Elena Mosuc in randul marilor soprane ale lumii

Un articol de COSTIN POPA

Ambientul
Mãrturisesc cã am primit cu oarecare reticentã vestea reprezentãrii operei „Lucrezia Borgia“ de Donizetti, nouã productie a Teatrului Regal „La Monnaie“ din Bruxelles, în marea arenã a Circului Regal din capitala belgianã, si nu în sala bombonierã de la sediu care, ce-i drept, oferea mai putin de jumãtate din numãrul de locuri, 1700 fatã de 3500. Iatã deci logica de organizare a acestui eveniment consfintit de un titlu rar si o distributie stelarã. Punct ochit, punct lovit, amfiteatrul poligonal cu 20 de laturi, 37 metri diametru si 15 rânduri de balcoane a fost arhiplin pe parcursul seriei de spectacole. Fapt afirmat de managementul teatrului, fapt constatat personal la un matineu.
Bucuria mea a fost la descoperirea unei acustici naturale exceptionale într-un cadru atipic si total deschis, a unui spatiu larg de joc, cu destule practicabile care au permis schimbãri rapide de scene. Orchestra s-a aflat la nivelul platoului, în laterala „intrãrii cailor“, dacã ar fi sã ne referim la amplasamentul de circ, cu nu mai mult de patruzeci de instrumentisti, iar dirijorul a fost urmãrit de solisti si cor prin cinci monitoare amplasate de jur-împrejurul arenei. O solutie destul de complicatã, dar unicã într-un asemenea ambient. Singur, Corul Teatrului „La Monnaie“ (dirijor, italianul Martino Faggiani) s-a aflat, în unele momente, în dificultate de coordonare cu seful de orchestrã britanic Julian Reynolds.
În cele patru puncte cardinale ale arenei tronau mulaje gigantice care reprezentau un craniu încoronat, un diavol cu rânjet de clown, o pereche de… sâni (între care Lucrezia urma sã aparã în actul secund!?!) si o Sfântã Fecioarã. A fost în intentia scenografului german Johannes Leiacker sã puncteze simbolic câteva din esentele melodramei, moartea, damnarea, desfrâul, religiozitatea, dar modul de realizare a frizat kitsch-ul absolut. Au fost elementele de decor cãtre care au mers rezervele mele, în rest montarea belgianului Guy Joosten a stãpânit cu autoritate naratiunea tramei, transpusã undeva, în prima jumãtate a secolului trecut, când încã se mai purtau meloane. Armurierii pot stabili cu precizie perioada, dupã modelul revolverului cu care Gennaro distruge litera „B“ din reclama luminoasã „Borgia“, declansând definitiv conflictul. Altminteri, costumele chilianului Jorge Lara au fost simplu desenate, de bal pentru doamne (sã nu uitãm cã actiunea Prologului se petrece în plin carnaval venetian la Palazzo Grimani iar a celui de-al doilea act la sãrbãtoarea de la palatul printesei Negroni din Ferrara), smokinguri pentru domni. În plinã perioadã modernã, rochiile Lucreziei Borgia au fost de epocã (aluzive la secolul XVI), bine integrate atmosferei de petrecere în care si mãstile au fost remarcabile, unele sugerate doar, stilizate, colorate, imaginative, simbolice, bogate. Fãrã îndoialã cã libertinajul de la curtea ferrarezã nu a fost omis si animatoarele topless au încãlzit atmosfera.
Din unghi actoricesc, a fost evident cã Joosten a lucrat mult cu toti cei prezenti pe platoul cvasi-gol. Rezultatele au fost meritorii, jocul scenic intens si convingãtor.
Lucrarea
Donizetti a compus „Lucrezia Borgia“ pentru premiera din 26 decembrie 1833 de la Scala din Milano, pe un libret de Felice Romani, inspirat de piesa lui Victor Hugo, ce reproduce legende tesute în jurul teribilei eroine, fiicã de papã, vindicativã, otrãvitoare, mamã a opt copii si presupusã adulterã în timpul celor trei cãsãtorii. A ales un episod din timpul ultimului mariaj, cu Don Alfonso d’Este, în care iubirea maternã pentru Gennaro, care se îndrãgostise de ea, se suprapune dorintelor de rãzbunare pentru cel ce batjocorise numele familiei Borgia, acelasi Gennaro.
Reprezentatã destul de rar din cauza dificultãtii rolului titular, situat în vocalitatea de coloraturã dramaticã, „Lucrezia Borgia“ a renãscut pe afise în iulie 1965, printr-un concert la Carnegie Hall din New York, datorat marelui dirijor român Ionel Perlea, care a avut-o ca interpretã principalã pe tânãra Montserrat Caballé, 32 de ani, moment – reper ce a însemnat lansarea prodigioasã a sopranei într-o carierã fulminantã.
Elena Mosuc…
… este recunoscutã international drept o reputatã belcantistã. S-a afirmat în acest teritoriu atât de pretentios, pornind de la stiinta lecturii analitice a scriiturilor rossiniene, belliniene, donizettiene, pe care le-a transpus în sunet gratie unor capabilitãti tehnice, practic, fãrã limite. Stilul epocii a putut fi redat în integralitate, cu întregul evantai de nuante si culori puse în slujba expresiei. Pianissime, diminuendo-uri si crescendo-uri, „messa di voce“, moliciuni, mezzevoci, fraze lungi, de respiratie largã si câte altele. Toate au învesmântat vocea strãlucitoare, omogenã, ductilã, cu mare ambitus de coloraturã. Iatã panasul Elenei Mosuc. Pasiune ardentã transmite cântul renumitei soprane si astfel rolurile romantice verdiene au fost redate în plinãtatea lor, pãstrându-le în chip minunat componentele belcantiste. Cu timpul, glasul Elenei Mosuc s-a împlinit din punct de vedere timbral, a devenit mai consistent, au apãrut sunetele grave „de piept“, atacurile notelor acute, articulãrile incisive. Operelor belliniene („Puritanii“, „Somnambula“, „Norma“), donizettiene („Lucia di Lammermoor“, „Linda di Chamounix“, „Maria Stuarda“, Anna Bolena“), verdiene („Corsarul“, „Rigoletto“, „Traviata“, „Luisa Miller“) le-a conferit si le conferã tãlmãciri importante.
Seria de spectacole de la Bruxelles a dovedit cã rolul titular din „Lucrezia Borgia“ reprezintã pentru Elena Mosuc unul dintre vehiculele cele mai potrivite pentru înfãtisarea calitãtilor ei. Cantabilitatea ariei de intrare „Com’e bello!“ a fost restituitã în toatã splendoarea, cald, cu unduiri domoale si punctãri subtile. Nimic nu este liniar în cântul Elenei Mosuc, blânde sublinieri si mlãdieri expresive dau sensuri afectuoase frazelor contemplative la vederea fiului Gennaro, adâncit în somn. Lejeritãtile acestei pagini de tipic „Larghetto“ donizettian au fost expuse diafan, linistit, cu pianissime plutitoare. Îmi stãruie în memorie o notã de La bemol, interminabil de lungã, emisã într-o singurã respiratie si a cãrei intensitate a crescut pânã la forte.
În tensionatul duet cu sotul Don Alfonso (basul Paul Gay) din actul prim, recitativele vehemente au alternat cu ruga fierbinte, fluid redatã cu un legato exemplar. Secventa „Allegro mosso“, alertã, agitatã, comportã salturi în intervale ascendente de octavã, care fie cã se finalizeazã în forte, fie în piano (ca în Prolog). Au fost rezolvate impecabil. Pare cã artistei românce nu îi este nimic imposibil. Accentele dramatice din tertetul cu Don Alfonso si Gennaro (tenorul Charles Castronovo), ca si cele din duetul subsecvent cu Gennaro „Infelice! il veleno bevesti…“ („Allegro vivace“) au avut fermitatea si avântul venite din adâncã trãire.
Deznodãmântul i-a oferit Elenei Mosuc impresionante momente, implorare disperatã în cavatina „M’odi, ah m’odi“, în care rafinamentele si lacrima s-au simtit la tot pasul. Cabaletta finalã „Era desso il figlio mio“ a cutremurat prin durerea sfâsietoare a unei mame la pierderea fiului. Lucrezia Borgia în viziunea Elenei Mosuc este un personaj dominat de dragostea maternã, mai mult decât o rãzbunãtoare. Avalansele portativelor încãrcate de coloraturã au fost absolut spectaculoase, iar acuta de Mi bemol, sunet fin care a încheiat partitura sopranei, s-a transformat, pe fraza descendentã, într-un râs dement. Eroina înnebuneste. O Lucia di Lammermoor avant la lettre.
Întregul rol a fost jucat admirabil, convingãtor, debordant, fãrã economie de efort, cu extremã dãruire. Admirabilã creatie!
Partenerii divei
Belcanto-ul nu a fost la el acasã numai gratie Elenei Mosuc. O distributie bine alcãtuitã ni i-a înfãtisat pe mezzosoprana spaniolã Silvia Tro Santafé (travesti în rolul Maffio Orsini, prietenul lui Gennaro), americanul Charles Castronovo si francezul Paul Gay. Cu timbru frumos, cu egalitate între registre ce îi conferã fluentã pe ambitus, cu frazare bine condusã, Silvia Tro Santafé a cântat cu aplomb, inclusiv cunoscuta baladã „Il segreto per esser felici“ din actul al doilea.
Un anunt fãcut la începutul spectacolului îl prezenta pe Castronovo ca fiind gripat. Poate acesta a fost motivul unor usoare rãguseli în primul act, dar tenorul a expus o voce plãcutã, plinã de lirism evocator si a modelat frumos frazele muzicale, cu acea italianita absolut indispensabilã. A cântat cu legato di grazia, moliciuni, abandonuri poetice si mezzevoci, o bunã recomandare a artistului pentru rolurile de acest gen.
Cu glas solid si penetrant, Paul Gay a conturat un Don Alfonso dur, perfid si stâncos, asa cum este caracterul personajului. Nu trebuie uitatã însã apartenenta rolului la scriitura belcantistã si, privit din acest unghi, cântul francezului a pãrut monoton si fãrã maleabilitate.
Cvartetul principal si cei zece (!) solisti din rolurile mici au fost bine condusi de dirijorul Julian Reynolds, la pupitrul ansamblurilor Teatrului Regal „La Monnaie“. Seful de orchestrã cunoaste bine specificul lucrãrii, cursivitatea discursului muzical este asiguratã, ca si tensiunea dramaticã. Tempii au fost judicios alesi si ansamblurile concertato care le prefigureazã pe cele ce vor veni mai târziu, în partiturile verdiene romantice, au avut echilibru si coerentã.
Epilog
Neavând posibilitatea de comparatii decât prin suporturile audio-video, le reascult si le revãd pe celebrele soprane belcantiste care au înregistrat rolul în integralitate, în studio sau live ca urmare a unor concerte sau spectacole. Prin exceptionala sa performantã la Bruxelles, Elena Mosuc face ca acest grup select al interpretelor opusului donizettian, imuabil vreme de aproape cinci decenii, sã se extindã. O datã în plus, artista noastrã este validatã printre cele mari, printre cei mari, un fapt care ar trebui pe deplin cunoscut si apreciat si în România. Prea de multe ori repetãm doar nume vizibile mediatic. Aflatã la apogeul carierei, Elena Mosuc, prin înalta sa valoare vocalã si artisticã, meritã o mai mare recunoastere si în tara sa, unde a revenit pe scene de operã si în concerte, cu mare drag, ori de câte ori a fost solicitatã. Suntem contemporani cu Elena Mosuc si trebuie sã ne bucurãm pentru acest privilegiu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper