Epistolele unui mare singuratic (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

„Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Ci tu citesti scrisori din roase plicuri“
(Mihai Eminescu)

Înainte de a fi scriitor, Emil Brumaru este un mare cititor. Corespondenta sa o atesta cu asupra de masura. Încât, parcurgând-o, acum, publicata integral în volumul III al „Operelor“ din seria editata la Polirom, mi-am evocat înca o data ceea ce spunea Cioran: „Adevarul despre un autor e de cautat mai degraba în corespondenta decât în opera sa“. Poate ca nu întâmplator lui Emil Brumaru i-a fost harazit sa traiasca si sa scrie în orasul lui Ibraileanu, acel superb „amant spiritual al Annei Karenina“, cum îl caracterizeaza el atât de inspirat, acel Cititor (cu majuscula) pentru care lectura era un sacerdotiu, iar literatura un mod de a suporta existenta, daca nu cumva singurul mod si singura ratiune de a trai. Valeriu Cristea l-a portretizat memorabil pe marele Cititor nocturn din Fundacul Buzdugan al Iasului interbelic. „A citi înseamna a dori opera“ – postula Roland Barthes si parca atunci când a scris aceasta propozitie i-a avut în vedere pe Cititorii din spita unui Ibraileanu si a unui Brumaru, pe asemenea barbati care iubesc femei din carti si danseaza la primul bal al Natasei Rostova… „Se spune: experienta vietii“ – îi reamintea Brumaru lui Florin Mugur într-una din numeroasele scrisori. „Dar daca nu-ti ajuta la nimic? Daca n-ai nevoie de ea? De ce nu experienta lecturii? (vorba lui Raicu!). Viata, vrei, nu vrei, ti-o traiesti si e atât de plicticoasa uneori, are atâtea goluri, ani întregi de lâncezeala, bucurii destramate, neîntregi, dureri penibile, neeroice. O carte buna, în schimb, e rotunda ca un mar“. Cititor si cunoscator de invidiat al clasicilor universali – îndeosebi rusi si francezi – Emil Brumaru considera ca lectura literaturii române este o datorie intelectuala si morala primordiala a literatorului autohton: „Ce ne facem? Nu prea citim scriitori români. Uite ce lista pot înjgheba pentru o lectura obligatorie: Ion Ghica, Alecsandri, C.A. Rosetti («Jurnalul meu»), Dinicu Golescu etc. etc. Sunt o groaza. Si toti au farmec, stângacie, naivitate, un fel de alintare copilareasca a limbii române. Neaparat, neaparat trebuie sa-i citim“. Ajuns la vârsta de aproape 40 de ani, Brumaru constata jenat ca nu citise înca „Ciocoii vechi si noi“. La un moment dat, cumpara editia Bacovia (în seria „Scriitori români“), un poet pe care „nu-l poate consuma, în întregime, niciodata. Mereu ramâne ceva de descoperit“. Ceea ce i se întâmpla si cu Eminescu. Apropo, în volumul de „Teatru“ al lui Eminescu gaseste „lucruri geniale, scaparând de frumusete“, ca si în „Memento mori“, pe care îl abordeaza pentru ca „sa ma bag pâna în gât în poezie si de acolo sa privesc în jur“. Nu multi sunt cei, ca Emil Brumaru, care sa-i fi citit si recitit pe marii rusi – Gogol, Turgheniev, pe acel „autor cu doua pseudonime“, cum îi simte el pe Tolstoi si Dostoievski (acesta, alintat cu respectuoasa familiaritate Dosto), dar mai ales pe Cehov: „M-as înfunda iar într-un Cehov în 11 volume. Acolo uit tot, sunt cu trup si suflet alaturi de personaje“. Într-o scrisoare trimisa lui Lucian Raicu, un alt mare cititor, dar si exeget al literaturii ruse, marturisea: „As vrea sa fiu limpede si pur, sa va pot scrie fericit despre Tom Sawyer si Huckleberry Finn, sa-mi arunc sufletul în mari clipe luminoase, sa vad iarasi printre cuvinte leaturile subtiri, proaspete, abia geluite ale gardurilor din copilarie, sa va fac sa va para totul usor, apropiat, simplu, la îndemâna celui mai lenes gest, sa râd din toata inima de roua si sa va arat cu degetul cum fluturii se fut în aer! Dar ma întorc mereu, mereu la Dostoievski, la Cehov, la Gogol, la rusii astia mari si de necuprins, blestemat sa nu mai înteleg altceva. Dar pe ei îi înteleg? Îmi scapa tot timpul, trebuie sa-i iau iar si iar de la prima pagina; uneori arunc cartea, dar ma întorc cu aceeasi pofta, sau scârba, sau credinta la dânsii. Ce s-a întâmplat? Unde-i chichirezul? M-as tot duce în guberniile lor imaginare, pierdut, bând samovare-ntregi de ceai, iubind si urând adânc Nastasii si Grusence! Si ce-as mai «topai» cu Lebedev!!“. Dar nu numai marii rusi. În esenta aceeasi neliniste dulce, tonifianta îi provoaca si alti titani ai literaturii. În 1978, Brumaru îi scria lui Florin Mugur: „Sa pot citi si eu ceva care sa-mi curga ca untdelemnul pe rana sfânta. M-a apucat o nebunie: vreau sa-i citesc pe Dante si pe Shakespeare. Daca scap viu dupa astia, ma pun pe citit numai carti de povesti!“. Si într-o alta epistola catre acelasi: „Voi încerca sa recitesc concomitent: Proust, Shakespeare, «O mie si una de nopti». Vreau (sunt vreo 39 de volume în total!) sa intru în vârsta de 40 de ani, am obsesia asta, cu sufletul plin de opere geniale“. Dar marile capodopere incita nu numai la lectura si relectura, nu doar acapareaza, ci si stimuleaza, catalizeaza, provoaca chiar sa fie rescrise ori sa li se dea, asa-zicând, o replica în oglinda. Uneori, provocarea este atât de irezistibila, încât îti poti rupe gâtul. Asa se face ca un critic a scris un roman-replica la un alt roman celebru. Calinescu poate l-ar fi felicitat pentru asta, chiar ignorând usoara senzatie de ridicol. Oricum, naratiunea cu pricina ramâne o experienta laudabila prin temeritatea ei, dincolo de ecoul aproape nul al cartii. Sigur, în alti termeni se pune o astfel de problema în cazul unui poet de statura lui Emil Brumaru. A fost tentat, si el, de proiecte grandioase. Epistolierul se confesa la un moment dat ca îl bântuia gândul unei rescrieri, a unei replici la „O mie si una de nopti“. N-am stiinta ca ar fi început sa lucreze la ea vreodata. Dar, cum sa (re)scrii o opera, care, zicea Borges, este infinita?! La „o mie“ de povestiri ai mai putea aspira; ce te faci însa când ajungi la „si una“, unde începe infinitul?!… Daca as fi în locul lui Emil Brumaru, care e si un rafinat spirit ludic, as mentiona în actele oficiale, la rubrica „ocupatia“, socându-i pe birocrati: Cititor.
Observam în foiletonul de saptamâna trecuta ca Emil Brumaru, acest izolat si singuratic incurabil, este totodata solidar cu scriitorii români din generatii diferite, pe care nu o data îi caracterizeaza memorabil. Marin Preda „place totdeauna (orice ar scrie) tocmai pentru ca da impresia de autentic, de ardere interioara. Pare ca el nu pune un cuvânt pe hârtie fara ca acesta sa nu-l fi durut, mai întâi, în carne“. M-a frapat o distinctie privindu-i pe poeti: sunt poeti care scriu poezie si poeti care descriu poezia. Nu importa numele celor cu care îsi ilustreaza afirmatia, de fapt initialele lor, altminteri lesne de decriptat. Intereseaza ideea la care subscriu fara ezitare. Ca, de altfel, si la aceasta: „…un poet nu poate fi mai mare ca alt poet. Un poet poate fi mai mare doar decât el!“. Micile „rautati“ vizându-i pe unii confrati sunt mai degraba niste sarje prietenesti sau macar cordiale. De mai multe ori este pomenit într-o asemenea nota Mihai Ursachi, dar si altii mult mai însemnati, ca, de pilda, Nichita Stanescu, caruia îi creioneaza, într-o scrisoare catre Florin Mugur, un portret de care numai un alt mare poet, ca Brumaru, se poate învrednici: „Sa-ti mai zic o rautate. Foarte multi au avut nenorocul sa-l cunoasca pe Nichita. Este fascinant. Si eu, când l-am întâlnit, în sfârsit, în 1971, dupa ce luasem premiul US (altfel, nu l-as fi cautat, din orgoliu, desigur) m-am îndragostit pe viata de el. (Si nu numai de el!!!). Si a început sa-mi placa mai mult si opera. Nichita nu trebuie cunoscut. Personalitatea lui fermecatoare influenteaza, te împinge dulce la o acceptare a tot ce scrie, te momeste. Nichita e nada operei lui. Dupa cum altii, prin prezenta lor fizica, strica operei, Nichita, dimpotriva, adauga infinit acesteia. L-am vazut de curând la televizor laudându-l strepezit pe Ion Barbu. N-a spus nimic formidabil. Se vedea ca nu-i convine situatia. Dar ce fata avea, ce slefuita, de om atins de muzica sferelor!“.
Emil Brumaru pretuieste critica si pe critici. În epistolele „Cersetorului de cafea“ nu sunt putine referirile la critici – la clasicii Ibraileanu si Calinescu, dar si la cei contemporani: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea si, bineînteles, Lucian Raicu, acestia deveniti, si ei, între timp, clasici. Lui Lucian Raicu îi destainuia, cu 35 de ani în urma, emotia si sentimentul de împlinire ce le încearca atunci când stie ca un text al sau, cu atât mai mult unul confesiv, ajunge sub ochii unui critic în care crede. E de presupus însa ca aceeasi emotie o traieste si criticul al carui text despre Emil Brumaru urmeaza sa fie citit de Emil Brumaru!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper