Drumuri, semne, adevaruri

Un articol de RODICA GRIGORE

Michel Tournier, Gaspar, Melhior & Baltazar, traducere de Mirela Voicu, Bucuresti, RAO Publishing Company, 2011.

Singura mentiune cu privire la Regii Magi existenta in textul biblic apare in „Evanghelia dupa Matei“. Numai ca aici numarul lor nu este clar precizat, fiind numiti „magii de la Rasarit“, iar cifra trei a fost dedusa si impusa ulterior in traditia crestina datorita celor trei daruri mentionate: aur, smirna si tamaie. Alte amanunte cu privire la originea calatorilor veniti de departe pentru a-i aduce cinstire Pruncului Isus provin din textele apocrife de mai tarziu, inclusiv numele Gaspar, Melhior si Baltazar. Pornind de la aceasta saracie a detaliilor, dar si de la fascinatia imensa pe care cei trei magi au exercitat-o de-a lungul timpului asupra lumii crestine si care a determinat aparitia a numeroase opere de arta (picturi, mai ales) care le sunt dedicate, Michel Tournier construieste, in romanul sau „Gaspar, Melhior & Baltazar“, o poveste cuceritoare, care se bazeaza, pe langa traditia biblica ori pe elementele preluate din iconografia occidentala, si pe o serie de legende est-europene cu privire la existenta unui al patrulea mag, ajuns prea tarziu pentru a se alatura celor trei si a se inchina copilului sfant. Deopotriva, autorul are in vedere strategiile basmului, mecanismele parabolei filosofice si unele dintre cliseele fabulei, nepierzand din vedere nici cateva teme si motive consacrate in Occident, cunoscute cititorului (ce va fi lesne fermecat de desfasurarea acestui text!) mai cu seama din culegerea de basme a Fratilor Grimm.
A repovesti marile texte
Figura marcanta a lumii literare franceze contemporane, Michel Tournier s-a remarcat inca de la debutul sau, reprezentat de romanul „Vineri sau Limburile Pacificului“ (1967), prin predilectia pentru rescrierea/repovestirea unor texte celebre ale culturii occidentale, cata vreme al sau „Vineri“ nu era altceva decat o noua versiune – fundamental diferita la nivelul mesajului de profunzime – a intamplarilor imaginate de Daniel Defoe in „Robinson Crusoe“. Tendinta aceasta este identificabila si in romanul „Gaspar, Melhior & Baltazar“, cu precizarea esentiala ca, aici, datele textuale certe fiind mai putin numeroase, imaginatia autorului trebuie sa suplineasca lipsurile si sa umple golurile din aceasta istorie care, desi tratata doar tangential in „Noul Testament“ a suscitat atata interes din partea publicului larg, nu doar a credinciosilor. Astfel ca celor trei Magi li se compune o biografie – de fiecare data uluitoare – iar motivele calatoriei pe care o fac, desi diferite, ii apropie si vorbesc extrem de convingator cititorului atent la detalii despre adevarurile eterne; nu doar ale lumii din vechime, ci deopotriva si ale epocii contemporane. Gaspar va fi, asadar, regele negru, victima a unei iubiri nefericite pentru o frumoasa si infidela sclava blonda. Melhior e printul inca tanar si nestapanit inlaturat de la tron si deposedat de bogatiile si onorurile care i s-ar fi cuvenit, iar Baltazar e batranul suveran estet, gata mereu sa uite de treburile statului si de problemele supusilor sai pentru a descoperi adevarul artei. Iar celor trei, ale caror nume apar in numeroase colinde de Craciun, li se alatura, in romanul lui Tournier, inca unul, cel de-al patrulea, a carui imagine a fost preluata, dupa cum afirma autorul insusi, dintr-o legenda ortodoxa ruseasca: Taor, pornit tocmai din India si al carui tel este, la inceput, unul lumesc si aparent lipsit de importanta: si anume de a gasi secretul prepararii rahatului cu fistic! Numai ca, desi plecat doar pentru cateva luni de acasa, Taor nu va mai reveni niciodata in seninul si dulcele sau Malabar, ci va trece prin numeroase experiente – initiatice, desigur – care il fac sa inteleaga atat importanta zaharului (ii salveaza pe o parte dintre copiii sortiti mortii de furia lui Irod), cat si a sarii (lucreaza la ocna ani de zile pentru a castiga cei treizeci si trei de talanti pe care-i datora). El va reusi doar apoi sa vada adevarul ascuns inapoia stralucitoarelor aparente ale lumii care-l inconjoara, devenind, dupa treizeci si trei de ani de suferinte, renuntari si incercari, primul om care, ajuns la putina vreme la locul Cinei celei de Taina, gusta din painea si vinul ramase pe masa si se impartaseste din carnea si sangele Domnului.
Insa, dincolo de acest fir narativ, Michel Tournier adopta masca unui povestitor care cunoaste foarte bine toate procedeele necesare pentru ca discursul sau narativ sa cucereasca inca de la inceput. Numai ca tehnica romancierului este mult mai subtila decat ar putea sa para la prima vedere, cata vreme motivele consacrate si impuse de traditia occidentala sunt utilizate in conformitate cu propriile interese estetice. La fel se va intampla, de altfel, si intr-un alt roman al autorului, „Picatura de aur“ (1986) – unele dintre temele si motivele folosite in cartea dedicata celor trei magi regasindu-se, chiar daca cu alte conotatii, si aici. Este vorba mai cu seama despre calatorie si multiplele sale implicatii, precum si de protagonistul indragostit de imaginea unei frumoase femei dintr-un tablou – modelele fiind, desigur, preluate de la Fratii Grimm; insa tratarea lor tine de originalitatea debordanta a lui Tournier. Iar daca drumul si calatoria reprezinta semnul sub care stau demersurile tuturor magilor, dragostea indusa de un obiect (o opera de arta) este caracteristica mai ales regelui Baltazar, chiar daca si Gaspar ar putea fi, pana la un punct, analizat din aceasta perspectiva, e adevarat ca mult nuantata. „Frumusetea fascineaza“, spune Tournier. Si este adevarat, caci frumusetea marcheaza existenta celor trei magi. Numai ca tot ea, in anumite circumstante, poate deveni periculoasa, chiar mortala – iar Baltazar va intelege perfect acest lucru, el fiind exemplul prin excelenta al venerarii unei imagini, caz tipic de „materialism al reprezentarii“, dupa cum criticii literari nu au ezitat sa afirme.
Arta si adevar
Tournier nu ezita sa tulbure, prin neasteptatele sale personaje, modul traditional de interpretare a drumului Magilor si a atitudinii acestora fata de Pruncul Isus. Caci, de pilda, Gaspar, regele din Meroë, se prezinta inca de la inceput dupa cum urmeaza: „Sunt negru, dar sunt rege. Voi pune, poate, intr-o buna zi sa se inscrie pe frontonul palatului meu versul din cantecul Sulamitei, «Nigra sum, sed formosa». Intr-adevar, pentru un barbat, ce frumusete poate intrece coroana regeasca?“ Amanuntul nu este deloc intamplator, pentru ca acesta, dupa ce-l va fi contemplat pe Isus si ii va fi oferit daruri, va relata evenimentul astfel: „Dar aplecandu-ma deasupra Ieslei pentru a-l adora pe Prunc, ce-mi vad ochii? Un copilas negru, cu parul cret, cu un nasuc turtit, pe scurt, un copilas aidoma copilasilor africani din tara mea!“ Se vadeste, in acest mod indirect, una dintre caracteristicile esentiale ale scrisului lui Michel Tournier: traditionala distinctie dintre adevar si fictiune, dintre realitate si iluzie este anulata – sau, in cel mai bun caz, pusa sub semnul intrebarii. Caci ceea ce fiinta umana percepe ca fiind adevarat nu e nimic altceva decat o proiectie a unor transformari succesive pe care insusi adevarul realitatii le sufera, sub imperiul subiectivitatii celei mai profunde. Lumea devine, asadar, ceea ce fiecare alege sa vada, fiind, apoi, convins pe deplin de adevarul perceptiei sale… Gaspar si adevarul pe care el il sustine, acela al unui Isus negru, demonstreaza, practic, fundamentul tuturor legendelor, care isi extrag adevarul dintr-o profunda complicitate a interpretarii fiecarui ascultator. La randul sau, Baltazar, neobositul colectionar de arta, viseaza sa descopere in Isus explicatia de care avea nevoie pentru a-si clarifica lui insusi misterele reprezentarii si fascinatia exercitata asupra spiritului uman de frumusetea actului sau faptului artistic. Nimic altceva decat explorarea resorturilor extrem de subtile dintre imagine si sens, evidenta si in modul in care Baltazar abordeaza persoanele tatuate cu care vine in contact, considerandu-le incapabile sa tradeze, insusi trupul lor insemnat impiedicandu-le sa faca asta, desemnandu-i drept reprezentanti ai „imperiului semnelor“, in buna traditie impusa in spatiul cultural francez de eseurile lui Roland Barthes. De aici deriva si aparent inexplicabila sa fascinatie pentru reprezentarile obiectuale si tot de aici, fara indoiala, iubirea pe care ajunge sa o nutreasca pentru femeia dintr-un minunat tablou in posesia caruia se va afla. Paradoxal, insa, dupa ce o gaseste si se casatoreste cu ea, Baltazar va fi din ce in ce mai dezamagit ca, odata cu trecerea anilor, minunata sa sotie incepe sa nu mai semene cu imaginea din tablou si, implicit, sa nu mai corespunda  sentimentelor sale: regele prefera sa adore tabloul (iluzia!), iar nu femeia de langa el (realitatea…). Fara indoiala, monarhul estet iubeste atat de mult ceea ce el considera a fi intruchiparea perfectiunii (respectivul tablou) tocmai pentru ca recunoaste in el o asemanare cu propria sa imagine din tinerete, cea la care nu vrea sa renunte, incercand sa tina, cumva, la cat mai mare departare actiunea timpului si incercand s-o identifice, apoi, pe fiica sa cu aceeasi imagine din tablou. Baltazar adora, deci, ceea ce seamana cu el insusi, ceea ce recunoaste a fi partea sa cu adevarat esentiala – nimic altceva, in fond, decat face Gaspar sustinand propriul sau adevar cu privire la Copilul cel Sfant, anume ca acesta ar fi negru… Veritabila evaluare a efectelor pe care actul oglindirii si nenumaratele forme de reflectare le pot avea asupra fiintei umane, romanul lui Michel Tournier reuseste sa spuna cateva lucruri extrem de profunde despre drumul fiecaruia spre sine, trecand, desigur, prin sinuosul drum al descoperirii celorlalti. Dar si despre dragostea adevarata, cea pentru aproapele tau, pe care o intelegi si o poti simti doar dupa ce depasesti dureroasa experienta a iubirii de sine si a unui egoism absurd.
André Gide spunea la un moment dat ca nu scrie pentru a fi citit, ci pentru a fi recitit. Cunoscand bine aceasta afirmatie, Michel Tournier declara ca si-ar dori sa aiba parte de privilegiul de a fi citit o singura data, dar intr-un asemenea fel incat cititorul sa fie convins ca deja a recitit textul. Reluarea unor teme sau situatii din marile carti ale culturii occidentale sau raportarea la textele biblice ori la traditia crestina au tocmai acest rol: de a determina ca, inca de la prima lectura, cititorul sa „reciteasca“, identificand nu doar sursele livresti ale autorului, ci si pe sine insusi. Arta va fi, in acest context, asociata cu refuzul de a ceda in fata mortii si a trecerii timpului, cu incercarea de a afirma viabilitatea existentei si a cautarilor umane, menite a aduce, la nivelul existentei fiecarei fapturi trecatoare, gustul absolutului si necesarul strop de nemurire la care omul a visat dintotdeauna.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper