Drumul spre poezie

Un articol de STEFAN BAGHIU

Marius Chivu, Vantureasa de plastic, Editura Brumar, Timisoara, 2012

 

„Sa presupunem“ ca ar exista câteva prejudecati literare actuale legate de dualitatea activa a unui scriitor. Una din acestea ar putea fi axioma falsa care spune ca un poet nu poate fi si critic literar în acelasi timp, ca poezia ar trebui sa ramâna celor care prefera sa se retina de la a scrie despre cartile altora. Motivele principale ar fi distanta imposibil de recuperat a criticului fata de alte registre poetice decât cel propriu (discursul despre legatura poetului cu propria poezie si incapacitatea de a judeca în afara acestei relativizari poezia altuia –  anxietatea influentei, nu?) si necesitatea de rigoare critica – cumva în conflict direct cu „starea de poezie“. Nu o sa fac aici o inventariere a criticilor-poeti (sau a poetilor-critici), însa cred ca e important sa calculam cu grija aparitia unor astfel de cazuri. Nu numai pentru ca stereotipurile nu sunt niciodata functionale într-o realitate a exceptiilor reprezentative – decât la nivel statistic u, ci si pentru cazurile recente ale literaturii române contemporane care infirma orice teorie a imposibilitatii dualismului. Stefan Manasia, Radu Vancu si Claudiu Komartin sunt doar câteva din numele poetilor generatiei douamii care si-au luat si angajamente literare teoretice. Desigur, mare parte din acestia practica o cronica de întâmpinare entuziasta, alegând – din nou, nu toti – mai ales cartile pe care le pot lauda, pastrând într-un fel pactul poetului neangajat critic intact.
Însa cazul lui Marius Chivu este cu adevarat special. Rar se întâmpla ca unul din criticii de atitudine foarte activi ai literaturii noastre sa apara cu un volum de poezie. Ceea ce face ca discutia despre scriere sa devina un pic mai alunecoasa. Pentru ca ai în fata un autor care, de fapt, se ocupa cu încercuirea zonelor stângace (sau, dimpotriva, admirabile) ale liricii celorlalti. Ai de a face cu un poet care se presupune ca recunoaste mult mai usor zonele lipsite de atmosfera poetica, zonele-kitsch, zonele banale, un poet care stie cum sa egalizeze contrastele, disonantele si care are, cu adevarat, unde vine vorba de „constructie poetica“, toate avantajele la îndemâna. Însa volumul „Vântureasa de plastic“ arata – în ansamblu – faptul ca un critic literar care se arunca în poezie pare sa aiba parte de acelasi tratament din partea acesteia ca restul autorilor. Nu vreau sa spun ca poezia lui Marius Chivu este cumva de mâna a doua, ci tocmai ca ma bucura urmatorul fapt: când ni se prezinta ca poet, Chivu se arata parasit de acea rigoare cu care-si obisnuise cititorii. Înca o data, asta nu este decât dovada clara a faptului ca, desi tine cont de granitele estetice si conceptuale pe care „criticul“ si le impune constant în judecarea cartilor, transmutate logicii sale creatoare, acestea sunt dominate mereu de impulsul artistic. Aici restrictiile teoretice nu mai functioneaza ca autocenzura.
Volumul începe „ca la carte“, cu o introducere în problema: boala, internarea mamei si apropierea mortii, toate traite în apropierea permanenta a pateticului: „închipuie-ti:/ iesi de la metrou/ noiembrie s-a racit, dar emotia e cu tine/ îsi ridica ochii/ si cauti o fereastra anume la blocul turn/ cât de placuta e seara când te îndrepti/ întins instinctiv invincibil/ catre iubita/ ce te asteapta gatind!/ dar moartea te gaseste si fara acoperire/ telefonul mobil tot va suna/ si o voce familiara/ frânta/ îti va spune ca pâna dimineata/ din ea nu vor mai ramâne/ decât fotografiile“. Momente de abandon în fata birocratiei din spital, încercarile disperate facute de tânar pentru a-si salva mama, nuantele traumatice în lumina carora se desfasoara o adevarata tragedie interna, toate sunt directiile pateticului specific lui Marius Chivu. Poezia care le urmeaza este una direct emotionala, fara ocolisuri, fara prudenta tehnica atât de frecvent exersata de poetii tineri. Putini s-au aruncat în ultimii ani cu atâta hotarâre într-un proiect care implica anularea oricarei cenzuri emotionale. Tendinta generala pâna la „Vântureasa de plastic“ a fost nivelarea exceselor prin discursul degajat, zen-ul istet si registrul personal ludic. Iata, unde câstiga mult Marius Chivu cu aceasta poezie este zona excesiva, zona unde pateticul poate deveni usor o reteta functionala. Nu viziunea îl intereseaza pe poet, pentru ca, pare sa spuna, vizionarismul poate fi redus uneori de situatiile-limita la simple experimente livresti. Viata pare acum mult mai importanta, felul în care evenimentul actioneaza direct asupra individului. Rezultatele sunt însa bine exploatate: Chivu conceptualizeaza aici felul în care oamenii reactioneaza în apropierea mortii. Spitalul devine usor biserica, pacientii si doctorii sunt elemente ale unui mare angrenaj social, actionând deseori în concert. De fapt, drama prin care trece copilul care-si vede mama sfârsind viata sub actiunea necrutatoare a bolii este dublata de contextul dinamic. Nu doar plimbarile singuratice, disperarea si abandonul sunt aici motive predominante, ci si dorinta de a lua parte la acest „spectacol“ final, pregatit de restul pacientilor, de doctori, de asistente.
Însa balansul stilistic pe care îl încearca Chivu poate deranja uneori. Dorinta de a oferi dimensiuni dramatice colosale evenimentului îl determina pe poet sa se foloseasca permanent de metaforizari, de epitete si comparatii, într-o aparenta didactica a poeziei: „o ridic de sub brat ca pe-o pasare/ dezaripata“, „spune ca e vântureasa de plastic/ îmi sopteste ca are rochii de kiwi/ pulovere din lemn parfumat/ o gradina de macaroane/ si plaje cu nisipuri cuvântatoare“. În astfel de momente (desi critica literara tinde sa se lase furata de povestea tensionata si de impactul discursiv), lirica lui Chivu ar trebui reevaluata. Pentru ca e foarte periculos registrul acesta caleidoscopic al imaginilor. El functioneaza ca o ruleta care rareori ofera efectul dorit. La fel, dorinta de a transforma volumul într-un proiect unitar si sensibil îl transporta pe poet si în zonele livrescului (aproape de un cliseu de constructie): „de sute de ori portocala, rosteste ea/ intonând fiecare silaba/ ca pe alte câteva sunete de cuvinte travestite/ în acelasi sunet/ portocala se mira/ repeta continua o ia de la capat/ portocala sopteste cu jumatate de glas/ ca pe un secret (portocala)/ portocala! portocala?/ portocala/ portocala/ portocala“ (…) „te-am visat si ieri noapte/ iar azi esti la telefon/ o tacere de câteva sute de kilometri/ se întinde între cele doua aparate/ îti ascult respiratia si dinadins nu spun nimic/ astept sa începi tu/ ca-n vise/ astept sa-mi spui ceva/ orice/ chiar si portocala“. Avem, pe de o parte, un Chivu care stie sa-si dozeze discursul si sa faca imersiunile vitale în poezia dramatica, iar pe de alta parte, un Chivu care înca nu si-a definitivat directia stilistica. Experimentul aproape cartarescian de descriere în metafore si în broderie imagistica poate fi uneori o piedica în lirica pasionala si sincera care predomina volumul. Însa la Chivu sunt categoric doar niste supra-evaluari secventiale care – fie vorba între noi – ar fi putut lipsi. În ansamblul volumului însa, acestea sunt detalii. Pentru ca uneori, renuntarea la cenzura sentimentala poate duce catre astfel de constructii la limita dintre patetic si livresc.
Testul major pe care îl da un poet la debut sta însa în capacitatea sa de a-si construi un registru propriu, de a-si dovedi potentialul ulterior si calitatea de poet. La Marius Chivu (desi m-as fi asteptat sa lipseasca cu desavârsire orice urma de supraevaluare a propriei poeticitati), printre micile disonante îsi face loc mereu poezia de impact puternic: „acum când frica e contondenta/ când nici nu-mi mai e rusine sa plâng/ în metrou la unirii/ înghesuit de toti strainii orasului/ acum când îmbrac hainele de ieri/ când asez periuta de dinti printre tacâmuri/ si intru cu papucii în lift/ gresind etajul/ acum când ma bag în pat cu naivitatea ca poate/ prin cine stie ce minune/ ma voi trezi peste ani s…t acum când abia rezist noptii/ fara prolixitatea ignoranta a zilei/ când mila e epuizanta si doare/ când înnod capetele rabdarii/ când orice pereche pâna si de lucruri mi se pare/ un miracol/ când accept emotionat compasiunea strainilor/ ca surogat al tandretii iubitei parasite/ acum când/ niciun detaliu nu mai poate fi ignorat/ acesta este momentul,/ acel moment în care/ mi-e teama ca poate nu sufar/ îndeajuns.“.
Un volum care merita toata atentia, mai ales pentru dimensiunile sale programatice: Marius Chivu îsi propune sa restaureze o calofilie a dramaticului si a lirismului pur. Asta si reuseste, desi pentru un asa proiect trebuie sa risti incursiuni periculoase în zonele pateticului si ale sentimentului brut. Riscul pare ca a meritat, iar „Vântureasa de plastic“ (aici trebuie sa recunosc, nici pâna acum nu înteleg de unde un titlu atât de bizar) este unul din volumele bune de poezie ale ultimilor ani. Însa pot aparea mici rezerve: tare mi-e ca fara povestea din spate ar fi ramas un volum mediu la nivel stilistic. Nicio problema, de fapt. Pentru ca am explicat, excesele fac parte din planul „de atac“, iar pentru povestea dramatica, solutia poetica este de laudat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper