Diademe, margele, bratari. Istorii de podoabe

Un articol de SIMONA IRIMESCU

Din dorinta de a-si desavârsi imaginea exterioara, înfrumusetarea corpului cu diferite accesorii a reprezentat înca din cele mai vechi timpuri o preocupare permanenta a fiintei umane, podoabele si vestimentatia contribuind de altfel la ierarhizarea sociala si la definirea gustului artistic specific anumitor epoci. Componenta de baza a ansamblului vestimentar feminin, bijuteriile – cu o etimologie interesanta, provenind din spatiul cultural francez, bijou/ joyau, care ar fi rezultat din cuvântul joie – exprima bucuria de a trai si devin un simbol al starii de bine, al energiei si al cunoasterii  (1).
Spatiul românesc a fost foarte receptiv la influentele manifestate pe plan european în materie de vestimentatie si accesorii, fapt ce a condus la constituirea de tipare în ceea ce priveste moda, dar si la stralucirea si fastul claselor dominante. Pâna în secolul al XIV-lea, alaturi de productiile locale, în spatiul românesc s-au importat bijuterii de provenienta bizantina, iar ulterior, în secolele XIV-XV, ca urmare a evolutiei relatiilor politice si economice, au fost importate bijuteriile occidentale, cu precadere cele italiene. În acelasi timp, pe plan national, bogatele resurse aurifere au determinat constituirea atelierelor mestesugaresti sau a breslelor, cel mai vechi regulament de breasla privind aurarii din Cluj datând din 1473. Alaturi de argintarii transilvaneni, cei munteni sau moldoveni se ocupau de comenzile interne solicitate de domni sau de înalti demnitari. Podoabele se pot clasifica în doua grupe: podoabe de corp (pentu cap, gât, brat, mâini) si podoabe vestimentare (aplice, nasturi, paftale)   (2).
Se poate afirma ca bijuteriile ramân piesele cele mai importante în privinta tehnicilor de înfrumusetare din spatiul medieval românesc. Varietatea podoabelor folosite de domnite si doamne pentu desavârsirea imaginii exterioare este dovedita de inventarul de cercei, diademe, margele, inele, brose, agrafe de par, bratari, care apar mentionate în multe documente ale vremii, foi de zestre, consemnari ale calatorilor straini sau pot fi regasite în picturile murale ale bisericilor.

Cerceii se bucura de o deplina notorietate; confectionati din aur, argint, metale inferioare, de dimensiuni diferite, ei sunt frecvent reprezentati în tablourile votive. Ca tehnica de lucru, s-au înregistrat diferente de la un secol la altul: în secolele X-XI, au predominat cerceii de factura bizantina, masivi, cu ornament sobru; în secolul al XIV-lea au aparut cerceii cu pandantiv, iar în secolele XV-XVI, cerceii au fost fabricati si la nivel national, acestia evidentiindu-se printr-un decor bogat, policrom, prin întrebuintarea perlelor si a pietrelor pretioase. Urmatoarele secole cunosc o imitare a modelelor feudalismului timpuriu, folosindu-se de aur, argint si chiar de metale inferioare. Inelele, pe lânga rolul lor ornamental, au fost totodata un simbol de putere si recunoastere, cum dovedeste inelul de ametist al episcopilor  (3). Surguciul, aparut în secolul al-XVI-lea, ca urmare a accentuarii influentei turcesti, este purtat de domni sau marii boieri, este o podoaba reprezentativa, bogat ornamentata cu pietre pretioase. În spatiul românesc, inelele au fost considerate piesele cele mai reprezentative ale Evului Mediu feudal, fie ca erau inele împletite, inele cu montura sau alcatuite dintr-o singura veriga. În secolele X-XIV predominau inelele executate în atelierele bizantine, care utilizau în special tehnica filigranului si a granularii, iar un motiv reprezentat pe inele este rombul. Mai târziu, inelele pecete, în care motivele decorative erau simbolizate de inciziile longitudinale, au fost cele care au dominat secolele XVII-XVIII  (4). Diademe, margele, bratari au fost deopotriva apreciate si utilizate pentru desavârsirea imaginii exterioare, iar podoabele de par s-au conservat în numar mare, fiind în acelasi timp si cele mai utilzate piese în epoca feudala.
Cerceii sau colierele sunt nelipsite din podoabele doamnelor sau a jupânitelor. Evdochia, prima sotie a lui Stefan cel Mare, apare reprezentata pe o fresca din biserica Sfântului Nicolai, cu o salba de margaritare în jurul gâtului. Maria de Mangop apare cu o cununa cu flori de dimensiuni reduse, cu pietre scumpe si cercei lungi, dupa moda bizantina. De altfel, în timpul domniei lui Stefan cel Mare, exista moda cerceilor lungi de aur si a lantisoarelor deosebit de fine. Stanca, sotia lui Mihai Viteazul, este înfatisata purtând o cununa împodobita cu mai multe flori, având o baza de margaritare si pietre scumpe. Margaritarele au caracterizat întreg secolul al-XVI-lea, vestimentatia boierilor fiind încarcata de stralucirea acestor pietre. Ruxandra, fiica lui Petru Rares poarta pe cap o cununa cu flori, iar urechile sunt împodobite de cercei cu margaritare  (5). Doamna Tudosa apare împodobita cu siraguri de margaritare, cu lanturi de aur, purtând cercei cu nestemate si având doi trandafiri decorativi în dreptul urechilor. Foile de zestre si testamentele au facut întotdeauna dovada bogatiei si elegantei doamnelor si domnitelor din spatiul românesc: de la coroane de aur stropite cu safire, inele si bratari cu pietre scumpe pâna la diademe princiare, lantisoare cu margaritare, cruci stropite cu perle si aur, diamante, rubine, smaralde, bratari de o deosebita eleganta, precum si alte piese valoroase. Luxul si fastul curtii lui Vasile Lupu, înclinatie care demonstreaza un gust baroc, nu au ramas indiferente calatorilor straini; sunt de remarcat în acest sens pentru ceea ce ne intereseaza inelele din aur masiv, care au ca simboluri coroana deschisa si capul de bour  (6).
Podoabele vestimentare, desi folosite mai putin decât celelalte, au ajutat la definirea imaginii princiare sau feudale. Reprezentate de aplice metalice, de brose, nasturi, garnituri de curea sau paftale, ele au fost realizate din diferite materiale pretioase sau semi-pretioase si împodobite cu diverse motive florale, perle si pietre pretioase, cum este cazul multor nasturi, considerati de multe ori adevarate bijuterii.
Podoabele, alaturi de coafurile sofisticate care le-au fost asociate, pot fi usor urmarite în diferite reprezentari – tablouri votive, miniaturi, chiar însemnari ale calatorilor straini. Cert este ca frumusetea chipurilor feminine românesti, la care se adauga accesoriile folosite pentru a-si evidentia trasaturile, a ramas un fapt evident în contextul culturii si civilizatiei noastre. Atentia acordata partii superioare a corpului, în special zona capului, este justificata de faptul ca reprezinta locul în care se concentreaza cele mai multe tehnici de înfrumusetare, pornind de la prezenta bijuteriilor pâna la folosirea diferitelor farduri. Parul, purtând o larga paleta de semnificatii (simbol al seductiei, al senzualitatii feminine, indice al statutului civil în functie de modul de aranjare) devine simbolul constiintei de sine si al reprezentarii personale  (7).
Nu întâmplator strainii au fost fascinati de modul în care româncele îsi îngrijeau parul, împodobindu-l si transmitând astfel mesaje evidente asupra statutului lor social sau civil. Paul de Alep constata urmatoarele aspecte pentru secolul al-XVII-lea: parul împletit era acoperit de un colac în vârful capului sau de calapace de catifea rosie; alaturi de acestea, fetele bogate adauga podoabe de margaritare. Tinerele fete poarta capul descoperit, parul prins cu o cununa sau diadema. De asemenea un obicei frecvent întâlnit printre tinerele fete este acela de a purta pe cap cununi de flori (lalele, iasomie, chiar flori artificiale) pentru a arata ca sunt în asteptarea maritisului. Uneori fetele simple poarta coroane de tinichea lucitoare si de bronz galben  (8). Del Chiaro remarca faptul ca fiicele boierilor, cuconitele, îsi gatesc parul în codita împletita, din care formeaza un coc, prins în ace. Moda parului strâns în coc si acoperit de un giulgi subtire, brodat pe margini cu margaritare a fost prezenta în timpul dominatiei otomane. În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu s-a introdus moda parului cârliontat sau suvitat sau a coafurilor cu breton. Mai târziu, dupa 1775, coafura capului capata deja un alt aspect pentru sotiile de boieri: capul gol, parul pieptanat strâns, cu carare la mijloc si împodobit cu margele  (9). De cele mai multe ori, capul putea fi acoperit cu saluri de matase sau cu diferite palariute.
Nu trebuie pierdute din vedere nici preocuparile domnilor fata de propria persoana. Perucile, mustata îngrijita, barba (introdusa dupa model rasaritean, în a doua jumatate a secolului al-XVI-lea) dovedesc elegantã si bun-gust în alegerea tehnicilor de înfrumusetare. Binecunoscutul portret al lui Vlad Tepes, descris de Al. Alexianu, demonstreaza acest lucru: parul negru, des, ondulat cu fierul, care cade mai jos de umeri si mustata lunga, orizontala, rasucita la capete, care ascunde buza de sus, releva o tinuta bine îngrijita. Buclele ondulate apar si la începutul secolului al-XVI-lea, asa cum arata reprezentarile lui Neagoe Basarab. În 1647, calatorii straini deja surprind frizurile boierilor români la curtile europene, iar mai târziu, influenta germana si-a pus amprenta prin introducerea tunsorii specifice si a barbii scurte  (10).
Desi multe dintre podoabe s-au pierdut din diferite motive (fie pentru ca erau vândute, cedate Portii, tinta jafurilor sau retopite), modul de confectionare si de decorare a acestora reprezinta, asa cum afirma Nicolae Iorga, cea mai rodnica si adevarata arta profana a trecutului“  (11). Bijuteriile, ca modalitate inedita de înfrumusetare, ajung sa exprime un sistem de interdependente bine închegat: opera a mestesugarilor, ele simbolizeaza persoana care o poarta, dar si societatea care o apreciaza  (12).

 

NOTE:
(1)Jean Chevalier, Alain Gheebrant, „Dictionar de simboluri“, vol.1, Editura Artemis, Bucuresti, 1994, p. 194.
(2)Marin Matei Popescu, „Podoabe medievale în Tarile Române“, Editura Meridiane, Bucuresti, 1970, p.17.
(3) Roger Avermaete, „Despre gust si culoare“, Editura Meridiane, Bucuresti, 1971, pp. 192, 196.
(4) Marin Matei Popescu, op. cit., pp. 23-26.
(5) N. lorga, „Portretele doamnelor române“, Comisiunea Monumentelor Istorice, Bucuresti, 1937, pp. V-IXI.
(6) Razvan Theodorescu, „Civilizatia românilor între medieval si modern“,vol. I, Editura Meridiane, Bucuresti, 1987, p. 154.
(7) Philippe Ariès, Georges Duby, „Istoria vietii private“,  vol. IV, Editura Meridiane, Bucuresti,  1994, p. 72.
(8) Corina Nicolescu, „Istoria costumului de curte în Tarile Române“, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970, pp. 72-73.
(9) Al. Alexianu, „Mode si vesminte din trecut“, vol. II, Editura Meridiane, Bucuresti, 1971, p. 88.
(10) idem, vol. I, pp. 118, 337, 364.
(11) N. Iorga, „Negotul si mestesugurile în trecutul românesc“, Bucuresti, 1906, p. 9.
(12) J. Chevalier, op. cit., p. 195.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper