„Django Unchained“ – cum sa nu-l iei în serios pe Tarantino

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Când vine vorba despre Tarantino, ne vin în minte doua tipuri de spectatori: cei care se vor astepta sa vada un film de aventura marca Tarantino, care îsi propune sa surprinda prin maniera flamboaianta – un film de categorie B, ce se ridica totusi deasupra celorlalte produse de consum americane –, si cei care vor astepta cu nerabdare un film de Tarantino, si care vor ajunge ulterior sa-l critice si sa-l analizeze cu minutiozitate raportându-l la celelalte filme ale regizorului.
Ideea de spectator ideal, dar si de critic ideal – fiecare film pe care îl urmareste un astfel de spectator/critic trebuie sa întrevada o experienta noua, care nu poate fi trecuta prin filtrul celorlalte experiente personale, si nici nu poate fi afectata de „zgomot“, adica de parerile subiective din jur – ramâne, în cazul lui Tarantino, una de neaplicat. Este de neaplicat în masura în care cinemaul lui Tarantino nu poate fi „servit“ independent de întregul ansamblu al filmelor sale. Se poate spune, asadar, ca cinemaul lui Tarantino este unul cât se poate de cinefil, îndeosebi prin influentele pe care le are, functionând de obicei în raspar în raport cu alte filme de referinta. Dar se mai poate spune ca Tarantino nu este singurul din aceasta industrie care îsi atribuie statutul de „copil al postmodernismului“, pentru ca mai sunt si alti reprezentanti ai acestui curent, mai cu seama printre regizorii francezi, care „se folosesc“ de ceea ce au lasat înaintasii lor în spate. Despre cinemaul cinefil al lui Tarantino se pot spune, asadar, multe lucruri, pentru ca, daca în „Inglorious Basterds“ însusi cinemaul era cel care „lupta“ împotriva nazistilor, în „Django Unchained“ personajele adopta, în lipsa cinemaului ca protagonist, roluri care mai de care mai sofisticate, pe care le interpreteaza pâna la ultima suflare, pentru a-si lua ceea ce e, de fapt, al lor pe drept.
„Django Unchained“ reprezinta prin excelenta – si aici nu vorbim despre calitatea lui – filmul pe care Tarantino si-a dorit dintotdeauna sa-l faca: un spaghetti western împânzit de tot felul de referinte culturale si cinematografice, gândit sa prinda la public si, mai mult decât atât, sa scoata în evidenta marea cosmogonie a regizorului, creata de-a lungul timpului, îndeosebi prin trasaturile personajelor si prin preferintele care înclina, gratuit si nevinovat, catre kitschurile optzeciste. Figuri proeminente, cu multe ecouri în universul tarantinian, Dr. Schultz (Cristoph Waltz) si Django (Jamie Foxx) sunt alte doua mari personaje pe care Tarantino le va adauga, finalmente, în cutia sa cu modele iconice. Nelipsitul Cristoph Waltz îsi continua rolul pe care Tarantino i-l prescrie si în acest film –, un german a carui meserie (vânator de recompense) merge mâna în mâna cu cea a colonelului Hans Landa, pentru ca, în fond, obiectul în sine al muncii este acelasi. Scopul celor doua personaje care se vor întovarasi, în scurt timp, este cel de o gasi pe sotia lui Django, Broomhilda – nume care provine dintr-o legenda germana – fara a cunoaste cu adevarat motivatia ascunsa din spatele generozitatii doctorului si fara a întelege pe deplin despre ce e vorba atunci când acesta mentioneaza responsabilitatea pe care o are fata de Django.
Viziunea lui Tarantino se muleaza pe acelasi tip de schelet narativ – care are ca puncte nodale, pe de-o parte, punerea la cale a unui plan magistral, dar care esueaza din cauza unei constiinte neîmpacate, si, pe de-alta parte, razbunarea finala. Ei bine, tocmai din cauza acestei constiinte neîmpacate – ce scoate în evidenta, înca o data, spiritul german al personajului – Dr. Schultz va avea de suferit, caci întâlnirea si afacerea pe care o încheie cu mai-marele dandy Monsieur Candy (Leonardo DiCaprio) se dovedesc a fi, în cele din urma, zadarnice. Plantatia Candyland reprezinta pentru regizor o casa de papusi în care acesta orchestreaza fiecare miscare si gest, conferindu-le o aura iconica. Acest Monsieur Candy – un francofon care nu vorbeste franceza – este urmat de slujitorul lui cel mai fidel, Steven (Samuel L. Jackson), ce pare a fi mai degraba stapânul adevarat al plantatiei, si de sora lui, o vaduva trecuta de prima tinerete, dar care înca mai pastreaza acea alura de naiva perspicace. Spiritele se încing între cele doua tabere dupa ce Monsieur Candy afla adevaratul scop cu care venisera cei doi camarazi – nicidecum pentru achizitionarea unui asa-numit „Black Hercules“, ci pentru cumpararea „negrului potrivit“, care îi apartinea, într-un fel sau altul, „negrului exceptional“. Prestanta si discursul diplomatic al doctorului Schultz se pare ca nu mai au efectul pe care îl aveau în postura sa de vânator de recompense, iar haosul tarantinian se instaleaza încetul cu încetul, pornind de la orgoliul doctorului Schultz – care iese la iveala în scena în care doctorul refuza sa dea mâna cu Monsieur Candy. Bineînteles, ceea ce urmeaza dupa aceasta scena face parte din spectacolul marca Tarantino: tensiunea explodeaza, sângele care tâsneste nu e sânge, ci o bomba lichida, iar împuscaturile sunt mai spectaculoase decât în orice alt film de actiune dus la extrem. Exuberanta regizorului iese la iveala si atunci când puncteaza victoria lui Django – primplanul personajului în spatele unui fundal cu Candyland în flacari – iar, aproape de final, explodeaza o alta bomba tarantiniana (la propriu si la figurat), caci regizorul îsi arata înca o data adevarata fata atunci când personajul cu accent australian pe care îl interpreteaza sare în aer în fata camerei.
Ei bine, universul lui Tarantino este cât se poate de vast, si regizorul nu renunta nicio clipa la cliseele cu care ne-a obisnuit, si nici nu ascunde faptul ca placerile lui nevinovate tind catre o zona cât se poate de kitschoasa, dar cu un cuvânt greu de spus în cultura populara americana. Tot filmul este construit, practic, cu ajutorul unor elemente ce ridiculizeaza aceste placeri – de la zoom-urile care bulverseaza spectatorul si care accentueaza expresia unui personaj si flashback-urile stilizate care nu prea îsi au locul într-un astfel de film pâna la gesturile de tip vodevil (scena în care Broomhilda varsa paharul cu apa si apoi lesina) si la scenele de-o ironie si-un umor subtil (vezi scena cu Ku Klux Klan).
Este adevarat ca, spre deosebire de „Inglorious Basterds“, cel mai recent film al lui Tarantino este o „comedie“, dar tocmai în aplicarea etichetelor identificam si marea dificultate a încercarii de a întelege universul tarantinian, marcat de un „zgomot“ permanent, care creeaza tot felul de disonante subiective. Dorinta cea mai mare a regizorului a fost, cu siguranta, aceea de a stârni controverse, caci noul film al acestui „copil rebel“ al cinematografiei reflecta în mod voit tot felul de greseli si anacronisme, iar soundtrack-ul iese, cu siguranta, din tipare, printr-o varietate de stiluri si trimiteri culturale care nu si-ar fi avut locul într-un film a carui actiune are loc în 1858.
Scena în care personajele trag fara încetare unele în altele, si în care sângele tâsneste, la fiecare lovitura de glont, ca din niste pungi de plastic poate fi considerata un raspuns pe care Tarantino îl ofera, sau, mai bine zis, un sfat pe care îl da celor care se asteapta ca „Django Unchained“, prin stilistica lui elaborata si prin nazuintele exagerate ale personajelor sale iconice, sa fie luat cu adevarat în serios.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper