„Don Carlos“ în concert la Sala Radio

Un articol de COSTIN POPA

Inaugurarea Anului Giuseppe Verdi, doua secole de la nastere, s-a facut aproape simultan la Opera Nationala Bucuresti si în sala din str. General Berthelot. Daca prima scena lirica nationala a optat pentru un titlu curent de stagiune, „Aida“, Orchestrele si Corurile Radio au readus în atentia publicului capodopera „Don Carlos“. Initiativa a fost de toata lauda pentru ca monumentalul opus nu se mai cântase la Bucuresti de circa douazeci de ani, dupa un traiect de mare rasunet la Opera, început cu renumita premiera din 1966 când, sub bagheta italianului Tommaso Benintende Neglia, aparusera pe scena legende ale liricii românesti, Nicolae Florei, Cornel Stavru, Nicolae Herlea, Elena Dima, Elena Cernei, alaturi de tineri în roluri episodice care au devenit curând mari vedete, Ileana Cotrubas si Vasile Moldoveanu. În acel prim spectacol au mai cântat Ioan Hvorov, Constantin Dumitru, Maria Sindilaru si Marcel Angelescu. Rememorez toate aceste nume întru amintirea unei productii de referinta, rezonante peste timp. S-a reprezentat atunci versiunea italiana în cinci acte, însa, dupa un an si jumatate, la dorinta dirijorului Alberto Erede, invitat pentru spectacolul din Festivalul International „George Enescu“, s-a trecut definitiv la cea în patru acte.
Se pare ca, la Bucuresti, opera verdiana sta, cel putin în momentele importante, sub semnul baghetelor din Peninsula, întrucât pentru concertul de la Sala Radio a fost chemat dirijorul David Crescenzi. Optiunea a fost oportuna deoarece, pentru asemenea opusuri, se simtea nevoia unei infuzii de spirit italian autentic în ansamblurile si solistii nostri lirici. Afirmatia vizeaza orice locatie bucuresteana.
Cunoscut din spectacolele Operei Nationale Române din Timisoara, unde de ani buni este oaspete apreciat care a adus orchestra teatrului de pe Bega la remarcabile cote valorice, Crescenzi a dovedit si în Capitala ca este un serios profesionist, un sef de mare siguranta, cu mâna ferma, energic si atent la evidentierile raporturilor dintre partidele instrumentale, la relationarea cu solistii, cu principala preocupare pentru asigurarea dramaturgiei opusului. Sub acest ultim aspect, forta a dominat, cu pret reflectat în confortul unor solisti, dar a existat o tensiune de spectacol pe care dirijorul a indus-o permanent pe podiumul de concert, ceea ce este optim pentru veridicitatea atmosferei. Puternic au fost redate paginile confruntarii dintre Eboli, Don Carlos si Rodrigo, precum si ale conflictului dintre Filip si Don Carlos din actul al II-lea sau finalul scenei din închisoare. Sunt doar câteva exemple.
Crescenzi stapâneste la perfectiune partitura, o dirijeaza pe dinafara. Tempii sunt rapizi în buna masura, traditional corecti în multe pagini, dar excesivi în altele. În general, echilibrul primeaza, dar iata, din cauza… vitezei, introducerea corala la prima arie a lui Eboli este privata de eleganta iar deschiderea marii scene a autodafé-ului, de maiestuozitatea clipei. Dupa cum, sublimul Preludiu Andante la actul al II-lea nu a avut poezia nocturna care învaluie în miez de noapte gradinile Reginei. În schimb, introducerea Andante sostenuto la aria lui Filip a fost condusa memorabil, cu unduiri expresive de violoncel. De fapt, compartimentul corzilor grave s-a detasat din întreg. Nu înseamna ca orchestrantii Orchestrei Nationale Radio nu au cântat bine, într-una dintre cele mai onorante prestatii ale lor, cu bucuria ca alamurile, greu puse la încercare, au sustinut fara accidente o partitura extrem solicitanta. David Crescenzi este un nume pe care am dori sa-l întâlnim si pe afisele Operei Nationale bucurestene.
Ca de obicei, Corul Academic Radio pregatit de Dan Mihai Goia, desi aflat în formatie redusa (putin peste cincizeci de membri) din motive, se pare, obiective, a trecut cu succes peste înalta stacheta. Remarca merge catre vocile grave masculine, exemplare în interventia deputatilor flamanzi din scena autodafé-ului. Un cantabile înduiosator.
Pentru concert, David Crescenzi a ales versiunea în patru acte, prezentata pentru prima oara la Scala din Milano în 1884. Punctul forte al lui Daniel Magdal (Don Carlos) sunt acutele emise pe capat de fraza, puternice, sigure si stralucitoare, mai putin cele atacate direct care, în prima scena a actului întâi, au pierdut armonice si vibratie naturala. Registrul central al tenorului a aparut deseori voalat si cu multe vocale de sonoritate deschisa, care au alterat omogenitatea liniei de cânt si au vaduvit rolul de poetica ce îl strabate în marea majoritate a paginilor.
Se astepta ca baritonului Ionut Pascu personajul Rodrigo sa-i convina ca scriitura, artistul fiind unul dintre cei mai valorosi ai generatiei sale pentru lucrarile verdiene de mare respiratie romantica. Asa a si fost. Glasul suna bine pe întreg ambitusul, legato-ul este frumos condus si confera cursivitate frazelor muzicale. Registrul acut se arata solid si trecerea catre el se face pe nesimtite, fara alterarea fluiditatii liniei. Artistul simte nevoia accentuarii potrivite, autoritare (duetul cu Filip), dar cântul ramâne întrucâtva liniar, fara multe nuantari sau colorizari si fara exploatarea amplei generozitati a unor minunate desene verdiene. Ma gândesc acum doar la arioso-ul „Carlo ch’e sol il nostro amore“ (primul act), la pasajul „Che per la Spagna un uomo muora…“ (cvartetul din actul al III-lea) si chiar la aria „Per me giunto“ din acelasi act III.
Filip a fost basul craiovean Sorin Draniceanu, posesorul unei voci impunatoare, incisive, de puternica patrundere si impact, caruia nu i-as reprosa decât unele neatentii intonationale, ritmice si neglijente respiratii. Mici si sporadice. Totusi, registrul acut nu se situeaza la nivelul restului ambitusului, din cauza unui vibrato venit din uzura. În schimb, basul Horia Sandu (Marele Inchizitor) a dezamagit prin lipsa prestantei sonore si prin notele înalte fara proiectie, pierdute în pasta instrumentala.
Cred ca gândul mezzosopranei clujene Andrada Rosu a zburat permanent catre alt gen de personaje, întrucât si-a exhibat forta vocii oriunde a avut ocazia. Vocalitatea scriiturii pentru rolul romantic al Principesei Eboli cuprinde un larg spectru, de la lejeritatile din „Canzone del velo“ (primul act) pâna la tumultul din finalul ariei „O don fatale“ (actul al III-lea), trecând prin interventiile de mare diversitate expresiva ale scenei si tertetului cu Don Carlos si Rodrigo de Posa din actul secund. Andradei Rosu, ce se bazeaza pe un material vocal valoros prin spectaculozitate si consistenta, nu-i ramâne decât sa-si disciplineze perceptia rolului, sa-si omogenizeze trecerea de la registrul central la cel grav „de piept“ si sa-si ostoiasca atacurile acute (Do bemol, Si bemol) care frizeaza stridenta si vehementa exagerata, de sorginte verista.
Carmen Gurban (Elisabeta) a fost oaza de traire emotionala într-un univers dominat de voci care au apasat pe pedala intensitatilor tunatoare. Soprana clujeana – voce calda si rotunda –, a cântat cu mare sensibilitate si a picurat sensuri expresive în portativ, lucrând la detaliu, fara sa epateze prin volum, ci prin inflexiuni venite dintr-o evidenta si admirabila intuitie a frazarii. Spiritul verdian a fost la el acasa pe parcursul început cu aria „Non pianger, mia compagna“ si sfârsit cu marea scena finala a operei.
În rolul Calugarului, am apreciat vocea frumoasa si suverana a basului timisorean Octavian Vlaicu, care speram ca într-un viitor nu foarte îndepartat se va apropia de complexul personaj al regelui Filip. Alaturi de el, în alte aparitii episodice, soprana Rodica Vica (Tebaldo si Vocea din cer) si tenorul Liviu Indricau (Heraldul regal si Contele Lerma).
„Don Carlos“ la Sala Radio a fost un succes notabil. Din punct de vedere organizatoric, însa, ma întreb de ce solistii nu au stat tot concertul pe scaune în jurul dirijorului si au pendulat între culise si podium, chiar în momentele în care colegii lor cântau… Marele Stanislavski spunea ca de la o arie, un duet etc. atentia publicului nu trebuie sa fie distrasa niciodata.
Anul Verdi-Wagner a debutat cu brio în compania Orchestrelor si Corurilor Radio. Ce va urma? 2013 este abia la început, asa ca… poate, din creatia verdiana, „Messa da Requiem“ si, de ce nu, „Luisa Miller“, opus care nu cred sa fi fost auzit vreodata live în Bucuresti.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper