon al solitarilor, fata de care critica sa noteze rupturile, nicidecum continuitatile: „Suspansul nu e probabil pe placul tinerilor de azi, fie cititori, fie scriitori. Claudia Golea, Ionut Chiva sau Ioana Baetica ar fi început proza tocmai din locul din care Sadoveanu o încheie“ (p. 49).
Plina de sugestii si de abordari corecte, „Vamile posteritatii“ formeaza o carte exemplara de fragmente critice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper