Europa – America Latina. Un proiect de parteneriat simetric

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Daca în al doilea mandat al presedintelui Barack Obama, Statele Unite se vor ocupa mai mult de pace, dupa cum ne lasa sa credem discursul inaugural de la 20 ianuarie, atunci cursul evenimentelor mondiale ar putea sa aduca modificari sensibile în favoarea Europei. Un semn în aceasta directie îl indica recentul summit Uniunea Europeana – America Latina tinut la Santiago de Chile în zilele de 2-27 ianuarie. Sefii de stat si de guvern din Uniunea Europeana si Comunitatea Statelor din America Latina si Caraibe (CELAC) doresc sa ajunga la un parteneriat simetric de colaborare. Ca europeni, trebuie sa salutam ideea. Nu as avea, însa, nici o retinere sa prezint lucrurile în tonuri optimiste daca la o prima analiza nu s-ar ghici dificultati greu de surmontat ale proiectului. Asadar…
De la dependenta la parteneriat
În cea mai mare parte a lor, pâna nu foarte de mult, statele sud-americane au fost colonii ale europenilor. De câteva decenii, dependenta s-a transformat în colaborare. Acum se doreste intrarea într-o alta etapa, cea a parteneriatului. Pentru prima data, în Chile, sud-americanii s-au întâlnit cu reprezentantii Uniunii Europene, nu în cadrul Organizatiei Statelor Americane (OEA) ci în formatul nou al Comunitatii Statelor din America Latina si Caraibe – CELAC –, din care Statele Unite nu mai fac parte. Organizarea unor astfel de reuniuni urmareste un scop pe cât posibil convergent, de aceea în  pregatirea lor totul este luat în calcul: cursul climatului politic, interesele, perspectivele, echilibrul (daca se poate beneficiul, cu atât mai bine) geostrategic. Pe agenda reuniunii din Chile s-au aflat chestiuni de interes pentru ambele parti: investitii, integrare sociala, lupta împotriva traficului de droguri si deja banalizata chestiune a încalzirii Terrei. Uniunea Europeana este interesata în acorduri de liber schimb si de garantii juridice pentru protectia investitiilor. Latinoamericanii au o grija putin diferita. „Tema care ne aduce împreuna acum este constructia unei noi aliante strategice pentru a ajunge la o dezvoltare durabila“, a spus Sebastian Pinera, presedintele Chile în deschiderea reuniunii. Aceste doua blocuri  (UE si CELAC, n.n.), reprezinta o treime din statele planetei, mai mult de un miliard de locuitori, si o treime din productia mondiala“. Avântul dezvoltarii economice gândita pe valorificarea bogatiilor nationale, pentru care s-a dezvoltat o adevarata doctrina,  face ca statele de pe continentul american sa resimta imperativ modificarea raporturilor cu toate statele, nu numai cu cele europene. Latinoamericanii urmaresc acum construirea bazelor unui parteneriat strategic între un subcontinent în plina expansiune economica si o Europa „sugrumata de criza“, cum scria un ziarist. Un parteneriat pe care europenii nu au de ce sa-l respinga. Cancelarul Germaniei, doamna Angela Merkel, rasfatata în presa chiliana cu titlul de „sefa Europei“, a explicat nemteste obiectivul europenilor: „sa aducem la un alt nivel relatiile dintre CELAC si UE pentru a ajunge la o asociere strategica de la egal la egal. Dezvoltarea dinamica a acestei regiuni ne arata ca, pentru a nu ramâne în urma, noi cei din Uniunea Europeana trebuie sa facem eforturi pentru ameliorarea competitivitatii si pentru reducerea datoriei; nu putem trai pe spatele generatiilor viitoare“. Cât de libera este calea acestui parteneriat strategic vom întelege daca luam în calcul doua conditii. Prima ar fi ca CELAC este o organizatie regionala compozita, fara traditie, cu state greu de aliniat la o politica oarecum unitara. A doua vine din realitatea ca America Latina este parte a continentului american pe care se afla si Statele Unite. Când presedintele venezuelean Hugo Chávez a initiat crearea CELAC, a urmarit nu o alternativa la  vechea Organizatie a Statelor Americane, ci o structura care sa scape total de sub controlul Washington-ului si sa readuca în mijlocul latinoamericanilor Cuba, îndepartata de SUA din OEA. Este posibil un parteneriat UE-CELAC în aceste conditii?  Evolutiile vor oferi amatorilor de interpretari satisfactiile pe care si le doresc.
Alte inconveniente
La Santiago de Chile, primul-ministru francez Jean-Marc Ayrault a mentionat deschis doua. „Cred ca, în momentul în care alte regiuni emergente îsi consolideaza rapid prezenta în America Latina, turbulentele, incertitudinile din zona euro au suscitat în ultimele luni îndoieli si semne de întrebare în America Latina“. Alte „regiuni emergente“ înseamna China, iar îndoielile latinoamericanilor de care vorbeste Ayrault vin din evidenta ca Uniunea Europeana nu poate sa iasa curând din criza. Deocamdata, 43% din totalul investitiilor straine pe continentul sud-american vin din Europa. Criza ar putea face ca, în viitor, situatia sa se schimbe. De mai bine de un deceniu, „regiunea emergenta“ se afla bine implantata în America Latina. Nici interesele si potentialul statelor membre CELAC nu sunt întocmai aceleasi. Presedinta Braziliei, Dilma Russeff, doreste încheierea rapida a unui acord de liber schimb între Uniunea Europeana si MERCOSUR (Piata comuna a latinoamericanilor). Ca tara cu economie puternica, este de înteles de ce Brazilia, urmareste liberalizarea pietei europene.
Privit din afara, summit-ul UE-CELAC s-a plasat între dorinte si îndoieli. Constatarea reiese din analiza continutului Declaratiei adoptate la încheierea summit-ului de reprezentantii celor 61 de state participante. O declaratie din care lipsesc angajamentele concrete. Boala veche a latinoamericanilor. Presedintele chilian Pinera spera ca aceasta se va traduce într-o buna oportunitate pentru a fi puse bazele unor relatii strânse si simetrice între America Latina si Europa. Suna, nu este asa, destul de putin convingator.
Un tablou din care nu lipseste umbra lui Fidel
Trecutul colonial are printre efectele lui si unul paradoxal: mostenirea revolutionara. Adica insurgenta împotriva stapânilor. Ceea ce se verifica, în diferite forme, în mentalitatea latinoamericanilor pâna astazi. Venezuela a fost adusa de Chávez în „apropiere“ de Cuba încât abia se mai vad granitele, mai ales cele politice. Columbia si Ecuadorul au intrat apoi în orbita tandemului Castro-Chávez. Cu diferente abia perceptibile, Brazilia înca din vremea presedintelui Lula, chiar si Argentina, pot fi alaturate curentului obsesiv al autoguvernarii, nationalizarii si preeminentei cooperarii regionale ca leac pentru scaparea de saracie. Nationalizarea este spiritul doctrinei „socialismului secolului XXI“ lansata de acelasi Hugo Chávez, prin 2005. Desigur, în umbra lui Fidel. Peru, laboratorul neoliberalismului cu trei-patru decenii în urma, a intrat în acest curent odata cu alegerea ca presedinte a lui Ollata Humala care, la instalare, a declarat: „Mai mult decât oricând, guvernul nu va servi interesele elitelor care vând multinationalelor bogatiile miniere ale Peru-lui. Totul trebuie schimbat“. În toate multinationalele se afla europenii! Curiozitatea vine din promisiunea ferma facuta de Humala în acelasi  discurs ca nu se va atinge de modelul peruan de dezvoltare. Cum, numai el stie. Am dat acest exemplu pentru a se vedea dificultatea de a fi înteles cursul evolutiilor din unele state latinoamericane. Evit sa ma refer la Cuba, desi foarte curând se va vorbi altfel despre aceasta tara. Sa mai întârziem, însa, putin la „socialismul secolului XXI“, caruia unii îi vad deja   falimentul. Aliniindu-se la Cuba, sustine prof. William Robinson de la Universitatea Santa Barbara-California, presedintele venezuelean Hugo Chávez „a  încercat sa constituie un bloc antiliberal atragând la doctrina lui tari vecine, în special Bolivia lui Morales si Ecuadorul lui Correa. În cele trei state, Venezuela, Bolivia si Ecuadorul, Adunarile Constituante au amendat Constitutiile în profitul claselor populare rasturnând politicile neoliberale cele mai emblematice, renationalizând sectoarele energetic si resursele naturale în scopul de a investi în programe sociale. Chiar daca în 2010 sectorul privat înca mai detinea 70% din productia provenita din bogatiile nationale, de la instalarea sa, administratia Chávez  a nationalizat un mare numar de societati în sectoarele energetic, telecomunicatii, extractiei miniere, alimentatiei, constructiilor, bancar. El  a reusit sa încurajeze crearea a mii de întreprinderi regrupate în cooperative si sa redistribuie mai multe milioane de hectare de pamânt taranilor (etapa pe care nu au reusit s-o parcurga Ecuadorul si Bolivia). Aceste guverne, numite de observatorii moderati si liberali ca „radicale“, au cucerit puterea în urma unor alegeri  si s-au plasat la conducerea acestor state ramase în continuare corupte, clientelare, birocratice si oligarhice. Cu fiecare scrutin pare sa se  produca o ruptura. Cea mai mare amenintare provine mai putin din partea dreptei, mai mult din „interiorul“ blocului puterii. Rente, nepotism, baroni: unde nu exista cadre competente apar „antreprenorii revolutiei“. La aceasta observatie a lui Robinson ar mai fi de adaugat una: masurile de nationalizare au fost luate cu mare dificultate, în conditii de reactii puternice, violente chiar, din partea multinationalilor si a opozitiei politice interne, încât este un miracol ca în unele cazuri nu s-a ajuns la razboi civil. De ce sa nu ne gândim ca astfel de „inconveniente“ ar putea aparea în calea parteneriatului simetric UE-CELAC? Întrebarea devine fireasca daca mai amintim o constatare a prof. Robinson din studiul citat mai sus. „Si, apoi, istoria latinoamericana ilustreaza pericolele la care se expun proiectele percepute la Washington ca foarte «radicale». Câteva saptamâni dupa alegerea lui Salvador Allende în Chile (ca presedinte, în 1973, n.n.) consilierul pentru securitatea nationala, dl. Henry Kissinger, declara: «Nu vad de ce noi ar trebui sa lasam o tara sa devina marxista numai pentru simplul motiv ca populatia ei este iresponsabila»“. „Marxista“ poate fi tot una cu „radicala“. Robinson precizeaza din motive de exactitate – eu, de asemenea – ca citatul care îl priveste pe Kissinger este luat din cartea lui Grace Livingston, „American’s Backyard: The United States & Latin America From the Monroe Doctrine to the War on Terror“, Zed Books, NewYork, 2009.    n

P.S. Acum o vorba pentru noi. Propun sa ne întrebam, ca rumânu’-n criza,  ce descumpaniri trebuie sa-l fi încercat pe  Columbul nostru ajuns la reuniunea din Chile de a putut promite ca vom construi în America Latina cai ferate, vapoare, furnale, sisteme de irigatii. Cu ce? Cu cine ?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper