Exemplul si exemplificarea

Un articol de TUDOR CATINEANU

Cineva spunea frumos: „Exemplul este o analiza continua“. Acest enunt – el însusi exemplar – este oarecum hermetic. Sa încercam sa îl limpezim. Un exemplu – oricare ar fi el – este concret si este configurat în spatiu si timp, încât el poate fi intuit direct de oricine. El, exemplul, este ceva, care se raporteaza si vizeaza – chiar prin relatia de exemplificare – altceva. Acest altceva nu poate fi intuit, ci numai gândit. Acest altceva poate fi un enunt (cognitiv sau normativ), o teorie sau o conceptie generala. Exemplele pot fi luate – respectiv, pot fi date –, atât din sfera naturii, cât si din sfera vietii umane. Enuntul frumos si hermetic de la care am plecat vizeaza exemplul (exemplele) din sfera umana. El vrea sa ne spuna ca atunci când noi (oamenii) ne aflam în fata unui exemplu (fie el pozitiv sau negativ), noi ne raportam la el în chip comparativ, adica masuram asemanarile si deosebirile, apropierile si distantele dintre noi si el, adica exemplul dat, prezentat ca un model. Desigur ca exemplul poate fi si unul negativ, iar atunci modelul devine „o mostra“ de nedorit, si de neurmat, dar compararea cu modelul „negativ“ ramâne. Aceasta continua comparare este o analiza continua, cum spune enuntul de la care am plecat. Numai ca tema exemplului are o semnificatie putin mai larga, dincolo de mentionata analiza, care este de fapt o autoanaliza subiectiva, prin constiinta de sine. Si, cum nu putem intra în constiinta proprie a altcuiva, o lasam deocamdata în seama miscarii ei proprii si ne deplasam pe planul obiectiv al temei (si problemei).
A. Cadrul teoretic
Deplasându-ne pe un plan obiectiv, îl putem invoca aici pe Aristotel. În „Retorica“, el elaboreaza teoria – geniala si perena – a celor trei genuri oratorice. Primul gen oratoric, genul deliberativ, este practicat în viata politica, iar instrumentul lui retoric (ca argument) este exemplul. Al doilea gen este cel judiciar, practicat în sfera justitiei, iar instrumentul lui retoric (ca argument) este entimema. Al treilea gen este cel epideictic, utilizat în sfera vietii aniversative, iar instrumentul lui retoric (ca argument) este amplificarea. Cu genul epideictic, pot fi aniversati oamenii, zeii si institutiile. Aici Aristotel face mai multe observatii, dintre care doua sunt esentiale. Mai întâi, exemplul, entimema si amplificarea au toate un caracter oratoric. Ele pot fi folosite într-un discurs, a carui finalitate este convingerea (C2) celuilalt, a celorlalti. Altfel spus, prin ele se poate argumenta (A), dar nu se poate si demonstra (D) adevarul unei afirmatii, a unui enunt. A doua observatie a lui Aristotel se refera chiar la exemplu si la genul oratoric deliberativ, propriu vietii politice. Aici, Aristotel ne spune ca un bun orator politic trebuie sa invoce, în discursul lui, exemple din toate tarile (mai apropiate sau mai îndepartate, în spatiu) si din toate timpurile (mai mult sau mai putin cunoscute).
Aceasta pentru a vedea ce au facut sau ce nu au facut ele – în împrejurari similare – si pentru a conchide mai bine ce este de facut acum si aici. Cu trecerea timpului, exemplul a ajuns din Retorica în Didactica, iar un profesor este obligat sa dea exemple (intuitive) pentru orice cunostinta (notiune, lege, teorie) noua. Desigur ca un profesor trebuie sa fie el însusi un exemplu, sa ilustreze pe viu modelul sau conceptul de Profesor, adica sa fie un profesor exemplar. Exemplul este prezent si în viata stiintifica, dar numai atunci când este vorba despre cunostintele stiintifice expuse pentru ceilalti, de forma „exoterica“ a Stiintei, i-ar spune tot Aristotel. Aici, un savant ca Einstein este efectiv încântator prin simplitatea si claritatea exemplelor pe care ni le da pentru a întelege adânca sa viziune (conceptie generala) asupra Lumii. Cu aceasta schita teoretica, ma întorc în prezent, aici si acum.
B. Proprietati ale exemplelor
În viata politica si în mass-media din patria noastra, am observat de mai multa vreme un fel de – nici nu stiu cum sa-i spun mai bine – val, flux, emanatie, trend sau manie a exemplificarii. Fenomenul este si real si frecvent si vorba aceea, „daca n-ar fi, nu s-ar povesti“. Urmarind fenomenul cu atentie, de câtava vreme încoace, observ pâna una-alta câteva proprietati ale exemplelor date, unele dezirabile, altele mai putin. Primele proprietati sunt constitutive si dau modelul, secundele sunt contextuale si dau declinatiile de la model. Aici, nu le-am delimitat (separat) sistematic.
a) Exemplul fiind ceva concret, iar referentul sau aria lui referentiala, pe care o exemplifica, fiind abstracta (virtuala si vaga), prin faptul ca exemplifica omul îsi adevereste conditia specifica, el fiind si o fiinta fizica, dar si o fiinta metafizica, ceea ce este foarte bine. Animalele nu dau exemple, ci pot fi date ele ca exemple, de aceea animalele sunt doar fiinte fizice (ale Naturii), omul fiind singura fiinta metafizica (a Existentei.).
b) Daca studiem natura exemplelor, observam o prima defectiune: majoritatea lor tin de accident (numit si „întâmplare“, numit si „hazard“) si nu de o regula sau de o regularitate. Pentru solutionarea problemei integrarii tiganilor, o redactoare ne da ca exemplu faptul real ca o echipa de dansuri a tiganilor a plecat în Japonia, unde va sta foarte mult si (desigur) va câstiga foarte multi bani. Dar, pentru ca exemplul sa fie semnificativ, ar trebui ca toti tiganii din România (sau Europa) sa se organizeze în echipe de dans, iar numarul Japoniilor (de pe „suprafata zbârcita“ a Pamântului) sa fie egal cu numarul echipelor dansatoare. De altfel, tiganii („romii“) s-au „globalizat“ înainte de integrarea lor europeana. Secole si milenii de-a rândul, migrarea si migratia erau o forma a globalizarii. La acest capitol pasarile (si nu numai ele) îl bat pe om, fara pardon. Tot în mass-media (si nu numai), ca sa întareasca nota realista a exemplului dat, vorbitorul recurge la tot felul de tehnici asiguratorii. „Chiar acum când veneam spre emisiune, am observat X sau Y sau Z“. Sau „Am vazut“ si ca sa fie si mai sigur, se pluseaza „Eu însumi am vazut cu ochii mei proprii“.
c) Dar, cum am precizat deja, exemplele de acest gen tin de exceptie, nu de regula. Este arhicunoscuta propozitia: „Exceptia întareste regula“. Dar acest enunt vrea sa ne spuna ca, având exceptii (deci goluri, fisuri), regula ramâne doar regula si nu devine lege, caci o lege nu are exceptii. Iar daca „Exceptia întareste regula“, putem spune, pe de alta parte, ca „Regula pericliteaza exceptia“. Spus pe scurt, exceptia întareste regula prin contrast, dar nu o ilustreaza, nu o exemplifica în mod corect sau semnificativ.
d) Am facut deja observatia ca aceasta prima categorie de exemple tine de întâmplare (hazard sau accident). În „Fizica“ sa, tot Aristotel defineste norocul si nenorocul. El afirma ca si unul si altul sunt întâmplari, petrecute în sfera vietii umane. Numai ca norocul este o întâmplare fericita, iar nenorocul este tot o întâmplare, dar una nefericita. Asistam azi, cu exemplele date, la o veritabila mitologie a norocului (Loto, Lozul în plic, Jocurile piramidale etc.), întretinuta pe toate canalele informationale. Biografia si destinul omului sunt reduse la întâmplare: cine are noroc, este (cineva), cine nu are noroc, nu mai este (este un nimeni sau un nimic). Este memorabila aici povata lui Aristotel: daca suntem fiinte cu adevarat rationale, trebuie sa ne organizam viata astfel încât nici norocul, nici nenorocul sa nu ne poata scoate din fagasul ei. Trecem peste faptul ca si norocul te poate nenoroci, dupa cum, invers, exista, cum ar spune Noica, si „o lovitura buna a Destinului“, adica a nenorocului.
e) Dar sfera exemplelor date se împarte axiologic în exemple pozitive si exemple negative, iar aici problema exemplificarii se complica. Cu siguranta ca si în replica fata de „vremea comunistilor“ – în care nu existau, nu aveau dreptul sa existe fenomene, deci exemple „negative“ – s-a dezvoltat si prolifereaza azi la noi, în viata politica, dar si în mass-media, un fel de voluptate a negativului. Negativul este descoperit pretutindeni, atât în tara, cât si în Lumea întreaga. Numai ca, atunci când este vorba de accentuarea negativului autohton, sunt invocate situatii si exemple pozitive, dar luate din alte tari, din „tarile civilizate“. Aici problema capata si o turnura ideologica, intrând în spatiul luptei – „pro“/„contra“ – dintre Putere si Opozitie. Opozitia – si media solidara cu ea – reliefeaza sau scoate la suprafata tot ce poate fi mai rau în viata noastra, pe toate planurile. Bilantul este o lume complet absurda, de cosmar. În schimb, Puterea (oricare ar fi ea) afirma ca ea lucreaza la temeiurile societatii, iar acestea fiind prin definitie invizibile, efectele pozitive ale masurilor luate îsi vor face aparitia doar în viitor. De aceea, deocamdata avem doar „semne“ sau „muguri“ si mai putine exemple pozitive evidente. În limbajul nostru, s-a instalat aici razboiul dintre fenomen si esenta, dintre exceptie si regula. Suprafata vietii sociale este vazuta exclusiv ca o suma (de fapt, o gramada) de fenomene si exemple negative (ca „o gradina neplivita“, i-ar spune Hamlet), iar esenta cea curata sau virtuoasa ramâne o tendinta adânca si ascunsa, dar virtuala, proiectata într-un viitor, mereu amânat, deci mereu asteptat (vezi „Asteptându-l pe Godot“). Aici, daca exemplele negative sunt întâmplatoare, exemplele pozitive sunt – ca sa zicem asa – si mai întâmplatoare.
f) Dar la caracterul nesemnificativ al exemplelor – vorba românului: „Cu o floare nu se face primavara“ si nici doar cu câteva, am preciza noi – se mai adauga un defect, defectul epistemic. Si atunci când se pleaca de la un fapt real, luat ca exemplu, acesta este transformat în fel si chip. Cum se spune în „Deontologia mass-media“, faptul real este „pus într-o lumina falsa“ si exista o sumedenie de tehnici prin care faptul este transformat, este degradat sau transfigurat, deci „manipulat“, dupa împrejurari. Realul devine imaginar, iar senzationalul devine – ca sa zicem asa – si mai senzational. Toate aceste tehnici au la baza un acelasi procedeu, pe care Aristotel l-a numit amplificare si care era recomandata numai pentru genul oratoric epideictic, adica cel aniversativ. Cu aceste exemple si cu amplificarea lor, este ca si cum am trai într-o continua sarbatoare, dar una burlesca, una care ne evoca lumea lui Breugel, daca nu a lui Bosch.
g) În final, putem privi problema si invers, adica dinspre subiectul vorbitor spre exemplu si exemplificare. De regula (adica aproape întotdeauna), vorbitorii îsi prezinta exemplul sau exemplele, cu un sentiment de certitudine (C1) deplina asupra adevarului celor rostite de ei, ca si cu un sentiment suplimentar de orgoliu sau vanitate. Orgoliul este mai ales al barbatilor, vanitatea este mai ales a femeilor. Nu sunt desigur obligati, nici unii, nici altii (altele), sa aiba cultura generala si cu atât mai putin cultura filosofica: este suficient sa aiba (sa avem) cultura simtului comun si mai ales a bunului-simt. Oricare om matur este dotat cu o structura a mintii lui. Când privim sau analizam Lumea, noi o facem cu ajutorul acestei structuri, de aceea Kant afirma ca aceasta este a priori, adica înainte de experienta, respectiv înainte de a da exemple (selectate si apoi expuse, exoteric). Numai ca acest a priori nu este doar unul logic, el este si psihologic, apoi si axiologic, dar poate fi si ideologic. De aceea, atunci când noi umblam prin Lume – o privim, o analizam – noi apelam, vrând-nevrând, stiind-nestiind, la aceste structuri. Daca eu as avea în minte numai conceptul de „frunza“, atunci în toate formele Existentei, inclusiv în pietre, sau în caramizi, eu as vedea doar „frunze“.
C. Corolar
Asadar, vorbitorul nostru îsi selecteaza exemplele, potrivit unei orientari anterioare, a unei matrici (logica, psihologica, axiologica, iar în ultimul ei subtext, chiar si ideologica). Aceasta matrice sta la baza „punctului de vedere“, deci a opiniei, respectiv a parerii. Este dreptul lui, al oricarui om, sa aiba un „punct de vedere“, întrucât pe aceasta cale el îsi cristalizeaza o opinie (fie ea teza sau anti-teza). Dar este obligatia lui sa stie (iar, daca nu, sa afle), ca oricare si oricâte exemple ar da, este vorba doar de o opinie, nu de un adevar cert, adica demonstrabil sau demonstrat. Ca un corelat subiectiv (ca sentiment) la baza opiniei sta convingerea (C2) sau credinta (C3) si nu certitudinea (C1), care sta doar la baza enunturilor pur cognitive (care pot fi cert adevarate, sau cert false). De aceea, un punct de vedere (opinie, parere) trebuie sa implice expresiile: „sunt convins“ (si chiar „sunt absolut convins“) sau „eu cred“, dar nu „este cert ca“. Daca vorbitorul nostru face diferenta dintre argumentatie (A) si demonstratie (D), el poate ajunge si singur la aceasta concluzie: cu exemplele – oricare si oricâte – putem argumenta absolut orice si nu putem demonstra nimic. În sfera vasta a opiniei – deci a exemplului si a exemplificarii – atât teza cât si antiteza ramân numai în regimul ipotezelor, desi între opinie si ipoteza exista si diferente specifice.

 

Note:
1) Pentru oricare exemplu se poate gasi (fara nici o exceptie) si un contraexemplu. Nu pot fi descrise si enumerate (adica, numarate) toate situatiile concrete (posibile exemple) care stau sub semnul, sub „tutela“ unei Legi sau a unei Reguli. De unde si tema epistemica a inductiei. În foarte putine cazuri inductia poate fi completa. De exemplu, numarul regilor din Europa de azi. Chiar si aici pot sa apara unele dificultati. În cele mai multe situatii, inductia este incompleta, ramasa deschisa. Parea cert adevarat enuntul „Toate lebedele sunt albe“, dar parea astfel pâna în ziua în care în Australia au fost „descoperite“ lebedele negre. Exista si o criza afectiva a inductiei incomplete, pe care Blaise Pascal a trait-o din plin.
2) Ca sa iasa cumva din criza inductiei incomplete, vorbitorul – fie el profesor, jurnalist sau preot -, apeleaza la exemplele semnificative. Fiind semnificativ, exemplul are o arie referentiala mai larga decât alte exemple (locale sau punctuale). Dar, tocmai pentru ca este semnificativ, el este si selectiv, fiind selectat dintr-o multime de alte exemple. Dar, daca este selectat, exemplul semnificativ este selectat potrivit unui anumit punct de vedere. Ne-am închis deja într-un cerc vicios. Aceasta înseamna numai ca si în exemplul semnificativ, criza inductiei incomplete este prezenta, adica se reface.
3) În paradigma sa retorica, Protagoras afirma ca în cazul unei dispute oratorice (pro-contra), obligatia fiecaruia dintre cei doi oponenti (P1 si P2) este aceea de „a face mai tare argumentul mai slab“. Protagoras se refera aici la întarirea argumentului si nu la „întarirea vocii“, a tonusului vocal. Adesea, în dezbaterile prezentate la TV-uri, mesele la care sunt adunati interlocutorii sunt mai degraba „mese patrate“ sau „mese eliptice“, decât „mese rotunde“. Interlocutorii (ca mai putini, ca mai multi) îsi intersecteaza continuu „vocile“ si nu îsi dau (reciproc) ragazul exprimarii pâna la capat a unui punct de vedere sau a altuia. Daca dezbaterea este discret „orientata“ (ideologic), atunci „majoritatea“ decide inclusiv vocal, cam ca în Parlament, care ne da noua, tuturora, paradigma lui comunicativa. Daca în dezbatere intervine cu „taria vocii“ si moderatorul, atunci harabarbura verbala este completa.
4) Invoc aici o interpretare care nu îmi apartine. Chiar daca ar fi discutabila, este interesanta. Interpretarea suna cam asa: Mostenim de la latini dictonul potrivit caruia „Despre morti trebuie sa vorbim bine“. Aici cuvântul „bine“ („bene“) are întelesul precis de „corect“, sau „cu dreptate“, asadar „Fara ura si partinire“. La înmormântarea cuiva, oratorul trebuie sa evidentieze partile bune (virtutile), dar si partile mai putin bune, sau rele (viciile) celui decedat. Românii, însa (fostii daci), au transformat dictonul latin în zicatoarea populara „Despre morti trebuie sa vorbim numai de bine“. Adica, este suficient raul prezent în faptul ca omul este mort, de ce sa mai adaugam la acest rau si alte rele, care au fost „pacatele“ celui decedat. Si, vorba cuiva, „Cele trecute sunt închise si nu se mai razvratesc“. Este evidenta diferenta dintre punctul de vedere al romanilor si punctul de vedere al românilor. Nu prea stiu care este punctul de vedere al rromilor.
5) Profesorul Teodor Dima (din „dulcele târg al Iesilor“) îmi relata pe vremuri o situatie pe care apoi am folosit-o si la cursul de Retorica, pe pozitia de exemplu semnificativ. La înmormântarea cuiva, preotul a tinut ultima predica la capatâiul celui decedat. Genul omiletic (religios) este un succesor al genului epideictic, fiind vorba si aici de un ritual. Fiind un bun orator, preotul si-a început discursul funebru asa: „Cel care pleaca azi definitiv dintre noi, pe calea vesniciei, a fost un om care în viata a facut si bune si rele. Numai ca pe cele bune le-a facut rau, iar pe cele rele le-a facut bine“. Aici prin vocea preotului, vorbeste desigur geniul anonim al lui Bula.
6) Dar Bula vorbeste chiar direct, atunci când defineste explicit tocmai „punctul de vedere“. Aici suntem la un nivel superior, la nivelul „meta“, caci a avea un punct de vedere despre „punctul de vedere“ înseamna a enunta un „meta-punct de vedere“ Din motive „exoterice“, Bula recurge intuitiv (pentru a fi înteles mai bine, pentru a fi mai „transparent“) la imaginea cercului, care are o circumferinta si un centru, acesta fiind un punct. Bula rationeaza asa. Atunci când se naste, constiinta omului (a pruncului, acum) este egala cu zero (0). Dar, pe masura ce pruncul creste, constiinta – care este un fel de cerc – se dezvolta si ea. La maturitate, circumferinta cercului are o extensie maxima. Apoi, omul începe sa îmbatrâneasca treptat, si tot treptat (usor-usor) se restrânge si aria circumferintei (constiintei lui) pâna când ea ajunge sa fie un punct. Acesta – conchide Bula – este „Punctul de vedere al omului“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper