Eugen Simion si medierea contrariilor

Un articol de SERBAN AXINTE

Adevarurile prealabile
Ceea ce afirma Mircea Martin în 1981, „a sustine puncte de vedere diferite despre acelasi obiect înseamna (…) sa devii un martor al schimbarii, înseamna sa lasi sa se verifice prin tine contradictia vesnica a lucrurilor, instabilitatea lor“(1), este simptomatic pentru un anumit aspect al criticii practicate de Eugen Simion. Acesta nu foloseste însa termenul de contradictie, axându-se mai mult pe ideea de paradox, de rezolvare a lui prin interogatii succesive. Pe de alta parte, e cunoscut faptul ca autorul „Diminetii poetilor“ este unul dintre cei mai consecventi critici români la nivelul principiilor de abordare a operelor literare. Unul dintre acestea decurge din convingerea ca „o critica poate muri din lipsa de sens, cum poate muri din proliferarea absurda de sensuri. Într-un caz, se deschide perspectiva vidului, în celalalt perspectiva unui Turn Babel al limbajului. Cunoasterea nu-i posibila decât de la un anumit grad de limpezire a notiunilor cu care opereaza. (…) Adevarul nu-i accesibil fara un numar prealabil de adevaruri“(2). Asadar, voi încerca sa reconstitui gândirea lui Eugen Simion despre roman plecând de la unele adevaruri prealabile ce pot parea în prima instanta contradictorii, dar care, observate din perspectiva genului de critica practicat, îsi redobândesc coerenta,  paradoxul, capatând chiar valentele unui principiu de evolutie.
Metoda lui Eugen Simion de abordare a chestiunilor de teorie literara (mai ales ale acelora legate de roman) se poate caracteriza prin refuzul dogmatismelor de orice fel. De asemenea, criticul evita capcana substituirii unui dogmatism printr-un altul. Spiritul interogativ mediaza întotdeauna raporturile dintre mai multe „adevaruri“ afirmate vocalic de reprezentantii anumitor scoli literare si estetice. La Eugen Simion nu avem de-a face cu refuzuri transante sau cu certitudini raspicate. El da mereu impresia ca accepta în prima instanta totul, dar, dupa cum se dovedeste pâna la finalul rationamentelor, retine pâna la urma doar ceea ce rezista întrebarilor succesive amintite. Discursul sau teoretic e camuflat în cel al criticului literar sau, dupa cum însusi afirma, „m-am fixat în chip deliberat la jumatatea drumului dintre ele, încercând sa trag cu ochiul spre doua domenii ale spiritului care si-au întors de multa vreme spatele“(3). La Eugen Simion, distantarea critica si identificarea nu exista în mod autonom, luate separate, ci simultan, chiar daca în organizarea demonstratiilor exegetice sau teoretice ele intra în scena pe rând. Cuvintele lui Jean Starobinski par ilustrative în acest sens: „Traiectul critic se desfasoara, în masura posibilului, între a accepta totul (prin simpatie) si a situa totul (prin comprehensiune). În felul acesta ne vom asigura ca legea interna a discursului critic ramâne strict relativa fata de legea interna a operei analizate, trecând de la o dependenta iubitoare la o independenta atenta. Autonomia noastra (fara de care nu exista explicatie posibila) se va întemeia pe relatia noastra liber variata în raport cu realitatea invarianta a operei. Distantarea noastra subiectiva nu e incompatibila cu o sporire a interesului si a atentiei. Doar cu aceasta conditie, critica nu va deveni o „masina celibatara“: ea va forma cu opera un cuplu“(4).
Principiul medierii între doua poetici contrastive
Principiul medierii între doua poetici contrastive, ireconciliabile se verifica prin foarte multe texte critico-teoretice. Ma voi opri asupra aceluia intitulat „Contre Sainte-Proust“, pentru ca acesta prezinta foarte multe legaturi cu poetica romanului. Eul profund si eul social sunt doua „entitati“ care, în acceptiunea lui Proust, dar si a noii critici franceze, nu suporta conditionari reciproce. Criticul român precizeaza ca intentia sa nu este aceea de a nega faptul ca „scriitorul este altul decât omul de lume“, dar nici aceea de a apara critica biografica. El repune în discutie o „disociere justa“ cu scopul de a înlatura unele „confuzii“ si „intolerante“. Ideea lui Marcel Proust, „o carte este produsul altui eu decât acela pe care îl manifestam în obiceiurile noastre, în societate, în viciile noastre“ („Metoda lui Sainte-Beuve“), este urmarita de Eugen Simion si în alte scrieri semnate de romancierul francez, printre care „Sainte-Beuve si Baudelaire“ sau „Sainte-Beuve si Balzac“. O prima concluzie ar fi aceea ca problematica în cauza depaseste limitele unei simple disocieri estetice, fiind vorba despre o adevarata obsesie. Simion observa ca ceea ce sustinea Sainte-Beuve nu se deosebea prea mult de ceea ce Balzac cerea de la genul romanesc. Sainte-Beuve afirma ca biograful trebuie „sa intre în autorul sau, sa se instaleze în el, sa-l faca sa traiasca, sa se miste si sa vorbeasca; sa-l urmareasca în interiorul lui si în moravurile lui domestice atât cât este posibil; sa-l lege, din toate partile, de existenta reala, de obiceiurile de fiecare zi“(5). Pe de alta parte, Proust, în încercarea de a-i demonta oponentului sau metoda critica, face exact acelasi gen de greseala ca si Sainte-Beuve. Îi judeca scrisul din perspectiva biografiei acestuia. Asadar, în încercarea de a ridiculiza gustul si metoda lui Sainte-Beuve, Proust însusi procedeaza saintebeuvian, tot la fel cum Sainte-Beuve este balzacian mai ales atunci când comite „judecati deplorabile“ si inadecvate despre Balzac. Iar Proust dovedeste consecventa în aplicarea acestei metode. Eugen Simion este îndreptatit sa se întrebe: „în ce masura ideea celor doua euri se resimte de pe urma inconsecventelor si discontinuitatilor acestui complex narator? Caci nu mai este nici o îndoiala: cel care nareaza erorile unei metode înceteaza a fi un simplu eseist nemultumit, devenind un veritabil narator, iar criticul despre care este vorba devine un veritabil personaj“(6). Dar înversunarea lui Proust fata de scrisul lui Sainte-Beuve îl face pe Simion sa creada ca acest simbol al raului capital din estetica lui Proust are radacini în alta parte, nu doar într-o metoda considerata pe buna dreptate inadecvata. Criticul român analizeaza cu subtilitate aversiunea amintita ce se manifesta la mai multe niveluri ale imaginarului proustian. Nu se limiteaza doar la comentarea articolelor amintite. Recurge si la fragmentul „Conversation avec Maman“, care îi ofera lui Simion indicii pretioase pentru deslusirea complexului Sainte-Beuve. Concluzia ar fi aceea ca lumina prea puternica impusa de biografism reprezinta un instrument venit dinafara menit sa distruga nu doar intimitatea, discretia, inconstientul, ci si eul profund, secretul autorului care transforma biografia interioara în opera de fictiune: „Biografismul este, pe scurt, un instrument de constrângere (constrângerea unei intimitati), iar Sainte-Beuve reprezinta imaginea acestei condamnabile indiscretii împotriva discretiei esentiale a creatorului“(7). Deci o poetica a romanului ar fi aceea ca „biografia interioara ar trece în opera de fictiune printr-un proces de ocultare“. Iar „secretul“ vizeaza atât eul social, cât si procesul de transformare a lui în eu fictional, care, abia el are capacitatea de a-l exprima pe acel eu profund stratificat. Eugen Simion nu absolutizeaza teoria lui Proust. Aminteste ca psihanaliza nu vede o prapastie între „eul care scrie si eul care traieste“. Din contra, pune în valoare relatia de determinare reciproca. Psihanaliza ar recupera micimile si viciile omului, ar accepta si o biografie, nu pe cea saintebeuviana, ci pe aceea „esentiala, aceea ce se plamadeste în strafundurile fiintei“. Dar Simion atrage atentia asupra faptului ca în lectura psihanalitica atât opera, cât si biografia sunt reduse la o schema, relatia dintre om si opera functionând ca un „mecanism implacabil“. Criticul român crede ca astfel ramâne deoparte chiar „specificitatea creatiei ca arta“, caracterul ei ireductibil, psihanaliza neasumându-si „universul integral al operei“. Raportându-se la Jean Starobinski, Eugen Simion considera ca „voind sa refaca legatura dintre viata si opera, psihanaliza elimina în fapt opera din discutie. (…). În locul operei vorbesc complexele celui care a scris-o si, în locul complexelor, vorbeste pe larg, coerent, prea coerent pentru a nu parea suspect, analistul care a prins între mâini o prada de pret, opera, si-o devora cu satisfactie. El cunoaste trecutul îndepartat, cunoaste, mai ales, subteranele trecutului, si explica scrierea în asa chip încât scrierea nu-i decât consecinta unor accidente vechi. Omul care scrie îsi lasa mâna condusa de alta mâna“(8). Dar tot ceea ce vine dinspre acel trecut îndepartat este inclus în opera, dar prin transcenderea „istoriei personale a scriitorului“. Ea este orientata spre opera si nu poate fi despartita de „viata prezenta a operei“ care îsi inventeaza viitorul. Ea are, asadar – considera Starobinski citat de Simion – un „destin trait“ si un „viitor imaginat“. Opera nu poate fi o simpla consecinta a trecutului, ci mai degraba un mod de anticipare, un act originar prin excelenta, „un punct de ruptura“ din care începe procesul de reinventare. În consecinta, Eugen Simion subliniaza ca „scriind opera, ceva se petrece si în viata creatorului. Biografia lui se deschide în urma actului de a scrie, spre un viitor tot atât de fabulos, necunoscut. Biografia recupereaza un trecut (o viata), îmbogateste un prezent si transforma – în mod sigur transforma – existenta unui individ. Nu-i o vorba în vânt ca eul care scrie modifica, nu stim cu precizie cât si cum, dar modifica, eul care traieste“(9).
La toate acestea se mai adauga un aspect deosebit de important. Odata cu reinventarea autorului prin opera, aceasta din urma îsi redefineste esenta prin raportarea la o alta instanta la fel de importanta ca si cea auctoriala. Este vorba despre procesul creator al lecturii. Opera ar fi în viziunea lui Eugen Simion – viziune influentata de unele reflexii sartriene – o sinteza între creatie si perceptie. Creatia devine completa abia atunci când cititorul descifrând-o, se creeaza pe sine. Observam astfel o simetrie între autorul recreat de text si cititorul creator. Între acesti doi poli nu poate exista altceva decât spatiul operei care da timp de înfaptuire – printr-un amplu ocol – acestei duble realizari.
Infractiunile romanului,
un principiu de evolutie
Prin intermediul a doua dialoguri imaginare, „Reciclarea romanului“ si „Infractiunile romanului“, ambele incluse în „Întoarcerea autorului“, Eugen Simion sintetizeaza poetica noului roman francez si pe cea a noului nou roman francez, reusind, dincolo de o simpla reflectare a unor teorii, sa stabileasca principiile de evolutie, de înnoire/ „reciclare“ a romanului, principii care au la baza unele „idei vechi“. S-a spus despre critica lui Eugen Simion ca ar fi strabatuta de un anumit filon traditionalist. Nu poate fi vorba despre asa ceva decât daca conferim termenului o acceptiune mult mai larga ce implica în primul rând ideea de ariergarda asumata din perspectiva observatorului fenomenului estetic în ansamblul sau. Astfel, formula „în ariergarda avangardei“ numeste cât se poate de clar dubla situare a lui Simion, o situare simptomatica pentru o buna parte a criticii postbelice. Aceasta a fost nevoita sa faca un pas în avangarda, ca sa exploreze, sa largeasca domeniul posibilului, si un altul în ariergarda, ca sa-si reaminteasca legile clasicizante, de care trebuie sa tina cont de fiecare data când e pusa în situatia de a oferi viitorului alternativa partiala a trecutului. Partiala, deoarece nimic nu se poate întoarce la parametrii initiali, „ideile vechi“ revenind în forta travestite de multe ori în noutatile de ultima ora. Privind lucrurile din aceasta perspectiva, Eugen Simion se arata interesat sa vada în ce masura romanul a câstigat în ordine estetica de pe urma campaniilor teoretice sustinute de Jean Ricardou si de ceilalti „profeti“ ai romanului productiv. El considera ca: „Un fenomen, chiar prin reactie, determina o schimbare, sensibilizeaza spiritul, produce, în fine, o imperceptibila mutatie. Avangardismul a radicalizat spiritul literaturii si a împins curiozitatea creatorului spre zonele de umbra ale constiintei. Multe încercari în aceasta directie au esuat, literatura a iesit în cele din urma îmbogatita si revenirea la marile teme nu a mai putut ignora experienta (chiar si experienta esecului) prin care trecuse. Orice reluare, întoarcere pe acest plan este, în fapt, o încorporare a biruintelor si a rateurilor. (…). Arta cunoaste si momente critice, de meditatie asupra ei însasi, punând în discutie toate adevarurile în care crezuse pâna atunci“(10). Astfel, noul roman este strâns legat de spiritul epocii postbelice, prin sincronizarea tehnicilor romanesti cu modul de a gândi specific perioadei respective, desi ar fi putut parea iesit din istorie prin schimbarea, modificarea unor raporturi esentiale din sfera teoriei romanului, refuzând sa mai fie, asa dupa cum aminteste Simion, „scriitura unei aventuri“, propunându-se drept „aventura a unei scriituri“ în strânsa legatura cu dezideratele sale: „disparitia personajului ca centru organizator al fictiunii“, „reprimarea logicii actiunii“, „multiplicarea focarelor epice“, „proliferarea anecdotelor“, „reluarea istoriilor“, „constituirea fictiunii pornind de la motivele si temele generale“, „elaborarea unei logici narative noi“, „scoaterea în evidenta a mijloacelor de naratiune“ etc. În concluzie, Simion afirma ca „noul roman vrea sa suprime tirania fictiunii, tirania personajului organizator si reprezentativ, deplasând accentul de la significat la significant. (…) Aparitia noului roman coincide cu reculul în viata spirituala franceza al existentialismului, al fenomenologiei si dezvoltarea miscarii structuraliste. O alianta spirituala, asadar, între roman si noua retorica“.
Influenta pe care retorica o manifesta asupra evolutiei romanului este explicata în al doilea dialog imaginar, „Infractiunile romanului“. Întrebarea de la care porneste rationamentul este urmatoarea: e posibil ca romanul sa fi devenit o productie textuala, iar autorul un producator care are acces la codul noii retorici, asta odata cu caderea în derizoriu a ideilor de inspiratie si de viziune integratoare asupra lumii? Eugen Simion reia ideea conform careia literatura (romanul) se relanseaza continuu prin „contestatiile fertile“ ce i se aduc. Punerea în act a acestui principiu s-a realizat, în cazul noului roman, în doua etape. Mai întâi acesta a intrat în simbioza cu noua retorica, dupa care a manifestat ambitia de a-si institui o retorica proprie: „teoria romanului productiv are o anumita autonomie. Ea se revendica din Saussure, Jakobson si alti teoreticieni ai textului, dar, adâncind sugestiile lingvisticii moderne, a ajuns la o stiinta noua. Aceasta stiinta a romanului tinde sa patrunda în interiorul romanului. Creatorul (ma corectez: producatorul de text) compune aventura scriiturii sale si, în acelasi timp, mediteaza asupra mijloacelor romanesti, dezvolta o teorie a romanului în interiorul fictiunii“(11). Astfel, Jean Ricardou priveste cu intoleranta ideea ca romanul ar mai reprezenta o „forma de creatie“. Pentru el lectura nu mai poate avea drept scop descifrarea profunzimilor omului, ci si-ar fixa drept obiectiv deprinderea mecanismelor de productie textuala, scrisul fiind si el o modalitate de întelegere a lecturii sau de initiere în lectura. În consecinta, romanul modern (cu ai sai parinti spirituali Proust, Faulkner) nu ar mai fi o creatie, „ci o însumare de coduri narative pe care critica nu trebuie sa le explice (…), ci sa descopere «cum-ul si de ce-ul procesului de semnificatie»“(12). Sau, mai poate fi considerat, sugereaza Simion, o însumare de „infractiuni“, printre care, „insertiile neromanesti în interiorul romanului“, romancierul trebuie sa ofere, nu iluzia vietii, ci a haosului vietii, cititorul fiind învestit cu functia de creator/ organizator al operei.
Din aceste doua dialoguri imaginare reiese clar pozitia lui Eugen Simion. Toate impuritatile, derapajele, infractiunile pot fi acceptate cu conditia ca ele sa treaca pâna la urma în romanesc, tot la fel cum experienta haosului vietii este capabila nu sa o diminueze pe aceasta, ci sa o îmbogateasca.
Accesul la „totalitatea fiintei“
În interventia sa dintr-un dosar dedicat romanului(13), Eugen Simion pune în relatie existenta romanului cu aparitia unei constiinte a genului la romancieri si la criticii literari. Dupa o recapitulare succinta a modalitatilor romanului – de a fi si de a fi gândit –, criticul se opreste asupra romanului românesc postbelic, cel gândit „mai putin ca scriitura unei aventuri si tot mai mult ca aventura unei scriituri“, dupa cum am amintit si mai sus. Noile modele: Proust, Joyce, Kafka, Virginia Woolf, Malraux, Camus, romancierii americani, noul roman francez etc. se dovedesc productive pentru romanul românesc, cel care, fara a ajunge sa imite, se îmbogateste prin noile tehnici epice care favorizeaza accesul la „totalitatea fiintei“. Asadar, absorbtia modelelor corecteaza un demers epic spre o noua „cale de acces“, provoaca „spiritul creator sa-si puna probleme“. Uneori însa efectul modelului e contrar. Stimuleaza în romancier tendinta contestarii acestuia: „descopera altceva mai aproape de modul lui de a întelege si de a privi lumea: în ambele cazuri cunoasterea iese în câstig, si sporind cunoasterea, sporeste si calitatea operei“.
Romanul se transforma rapid. Trece de la „cronica obiectiva“ la „analiza de tip existentialist“. Devenit la un moment dat preponderent politic, el are totusi resursele ca sa-si conserve diversitatea potentiala, sa exploreze zona miticului si mai ales a psihologicului. Din perspectiva lui Eugen Simion, romanul românesc a câstigat o mai pronuntata constiinta de sine si o atitudine „radicala“  în raport cu istoria. A evoluat formal diversificându-se, adâncindu-si totodata estetica. Concomitent cu înnoirea mijloacelor si strategiilor sale, romanul a depasit „ideea veche ca viata produce si proza exprima ceea ce produce viata“. Aceasta a fost înlocuita prin alta conceptie, una mai cosubstantiala ideii de arta: „romanul exprima si ceea ce viata ascunde, arta da o semnificatie si faptelor ce par, în viata, lipsite de semnificatie“.
Romanul se descopera prin personajul sau, omul secolului XX, acela ce-si pune în discutie circumstantele în care refuza sa ramâna înlantuit, cum, de altfel, refuza si mecanismele „rationale“ ce obliga istoria sa urmeze o cale cunoscuta dinainte. Ca o consecinta directa, romanul „s-a intelectualizat“, „a devenit mai speculativ“, dar, pe de alta parte, a devenit „analitic“, complicându-si structurile si suspendându-si liniaritatea, cronologia fireasca. Prin urmare, a pierdut povestirea. Eugen Simion îsi exprima foarte clar optiunea: „Nu cred ca romanul actual poate renunta totalmente la epic. Daca renunta, abandoneaza una din formele cele mai sigure de penetratie si, nu evit sa spun, de seductie. Publicul trebuie, dar, sa fie sedus de o carte pentru ca sa poata fi câstigat de partea ideilor. Prevad, dar, o reepicizare a romanului, o recuperare a povestirii, o regândire în termeni moderni a romanescului în roman“.
Am vazut, asadar, cum si de ce s-ar defini prin intermediul procesului de ocultare ce face posibila transformarea biografiei interioare în opera de fictiune, fapt ce are drept consecinta aparent paradoxala modificarea eului social (persoana care traieste) de catre eul care scrie. Am vazut cum romanul devine, dincolo de numeroase alte determinari, o sinteza între creatie si perceptie, datorita procesului prin excelenta creator al lecturii, romanul fiind un spatiu care da timp de înfaptuire – printr-un amplu ocol – unei cvasisimilaritati dintre autorul recreat de text si cititorul creator.
Dar aceste consideratii nu ramân în zona speculatiei. Pâna la urma, acuitatea stiintifica a modalitatii de definire a unui obiect (romanul) poate sanctiona astfel de consideratii, plasându-le în zona vagului, a unei generalitati ce îsi uita obiectul. Dar nu. Întoarcerea criticului la romanul propriu-zis verifica punct cu punct, prin numeroase studii si articole, consideratiile de mai sus. Principiul medierii dintre doua (sau mai multe) poetici contrastive pune în evidenta instabilitatea formelor romanesti. Deci viabilitatea, posibilitatea lor de a se regenera prin chiar „infractiunile“ pe care le comite acest gen literar.
Un singur lucru este necesar sa ramâna stabil: povestirea, epicul, adica spatiul în care se pot sustine reciproc sau pot intra in coliziune adevarurile prealabile despre lume, cele care compun, indiferent de raportul dintre ele totalitatea fiintei.

Aceasta lucrare a fost realizata în cadrul proiectului „Valorificarea identitatilor culturale în procesele globale“, cofinantat de Uniunea Europeana si Guvernul României din Fondul Social European, prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finantare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758

 

Note:
(1) Mircea Martin, „Dictiunea ideilor“, editia a II-a, Bucuresti, Editura All, 2010, p. 23.
(2) Eugen Simion, „Întoarcerea autorului. Eseuri despre relatia creator-opera“,  Bucuresti, Cartea româneasca, 1981, p. 6.
(3) Ibidem.
(4) Jean Starobinski, „Relatia critica“, traducere de Alexandru George, prefata de Romul Munteanu, Bucuresti, Editura Univers, 1974, p. 39.
(5) Sainte-Beuve, „Oeuvres“, tome I, 677, Gallimard, 1956, apud. Eugen Simion, op. cit., p. 16.
(6) Eugen Simion, op. cit., p. 25.
(7) Ibidem, p. 42.
(8) Ibidem, p. 73.
(9) Ibidem, p. 74.
(10) Ibidem¸ pp. 454-455.
(11) Ibidem¸ p. 458.
(12) Ibidem¸ p. 460.
(13) „Romanul românesc de azi“,  „Caiete critice“, nr. 1-2, 1983.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper