Festivalul international al filmului de la Cairo

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Iarna nemultumirii

 

Uneori, istoria pune bete in roate festivalurilor cinematografice. Nu pentru ca acesta i-ar fi, din când in când, programul. Pur si simplu, iuresul ei nu rimeaza cu sclipitoarele adunari umane, chiar daca chiar ea insasi, Istoria, este adeseori, subiect, prilej de inspiratie, de omagiu etc. Dar, orice am face, umbra zicerii cu „Tara arde si baba se piaptana“ tot se iteste. Declansarea celui de Al Doilea Razboi Mondial a amânat cu câtiva ani nasterea festivalului de la Cannes, desi totul era pregatit, de la afis la cântecul inaugural. Cronologia aceluiasi Cannes, ce avea sa devina cea mai importanta intâlnire cinematografica a lumii, a fost data peste cap de evenimentele lui mai ’68, când Truffaut, Godard, Chabrol s-au agatat de cortina marii sali, unde urma sa fie proiectat filmul lui Saura „Peppermint frappé“. „Muncitorii sunt in greva si noua ne arde de cai verzi pe pereti“, striga Godard, cuprins de o sfânta indignare. Exemple ar mai fi. Sa venim, insa, mai aproape de zilele noastre, la intâmplari cunoscute direct, nu din literatura. Tavalugul istoriei a trecut in 2011 si peste festivalul de la Cairo, numarul unu in lumea araba, inscris in clubul select al manifestarilor de categoria A si ajuns la cea de-a 35-a editie. Revoltele incepute in Piata Tahrir (ulterior, spatiu privilegiat al multor filme), caderea regimului Mubarak, inceputul unui alt capitol in istoria Egiptului nu aveau cum sa lase neatinse institutiile. Festivalul cinematografic s-a numarat printre ele. In 2011 a fost anulat. Conducerea a fost schimbata si, pâna pe la mijlocul lui 2012, exista amenintarea ca nici atunci sa nu poate fi readus la viata. Un festival cinematografic serios, cu multiple sectiuni, nu se improvizeaza, organizarea lui antreneaza forte, competente profesionale si relatii internationale considerabile. Doi ani de absenta pe harta festivaliera a lumii ar fi atârnat greu. Drept care, nucleul vechii echipe a fost readus, i s-au adaugat câteva nume noi, de prestigiu, precum cel al unei cunoscute cineaste, Marianne Khoury, acum director artistic. Nu toti fostii protestatari dintre rândurile lumii cinematografice au fost multumiti, unii nu vor sta degeaba, dar editia cu numarul 35 s-a tinut conform calendarului obisnuit, in ultima luna a anului, chiar daca, pe imensitatea covorului rosu care acopera toata curtea Operei, nu câteva trepte, ca la Cannes, nu au mai pasit mari staruri, in primul rând americane, desigur. In schimb, ambitia organizatorilor a fost sa aiba, pentru competitia internationala, un juriu exceptional, cu nume de rasunet in profesie. Presedinte a fost nimeni altul decât celebrul Marco Müller, fostul director al Mostrei venetiene, (dupa expirarea contractului, trecut imediat, cu arme si bagaje in conducerea festivalului-rival de la Roma), nu mai putin faimosul Richard Peña, ani de zile directorul de programe al Film Society of Lincoln Center din New York (un bun cunoscator si constant sustinator al cinematografului românesc), regizorul iranian Babak Payami, actorul italian Fabio Testi (Leul de Aur Venetia 2010 pentru intreaga cariera), vedeta filmului national, Khaled Abol Naga, numit de presa „Brad Pitt egiptean“ dar mie mi se pare ca genul proxim trebuie localizat tot acasa, si el ar fi un Omar Sharif si mai frumos si, mai ales, mult mai dinamic, mai angajat in treburile societatii contemporane. Este unul dintre liderii asa-numitei echipe Team Cairo, implicata in nasterea unui cinematograf independent. In zilele revolutiei din ianuarie 2011, actorul (care este si producator) s-a adresat mass-media internationale, solicitând sprijin pentru cauza poporului egiptean. Asa, când il vezi, cu silueta de manechin, dominând prin inaltime si surâsul care poate face ravagii in rândurile tinerelor admiratoare, nu ai zice ca ai in fata un individ cu activismul in sânge.
Si a venit si seara deschiderii celei de a 35-a editii. Cu o amânare de o zi, desi toti invitatii erau prezenti. Nu ni s-a spus exact de ce, dar chiar si asa izolati cum eram, intr-un hotel pe o insula de pe Nil, nu ne-a fost greu sa aflam ca in Piata Tahrir era din nou agitatie. Nealarmanta, deocamdata, daca ni s-a dat voie sa vizitam locul, mobilizati de câtiva cineasti europeni. Au avut dreptate, ar fi fost pacat sa fim acolo si sa nu vedem unul dintre locurile fierbinti ale istoriei contemporane. De altfel, aveam sa traim câteva ore bune cu imaginile pietei istorice in fata. Dupa intonarea imnului national, toata prezentarea inaugurala a unui festival dedicat Martirilor revolutiei din 25 ianuarie a avut drept fundal scene-document din filmarile respectivei zile, cu binecunoscuta – pentru noi – inflacarare a multimii si respingere tragica. Printre secventele celei mai proaspete actualitati au fost montate si cadre din filmele istorice ale cineastului clasic Yussouf Chahine, ceea ce a sporit emotia unei seri care, neindoielnic, va ramâne in arhivele festivalului. Cu tot, cu aplauzele ce insoteau inaltarea ca pe un catarg a noii embleme a manifestarii (un brat ce sustine un porumbel cu aripile desfacute) si micile rumori nedeslusite pe loc noua, dar am inteles ca acestea din urma se adresau presedintelui festivalului, acelasi Dr. Ezzat Abu Ouf (de nerecunoscut, diminuat de boala), rechemat, cum aminteam, sa reia frâiele. Pentru unii salvator, pentru altii personaj al trecutului, cuvintele lui despre speranta ne-au miscat profund, mai ales pe noi, strainii. Nu stiu de ce, dar am avut sentimentul ca il vad pentru ultima oara pe acest barbat distins, cultivat, cu o larga deschidere europeana, care a modernizat festivalul de la Cairo. Era de banuit ca filmul deschiderii va fi unul al momentului. Intitulat cum nu se poate mai adecvat „Iarna nemultumirii“, al cineastului egiptean Ibrahim El Batout, rupt, pentru ca „inspirat“ ar fi prea putin spus, din evenimentele acelui 25 ianuarie 2011. Infruntarea dintre un ziarist fara teama si odihna si un ofiter de securitate antreneaza o adevarata tragedie familiala, ale carei victime sunt mama, iubita. Nu este nevoie de prea multe si insistente amanunte pentru a evoca o drama, si regizorul El Batout stie asta. Este de ajuns sa te opresti intr-o casa goala din care a fost alungata o batrâna pe care vecinii au incercat zadarnic sa o protejeze, in timp ce fiul era in inchisoare. Pelicula nu a fost inclusa in competitie. Am vazut insa un alt film egiptean, poate cu mai mica intensitate dramatica, dar nu lipsit de o anumita fascinatie a misterului: „Snapshot“ al foarte tânarului Kareem El Adl, de numai 28 de ani, prezent in industria cinematografica de la 15 ani. Un fotograf profesionist intâlneste un batrân ciudat, detinator al unui aparat vechi de când lumea, care inchide in el trecutul, dar are si o anumita forta magica de a-si indemna posesorul sa prinda aceasta clipa, aceasta imagine si nu alta. Ii va fi de ajutor acest straniu instrument pentru a dezlega un mister al vietii sale?
Exista momente in viata festivaliera a unui critic in care, chiar daca nu vede toate productiile (Cairo este scump, festival de lux, nu poate invita pe intreaga perioada decât juriile) are revelatia unui film care va domina, care va face valuri, oricâte alte titluri vor mai urma. Si, atunci, nu-i ramâne decât sa-i multumeasca soartei, norocului. Asa s-a intâmplat cu „Brecha en el silencio“ („Bresa din tacere“, ar fi in traducere directa), al fratilor venezuelani Luis Alejandro si Andres Eduardo Rodriguez aflati, greu de crezut, la debutul in lungmetrajul de fictiune, dupa câteva documentare despre copiii abandonati. Si acum tot despre adolescenti nefericiti este vorba, despre promiscuitatea existentei marginalilor, intarita de abrutizarea, inconstienta adultilor. O mama nu-si da seama sau se face ca nu vede drama fiicelor sale, una surdo-muta, alta abuzata de amantul femeii, de suferinta baiatului mai mic, martor neputincios. Ritmul brutal, expresivitatea imaginii arse (solarizate, in limbaj tehnic), culorile, atâtea câte sunt, ale unui pamânt mocirlos ca viata insasi a personajelor, miscarile unui aparat caruia parca ii vine greu sa inregistreze toata urâtenia, muzica obsesiva, cu note putine, auzita, parca prin urechile fetei surdo-mute, amintesc de epocile stralucite al cinematografului latino-american. Cele trei premii sunt pe deplin meritate: pentru debut, pentru interpretare feminina (Vanessa di Quatro) si premiul Fipresci (al Criticii internationale, presedintele juriului fiind, in acest an, chiar secretarul nostru general, Klaus Eder). Pe lânga un astfel de film, celelalte ne-au aparut corecte, decent sentimentale, pe alocuri miscatoare, tandru comice. Precum polonezul „Al cincilea sezon al anului“, al lui Jerzy Domaradzki, cineast apreciat in anii ’80 la festivalurile de la Locarno si Montréal. Zvâcnirile inimii, greu acceptate la vârsta a treia, stau in centrul povestii duse cu bine la capat de actorul Marian Dziedziel, care a si fost distins, de altfel cu Premiul de interpretare masculina, si de Ewa Wisniewska, una dintre stelele si frumusetile anilor ’60-’70. Probabil ca numai cei din generatia mea isi mai amintesc de filmele „Trei pasi pe pamânt“ sau „Janosik“. Dintr-o alta sectiune a festivalului, cea dedicata „Drepturilor omului“, ne-a atras atentia epopeea tragica „Khoja“, al cineastului Vahid Mustafa Yed din Azerbaijan, fost jurnalist de razboi pe frontul Nagorno-Karabach, ale carui drame le regasim acum pe ecran. Tara noastra nu a lipsit de la aceasta a 35-a editie. Sectiunea „Toleranta si intoleranta“ s-a deschis cu filmul lui Mungiu „Dupa dealuri“, iar „World Cinema“ l-a inclus pe Dan Chisu cu „Si caii sunt verzi pe pereti“. Cred ca daca ar fi fost in competitie, Adrian Titieni ar fi fost un candidat sigur la premiul de interpretare.
Spuneam pe parcursul acestei relatari ca o oarecare tensiune s-a facut simtita inca de la inceput. Ea s-a accentuat in zilele ce au urmat, protestele impotriva unor recente decizii ale presedintelui Morsy luând amploare. Nici festivalul ca manifestare aflata sub egida Ministerului Culturii nu a fost lipsit de critici. In aceste conditii, ministrul Culturii si conducerea festivalului au hotarât suspendarea festivitatii de inchidere, gestul fiind si unul de solidaritate cu protestantii. S-a organizat doar o conferinta de presa, in cadrul careia au fost anuntati câstigatorii. Au si festivalurile soarta lor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper