Etica simplitatii

Un articol de Ion CRISTOFOR

Într-o epoca de faliment al ideologiilor si al sistemelor filosofice, a sofisticarilor inutile, adevarul se refugiaza adeseori în hainele simple ale poeziei. E impresia pe care ne-o ofera lirica tânarului Flaviu George Predescu, ce îsi concepe adeseori poemele cu austeritatea gradinarului japonez care creeaza un peisaj interior din câteva linii si puncte, din câteva pietre rafinat plasate în spatiu. Poetul a publicat pâna acum volumele „Rasfoindu-mi adolescenta“ (2005), „Despre cer, iubire si roua“ (2006), „Aurul n-are trecere-n rai“ (2009), „Moartea prematura a unei veri“ (2010), „Sisifica resemnare“ (2011). Prin urmare, volumul de fata, „Secretul secretelor“, este cel de-al saselea aparut sub semnatura sa, unul care ne întareste, o data în plus, convingerea ca lirica lui emerge nu atât dintr-o ideologie sau curent literar, ce nu s-ar constitui dupa un cod prestabilit, cât dintr-o profunda necesitate interioara. Pare evident, înca de la început, ca poezia lui Flaviu George Predescu e mai apropiata de viata decât de literatura, dând adeseori senzatia unui jurnal în versuri, scris, e adevarat, cu o anumita discretie si pudoare.
Lucru de mirare în acest veac al tuturor exhibitionismelor si nerusinarii fara frontiere, poezia lui Flaviu George Predescu nu ezita sa se arate în fata cititorilor sai în haina simpla, din pânza de sac, a banalitatii cotidiene. Tânarul pare convins, ca si altadata un Leonardo da Vinci, ca simplitatea e, în fond, „sofisticarea suprema“. Lumea poeziei sale este una construita din elemente aparent insignifiante, banale, cu un decor auster, ce refuza solemnitatea gaunoasa. El stie ca miracolul vietii se poate ascunde în spatele aparentelor banalitatii. Pe urmele unor poeti ca Petre Stoica sau Ovidiu Genaru, redescopera seductia cotidianului, farmecul lucrurilor simple, aparent lipsite de încarcatura simbolica. El îsi apropriaza obiectele din preajma ca pe bunuri proprii, poetul imaginându-se ca un umil conchistador al cotidianului, ce-si consemneaza cuceririle cu raceala obiectiva a unui notar, ca în poemul Sub balconul meu: „Tot ce-i la mine sub balcon/ E al meu./ Copiii mei,/ Masinile cu alarma ale mele,/ Trecatorii mei,/ Câinii mei vagabonzi,/ Pisicile mele fara coada/ si biciclistii mei gata sa cada./ La mine sub balcon este o lume/ Pe care, când nu dorm, o iau pe nume.“

Nota definitorie a poeziei sale este acest stil al asumarii marginalitatii, al unei discretii funciare. Lirica lui Flaviu George Predescu contine fragmente dintr-un jurnal cotidian în care lucruri si întâmplari sunt asezate sub lupa unui spirit curios, avid de a strabate banalitatea existentei, de a gasi nucleele iradiante, cele în care respira o umanitate necontrafacuta, autentica, lipsita de ipocrizie. O poezie intitulata „Jurnal“ ne da masura acestui lirism auster, în care câteva note, discrete, sunt capabile sa sugereze un univers, o stare de suflet, un erotism abia schitat, la antipodul dezmatului imagistic, brutal, al colegilor sai de generatie: „Un sarut în mare/ Cu miros de piele uda/ si sarata,/ C-o suvita ce mi s-a lipit de umar/ Sub privirea ta îngândurata.“

Flaviu George Predescu e convins ca adevarul se adaposteste acolo unde nimeni nu ar banui, în gesturile marunte, în elementele anodine ale existentei cotidiene. Îi lipseste ironia acida, în schimb deasupra peisajelor sale citadine pluteste un abur de indefinita melancolie. Poemele lui au o tesatura narativa fina, o melancolie a unei lumi marginale, ferita de privirile indiscrete. Ca si Giuseppe Ungaretti, poetul „singur cu sine“, confratele valah are sentimentul acut al singuratatii, al carcerei existentiale, scrisul fiind perceput, în mod paradoxal, ca o fatalitate a existentei, nu ca o eliberare. Iata, în acest sens, poemul intitulat „Condamnare“: „Sunt încarcerat/ de tot ce-am scris./ Sunt legat/ cu-n sir/ de litere la mâini./ Lânga mine,/ propozitii scurte,/ mârâie nervos,/ ca niste câini./ Am înfipte/ cratime în suflet/ care doare/ nemilos si crunt./ La picioare/ am legate ate, sfori/ descusute parca/ din cuvânt…“

Flaviu George Petrescu refuza din principiu emfaza, inflatia verbala. În conceptia sa poezia ar trebui sa regaseasca simplitatea, sa se retraga din cercurile initiatilor unde s-a baricadat, sa renunte la cuvintele si strategiile sofisticate care au îndepartat-o de publicul larg. Limbajul poeziilor sale este unul laconic, epurat, concis, afisând o simplitate ce-l apropie, uneori, de haikuul japonez. El tinde mereu spre o expresie accesibila, cât mai democratica, încercând sa se adreseze mai degraba inimii decât ratiunii. Adeseori, poemul coaguleaza în jurul unui amanunt, al unui detaliu decupat din tumultul vietii, ca în poemul intitulat Scrisoare: „Un mar muscat/ Pe un caiet de poezii/ Atât e viata mea acum/ Sa stii.“

Pentru Flaviu George Petrescu, poezia este mai mult decât o forma literara, ea este un element vital, o „substanta a vietii“, cum o numea un Edgar Morin. El îsi afirma o poetica si o etica a simplitatii, chiar daca stie ca viata nu e deloc simpla, deschizându-si unghiul viziunii mereu spre realitate, spre un spatiu marginal, fara mare putere simbolica. Adeseori schiteaza mici portrete, din câteva linii sumare, menite sa evoce o lume. Fata care-i aduce supa, mama care se roaga cu poza fiului în mâna, tiganusul cersind într-un tren insalubru, chipul bunicului având ceva din maretia agresta a naturii („Gâtul lui era trunchi de copac/ Pielea lui batrâna/ Era o scoarta de gutui“, „Causul cu roua“) sunt câteva din fatetele unei umanitati precare, dar nu lipsita de generozitate si de caldura.
Telegrafica, încarcata de semnele concrete ale realului, surprinzând mereu palpitul existentei, cu un refuz consecvent al abundentei figurilor de stil, poezia lui Flaviu George Petrescu se dovedeste, si de aceasta data, autentica, dorindu-se mai apropiata de „secretul secretelor“ (adica de viata – simpla, dramatica, tulburatoare) decât de curente si de mode literare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper