Domnul Vaida, brand-ul de tara

„Hopa, hopa, hopa, hopa, cu caru prin Europa!“ cânta domnul Vaida, cu telefonul la ureche, raspunzându-i unui solicitant. In timp ce deschide cu abilitate cu o singura mâna un plic, al câtelea?, de la un expeditor dintr-o comuna din Salaj. Sau de la unul din Italia. Din Spania. Din America. Din Bruxelles.
Si ce-i spune cel din Salaj? Il roaga sa-l felicite in programul dânsului de televiziune pe baiatul cel mare, care munceste-n Anglia. Si pe nepotul care isi da un masterat la Amsterdam. Pe fiica mezina, care e angajata in Italia. Si pe „sogorul“ din Mehedinti.
Asa ca domnul Vaida le urmeaza dorinta. Dupa care pune din nou telefonul la ureche si il asculta pe urmatorul. Hop, ca acum suna o femeie:
„Domnul Sergiu!“
„El“,
„Eu sunt din Apahida, ma cheama Saveta, dar va sun din Italia.  Si vreau sa-i dedic un cântec barbatului meu Csaba, cu care traiesc bine de 40 de ani“.
Din fotoliul meu, din locuinta de pe Mediterana, ciulesc urechea.
Azi a fost o zi frumoasa-n Atena. Cu un soare mare si cald, fiindca pe soare n-au reusit inca bancile sa ne puna renta. Cu o lumina binefacatoare, fiindca nici lumina nu a putut inca fi concesionata de guvern in folosul transnationalelor. Azi in Atena clima n-a intrat in regim de austeritate. Seara, la ora 8, stau inca in luna februarie cu ferestrele deschise. Si vad, intr-o imagine crepusculara, Akropolele.
Dau drumul la televizor. Ma fixez pe canalul românesc. Unde „Vine Clujul pe la noi“. Cu domnul Vaida. Si unde o ascultatoare ii solicita „domnului Sergiu“ o melodie, pentru un Csaba.
Ma podidesc amintirile. Era in urma cu aproape o jumatate de secol când plecam din Cluj, cu RATA, peste Mezes. In zilele dinaintea vacantelor, Ratele erau pline de studenti si de elevi. La fiecare oprire se mai dadea jos câte un grup si se raspândeau prin sate. Cine n-a trait aceasta experienta, a studentilor si elevilor care se intorc de la oras, a pierdut ceva din frumusetea anilor tineri. Calatorii se cunosteau intre ei din Cluj, de pe la facultati. Sau se legau noi prietenii, care urmau sa fie mai apoi pentru toata viata etichetate cu „ne cunoastem din Rata“.
Ce harmalaie era in autobuzele acelea! Ce bucurie ca ne duceam in vacanta! Ce bancuri! Ce râs! Ce incercare a fiecaruia de a se pune in pagina, de a flecari peste capul celorlalti, de a-si face numarul, de-a sari  in evidenta, de-a fi admirat si tinut minte!
La un asemnea drum am stat in autobus lânga un Csaba. Era singurul care nu se arunca sa spuna bancuri, nu se baga in fata celorlalti, nu râdea cu gura pâna la urechi. Maruntel de statura, cu o fata de copil binevoitor, cu un zâmbet cu care lua parte la haiul general. De vorbit insa nu prea vorbea. Nu stiu de ce m-a impresionat peste poate tacerea lui. Probabil pentru ca nu era deloc aroganta. Era doar rezerva unui om sigur de sine, care nu vroia cu orice chip sa demonstreze ceva. Un om care era prezent fara sa dea din mâini, fara sa zbiere, fara sa-si incalece replica cu altii. Atunci, pentru prima data in viata mea am intuit, incapabila s-o pot pune in cuvinte, ca exista o forma de a-ti fi tie insuti suficient. Si ca acest lucru are noblete.
Asa ca m-am hotârit sa tac si eu din gura, alaturi de el. Tot drumul, de-o jumatate de zi. Eram mândra de mine, ca ma pot tine atât de bine. Ma simteam trecuta, comportamental, intr-un registru superior. Invatasem ceva, fara sa stiu, de la baiatul acela tacut, pentru toata viata.
A coborât la Zalau. Când si-a dat jos bagajul, m-a intrebat daca merg mai departe. I-am spus ca eu ma dau jos la Simleu. „Cum te cheama?“, m-a intrebat. I-am spus numele. El nu mi l-a spus pe-al lui.
L-am aflat insa de la o fata din spatele nostru. Il chema Csaba. Si era cel mai bun student al Facultatii de Medicina din Cluj.
Am ajuns acasa. M-a furat bucuria zilelor de vacanta. Intr-o duminica dimineata insa, dând din intâmplare drumul la radioul din bucatarie, am nimerit peste emisiunea „Melodia preferata“. Erau toti ai mei acolo la ora aceea,  ne luam „ujina“. Si ce mi-au auzit mie urechile? Mi-am auzit numele, si o melodie dedicata mie, din partea „studentului cu care ai tacut tot drumul in rata de la Cluj la Zalau“. Nu mai stiu ce melodie sa fi fost aceea. Poate „Marioara de la munte, nu-ti lasa parul pe frunte“, sau „Zarzarea, zarzarea, zarzarica, zarzarea“, fiindca asta era repertoriul la moda.
In bucatarie s-a lasat o tacere amenintatoare. Dupa o vreme, s-a auzit glasul tatei, mai mult soptit: „Nu e bine, domnule, nu e bine!“ Si apoi tot el, cu un timbru schimbat acum, ca de tunet: „Adica ce cauta asta, la numai 15 ani, sa taca cu barbatii prin Rata?“
„Chiar asa!“ a sarit si unchiul meu Niculae, care era mai putin scolit decât tata, fapt pentru care ii repeta, in bemol, orice afirmatie: „Chiar asa! Ca daca i s-a facut de maritis, sa-si caute unul din Simleu. Doar n-o sa se indeparteze acum de casa, sa ajungem s-o maritam in Zalau!“
Uite, deci, cum in urma cu 50 de ani, in acest punct, al „indepartarii de casa“, se manifesta mintea incuiata a neamului nostru. Ca pe cel cu care taceam eu prin autobuze il chema Csaba, nu punea nimeni la suflet. Despre steaguri, ce sa mai vorbim.
Asa ca il ascult acum pe domnul Vaida, transmitându-le, printre melodii, ascultatorilor lui un mesaj. Si ma plec pâna la pamânt in fata bunului-simt si mintii lui luminate. El, care vorbeste de parca le cunoaste pe toate „nanele“ si „lelele“ din Salaj, plecate prin toate colturile lumii. Si e „sogor“ cu toti barbatii ardeleni si nu numai, plecati si astia care pe unde.
„Si-cum, in finalul emisiunii“, li se adreseazã el ascultatorilor de tot neamul, sa va spun cum e cu steagurile. Vedeti-va de treaba. Da-ti-le pace. Doar nu ne-om invrajbi acum pe-aici, noi intre noi. Am si eu un cumnat ungur“.
Frumos indemn, domnule Vaida! Pentru acest indemn, indraznesc si eu, de-aici, de sub Akropole, sa-ti cer o melodie. Una pe care o cânta tata, cu unchiul meu Niculae,  pe vremea „surechiului“. „De-ar fi mândra-n deal la Cruce“ horeau ei, de rasuna via. Si li se alaturau mai cumpatat si vocile mamei si-a matusii mele Mancika-neni, din bucataria in care totdeauna s-au vorbit doua limbi.
Asa ca indraznesc si eu, domnule Sergiu draga, sa-ti cer o dedicatie. In amintirea lor. Cei care-si dorm acum somnul de veci alaturi, in cimitirul Rulikovski. Poate ca o sa te auda de acolo, de dedesubt. Si-o „sa se-mbucure“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper