Fara furie vindicativa, fara ura

Un articol de MARIN MARIAN-BALASA

Înca unul dintre putinii oameni veritabili sau exemplari, pe care am avut imensul noroc de a-i cunoaste vreodata, este Laurent Sorell.

De frica bine justificata a „bratului lung al Revolutiei“, mai exact al Securitatii criminale, a fugit din România la începutul anilor 60. În Franta si-a schimbat radical apelativele, asadar numele acesta stendhalian constituie propria reinventie. Oficializat-legala, iata de ce identificarea a ramas ca atare si dupa ce a plecat în Statele Unite. Iar asta tot fiindca era în continuare vânat de Securitate.
L-am cunoscut în 1992, în Los Angeles, la un congres al Academiei Româno-Americane, unde Laurent mi s-a adeverit a fi un om de cultura chiar daca nu scria carti, nici articole destepte prin reviste si jurnale, nici nu tinea cursuri universitare nicaieri. stia multe, însa nu poza, nu perora enciclopedist, nu demonstra cu orice prilej, nu „omora“ pe nimeni cu logoree sau autoritarism de savant. Era un om în care cultura se distingea prin sau în omenia si umanitatea lui, nu în sporovaiala, publicatii, titluri, functii. În SUA, pâna la pensionare, a lucrat pe la diverse firme comerciale drept inginer chimist.
La ARA din Los Angeles, în 1992, cineva foarte superficial ar fi fost tentat sa creada ca Sorell reprezenta ochii si urechile Masoneriei si ca venise acolo doar ca sa pazeasca prestigiul Organizatiei cu ocazia unei prezentari a lui Aristide Buhoiu (despre rolul masoneriei în istoria României). Dar nu era deloc asa. Sorell asista la toate prezentarile la care se putea, fiindca voia sincer sa vada cum evolueaza inteligenta româneasca (din diaspora si, pentru prima oara atunci în SUA, inclusiv din tara natala). El era nu doar un mason serios, autentic, dar înainte de orice era un Om (cu majuscula)! Dincolo de orice apartenenta, cinstea, sinceritatea, caracterul si generozitatea sa erau incomensurabile.
Mason se facuse deja devreme, la Paris, iar calitatea de Mare Maestru i-a fost confirmata în SUA mai putin conventional, prin telefon. Fiindca Laurent convingea de regalitatea sa de spirit nu prin peroratii sau speculatii, ci printr-o energie de puritate angelica ce trecea dincolo de orice vorba ori gest. La începutul anilor 2000 a fost numit un fel de raportor sau ambasador al Masoneriei americane pentru România, ca si, prin reciprocitate, un fel de reprezentant sau raportor onorific al masoneriilor române peste ocean. Mi se lauda cu asemenea distinctii, aratându-mi zapisuri specifice, medaliute, un sort ceremonial ori alte flecustete simbolice, ca un copil. Ceea ce ma facea sa-l îndragesc si mai tare, fiindca nu-mi demonstra decât curatenie sufleteasca.
Tatal lui Laurent Sorell fusese unul dintre primii ministri tehnocrati ai guvernelor staliniste din România. Asadar, un evreu românizat politic, unul dintre cei repede cazuti în dizgratii dejiste. Ceea ce explica si de ce tânarul Laurent a fost informat devreme ca trebuie sa fuga din tara. Oricum, parintii sai au ramas într-unul din apartamentele cochete ale nomenclaturii de pe Bulevardul Kiseleff. Pentru ca spre finele anilor 1990, cei doi batrâni, în vârsta de 90 de ani, sa fie atacati, sechestrati, jefuiti si omorâti în bataie de hoti rromi. Laurent m-a informat târziu de tot despre aceasta tragedie, dupa mai multe întâlniri. Si asta numai fiindca eu insistam în pledoarii împotriva rasismului antirrom care domina excesiv constiinta populara, ca si intelectuala, din tara. Eu peroram, iar el tacea. Abia într-un târziu si-a nuantat tacerea cu o fraza scurta si simpla, cutremurator de decenta: „stii… eu n-am cum sa nu fiu un pic retinut în problema asta“. „De ce?“ – întrebasem, deoarece mi se parea firesc ca el, dreptul si aparatorul celor stigmatizati si amenintati, sa arate compasiune fata de orice nenorociti. Iar dupa o scurta pauza sau ezitare mi-a rezumat ce patisera chiar parintii sai. Simplu, scurt, si fara absolut nicio deversare de resentiment, de furie vindicativa, de ura.
Laurent Sorell este diasporic nu doar din punct de vedere social, politic si geografic (ca atare fiind vreun sfert, daca nu mai mult, din populatia planetei). El ilustreaza si o diaspora mult mai rarefiata si pretioasa, anume etica, de calitate umana (absenta în mult prea multe teritorii sau patrii).
Europa, sa fim onesti, este patria vanitatilor si competitiilor neobrazate, a resentimentelor, clevetirilor si calomniilor. Si nu cred – ori cel putin nu-mi amintesc tocmai acum – sa mai fi întâlnit pe aici vreun ins mai apropiat de dictonul „nu vede, n-aude, nu spune nimic rau“ decât Laurent Sorell.
Laurent Sorell este un bonom, un bon viveur (ceea ce se vede si din poza pe care i-am facut-o cândva prin 2003 sau 2005, undeva-n Bucuresti). Un coseur plin de sarm si umor, care trece cu stil si eleganta peste orice aspect critic, raspândind bunatate si buna-dispozitie peste toate cele-ale vietii. Ins bun de pus pe rana si la suflet, oricând. Daca în 1992 era înca suplu, brunet si chipes ca un Don Juan din filme (totusi de o decenta, sobrietate si gentilete matrimoniala admirabile), cu timpul a îmbatrânit frumos. Albit, rotunjit-îngrasat… totusi demn de luat ca exemplu de catre orice senior.
Nu mai putem avea niciunul o viata ca a lui. Dar o batrânete sau un crepuscul ca al sau… multi ne-am putea dori, unii înca ne-am putea fauri.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper