Dihonie intre carturari: fondurile C.N.S.A.S.

Un articol de GEORGE NEAGOE

Gabriel Andreescu, Carturari, opozanti si documente. Manipularea Arhivei Securitatii, Iasi, Editura Polirom, 2013, 304 p.

 

Întrebare: de ce au fost preotii, literatii si actorii primii deconspirati de Colegiul C.N.S.A.S. ca informatori ai Ministerului de Interne în perioada socialista? Raspuns: pentru a distruge mitul rezistentei lor profesionale. Întrebare: de ce, sub raport cantitativ, scriitorii par a fi ajutat cel mai asiduu politia politica? Raspuns: din motive similare. Întrebare: ce este un informator? Raspuns: un colaborator fara angajament, dar cu dosar de retea; un colaborator cu angajament; un colaborator fara dosar de retea, prezent totusi în arhiva Serviciului de Informatii Externe; un agent de influenta, fara dosar de retea, însa care întretinea contacte sporadice sau dese cu ofiteri ai Securitatii.
Întrebare: securistii sau informatorii poarta raspunderea majora? Raspuns: depinde de notiunea de „normalitate“. Abuzurile domina intervalul 1948-1989. Chiar ilegitime si inumane, au reprezentat statu quo-ul societatii. Angajatii Securitatii urmau fisa postului. Îsi faceau treaba, indiferent daca misiunea lor însemna filaj, santaj, interceptarea corespondentei si a convorbirilor telefonice, arestari nefondate, racolarea turnatorilor, torturi ori crime. Întelegem sau nu, ei actionau în sensul îndeplinirii datoriei (damblagite). Numarul imens de salariati atesta faptul ca regulile se implementasera. Ceea ce nu mai percepem astazi consta în notiunea de „legislatie“. Socialismul stabilise niste reguli. Este aproape imposibil sa le acceptam. Dar atunci, asa functiona statul. De la plutonier la general, de la gardian la comandat de penitenciar, de la anchetator penal la procuror militar, toti se achitau de sarcinile prevazute în succesivele Constitutii ale R.P.R. si R.S.R. Desi constatarea precedenta ramâne tragica, actele normative se situeaza dincolo de perceptia morala.
Legaturi si colaborari
Întrebare: cum îi judecam pe informatori? Raspuns: dupa criterii etice, evidente, din pacate, doar pentru cine nu se stie cu musca pe caciula sau pentru cine nu a trait în vremuri de restriste; dupa factologie, în ciuda persistentei tezei despre mistificarea documentelor de catre serviciile secrete dinainte de 1989; comparând cu vinovatia persoanelor gradate, din aparatul represiv din timpul lui Dej si Ceausescu, insistând asupra ocrotirii marilor culpabili si a scoaterii informatorilor ca tapi ispasitori; potrivit legislatiei C.N.S.A.S., care întrebuinteaza, deocamdata, un limbaj necorespunzator. În favoarea ultimelor doua variante de lucru opteaza Gabriel Andreescu în „Carturari, opozanti si documente. Manipularea Arhivei Securitatii“, lucrare indispensabila, controversata, deranjanta, laudabila, amendabila si, în consecinta, marcanta. Subiectul îl constituie relatia a sapte intelectuali – Adrian Marino, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicolae Balota, Mihnea Berindei, Mihai Botez si Nicolae Breban – cu fostele structuri ale Securitatii. As fi evitat dezbaterile despre cei înca în viata. În primul rând, din scrupul normativ. Din câte cunosc, fara consimtamântul persoanei vizate, nimeni din afara C.N.S.A.S. nu are acces la respectivele dosare. În al doilea rând, din pricina tentativei de a combate denigrarile cu indulgenta. Înlocuirea insultelor cu manusile sterilizate înseamna caderea în cealalta extrema. Si nu ar deranja excesul de circumspectie, daca tinta disputelor lui Gabriel Andreescu nu s-ar numi wikipedia, forumistii, bloggerii sau beneficiarii de izvoare top secret de la „Evenimentul zilei“.
Ma vad nevoit sa semnalez ca, în afara comentariilor lui Nicolae Manolescu („Critica criticii“ si „Critica criticii (II)“, în „Adevarul“, 8 si 15 februarie 2013) si a celui semnat de Dorin Tudoran, însotit de o polemica internauta, binevenita si cordiala cu Gabriel Andreescu (http://www. dorintudoran .com/2013/02/27/precautie-si-disolutie-adevarul-de-weekend-si-adevarul-zilnic/), restul s-au demonstrat deficitare. Nu neaparat prin caracterul entuziast, ci din cauza absentei opiniilor pe marginea chestiunilor avansate. O lipsa tolerabila, provenita din diferenta de context între autor si recenzenti. Pentru a emite consideratii asupra bazei de date C.N.S.A.S., trebuie sa fi mers la surse, sa fi consultat asemenea acte. Altfel, ajungem sa colportam si sa compilam „cu cuvintele noastre“ ceea ce a afirmat sociologul. De preferat ar fi sa solicitam aceleasi dosare citite de acesta pe durata redactarii. Cred ca asa am da curs, cum se cuvine, invitatiei din volum la „precautie“. Scotocirea prin biografii, urmata de judecarea lor, nu exclude reevaluarile, în special dupa largirea taraganata a fondurilor: „Imaginea lui Alexandru Paleologu, alias «Marin Oltescu», «Alexandru» si «Alexandrescu», stilist al evitarilor si subterfugiilor, ramâne totusi parte a întregii istorii. Tudorel Urian sîn „Vietile lui Alexandru Paleologu“t, care de altfel nu pare sa fi avut acces la dosarul SIE nr. 7346, are dreptate doar pâna la un punct. Dosarele completeaza tabloul cu detalii ce regasesc spiritul cedarilor din închisoare“ (p. 132).
Riscul unor suprize, indiferent de natura lor, provocate de transferul încâlcit al fondurilor de la SRI si SIE catre C.N.S.A.S., a fost semnalat, de aproximativ un deceniu, atât de fosti membrii ai institutiei (Horia-Roman Patapievici), cât si de însusi autorul cartii. Întârzierile duc la concluzii incomplete. Îmbogatirea bibliografiei implica formularea altor ipoteze. În definitiv, Gabriel Andreescu recurge la analize de text. Aceasta metodologie se deduce din preferinta pentru termenii „stilist“/ „stilistica“. Din acest punct de vedere, bulverseaza diversitatea documentelor parvenite de la SIE, referitoare la Marino, Noica, Paleologu, Balota, Mihnea Berindei si Breban. Parcurgând fiecare caz în parte, se distruge o prejudecata statornicita. Nu oricine pleca în strainatate înainte de 1989 era, obligatoriu, informator. Nu toti se aflau în relatii subaltern-sef. Nu toti raspundeau afirmativ la solicitarile ofiterilor. Nu toti primeau „invitatia“ de a vorbi despre activitatea din afara granitelor.
Legislatii deficitare
Cert ramâne ca, în ciuda titlului înalbitor, niciunul din cei sapte carturari, cu exceptia lui Mihnea Berindei în exil, nu este opozant de netagaduit al regimului totalitar. Arhivele arata, macar, legaturi frecvente si/ sau cooperari fertile ca agenti de influenta. Poate ca are dreptate Gabriel Andreescu sa adrese urmatoarea interogatie legislatiei în vigoare: „Problema discutata în «cazul Breban» – ca si în cazurile Marino, Noica, Balota, Paleologu, Botez, Berindei – are însa, în termenii competentelor CNSAS, un sens restrâns: a furnizat persoana informatii prin care denunta activitatile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist, vizând îngradirea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului?“ (p. 258). Prefer totusi explicatia bunului simt, care atrage atentia asupra situatiei, nu a gravitatii ei. Daca tot a ajuns C.N.S.A.S. un for doar cu rol constatativ, atunci sa ia în calcul aspectele de neeludat. Din nefericire, asa cum întemeiat a sesizat Gabriel Andreescu, dovezile nu conving mai presus de orice îndoiala. Din nefericire – întrucât confuziile sunt întretinute de vechile si actualele institutii responsabile de gestionarea dosarelor. Prudenta aratata de autor în rationamente deriva din neglijarea câtorva amanunte. Printre altele, nedescoperirea unui contract prin care informatorul jura fidelitate Securitatii (la Adrian Marino) sau a unor note olografe (la Nicolae Balota) nu ofera, instantaneu, circumstante atenuante. Dosarele de retea (de la SRI sau SIE) cuprindeau o mapa-anexa, unde se aflau actele scrise de mâna informatorilor. De obicei, mapa-anexa era arsa la cinci ani de la scoaterea din retea (vezi Mihai Albu, „Informatorul“, Polirom, 2008). S-ar putea ca mapele-anexa sa fi fost microfilmate înainte de distrugere.
Precizam la început ca efortul lui Gabriel Andreescu merge în directia alungarii haosului legislativ si a comercializarii ideii ca turnatorii i-au întrecut pe ofiteri în mizerii. Sunt de acord cu precizarile facute pe marginea aberatiilor instaurate de Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 24/2008 si Legea nr. 293/2008: „Ea rastoarna raporturile dintre lucratorii si colaboratorii Securitatii. Conform ultimului act normativ, ofiterii sunt calificati a fi facut politie politica numai daca se probeaza a fi «suprimat» sau «îngradit» drepturi si libertati. Pentru ca nedemna eticheta sa fie pusa pe fruntea colaboratorilor este suficienta denuntarea de catre ei a unor atitudini potrivnice sau sa afirme ca informarile lor ar fi «vizat» afectarea drepturilor si libertatilor unor persoane. Termenul «a viza» este atât de interpretabil, încât permite usor abuzurile“ (p. 170). Numai ca atentionarile cercetatorului nu se manifesta, exclusiv, în cadru institutional. Au si o nota morala subiacenta. Subterfugiul semnalat în citatul anterior se bazeaza pe realitatea ca, dupa amnistierea detinutilor politici, obiectivele si metodele Securitatii se „rafinasera“. Nu se mai preocupa de încarcerarea, ci de inventarea „dusmanilor poporului“. Nu îi mai ameninta pe informatori sa prezinte materiale în vederea strângerii „probelor“ pentru închiderea cuiva, ci îi sâcâiau pâna când acestia prezentau ratia care demonstra ca ambele parti îsi respectau misiunea. Nu a renuntat însa la agresiunea fizica. Dihonia criteriilor ar pieri daca acuzatiei de „politie politica“ (valabila pentru filaj, producerea leziunilor corporale si trimiterea la puscarie pentru temeiuri ideologice) i s-ar substitui, în cazul persoanelor civile, aceea mai larga de „colaborare“ cu Securitatea.
Sinteza lui Gabriel Andreescu ilustreaza incompatibilitatea între fapte si masurile C.N.S.A.S. Dorind sa contrazica enormitatile legislatiei, autorul minimalizeaza, în pofida documentelor prezentate, colaborationismul. Or, acesta din urma reprezinta principala tema legata de Securitate. De aceea, cartea manipuleaza, la rândul ei, opinia publica.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper