Despre poezia Doinei Uricariu

Un articol de ION POP

Poeta foarte productiva (a publicat pâna acum peste o mie de pagini de versuri), Doina Uricariu (n. 1950) a optat de la începutul cu „Vindecarile“ (1976) pentru un discurs mai degraba intranzitiv, multiplu mediat metaforic, dus pâna în pragul ermetizarii. Orientat catre un „tinut de ademeniri si taine“, subiectul liric vede cum „umbrele se petrec neîntelese“, usor intimidat de constiinta polisemiei verbului : „un singur cuvânt are atâtea praguri/ si nunti petrecând mai multe mirese“. Notatia concretelor nu lipseste, dar este mereu deviata, deocamdata, catre orizonturi abstracte, deschise fugar în directii diferite, lasând senzatiei doar parcele ale reveriei pure: „lucrurile“ se vor „semanate într-un loc curat“, iar un fragment de strofa lanseaza aceste întrebari semnificative pe tema aceleiasi obsesii a puritatii si limpiditatii trairii: „Va fi iubirea un oras deschis ?/ Binecuvânta si limpezeste tacerea/ Vom fi liberi în veghe si vis ?/ Vom trai an de an Învierea?“ Câte un poem, precum cel intitulat „Dimineata“, reuseste sa pastreze coerenta imaginarului luminos, sugerând o comuniune care e si a trupurilor, si a spiritului: „Plutim în nemiscarea care ne leaga/ cu dimineata pe cer asa de înalta,/ de-ar fi Dumnezeu sa ne culeaga/ îmbratisati si-n lumea celalalta“… Imagini frumos stilizate, din acelasi registru al limpiditatii trec prin textele cam încarcate de divagatii; iata un exemplu: „trec doua obraze de copii ca o faclie“. Peste câteva pagini, însa, aceste asocieri complicate în pretiozitatea lor: „Mari unse, ametim furtuna/ ca linistea sa dantuie cu somn/ iar timpul sa vegheze mal de sare,/ pe puntea fara oameni raul apei/ cu lemnul vrea acum sa se masoare. s…t O vâsla-ntr-un inel se roaga/ în apa ochilor sa vada/ si unghiile degetelor grele/ în plasa visului asteapta“… Hermeneutica se împotmoleste, intimidata de atâtea meandre verbale… Alte asociatii ciudate ratacesc lectura: „boabele rostogolind plecare“, „recunoaste-ma, stam în legea obrazului“, „apa si roua si aghiasma sa fie cândva/ o marioneta, trasa de sfori?“ etc. etc. Laurentiu Ulici a simtit în asemenea versuri o „nepotrivire – înteleasa, dar neasumata, din contra, mereu refuzata – dintre esenta «critica», analitica si cerebrala, a fiintei si dorinta ei de exprimare «lirica», sintetica si afectiva“. A notat, cu îndreptatire, si „obstinatia frapanta a evitarii locurilor comune, în sintaxa si în lexic, ilustrata de o imagistica pe cât de bogata pe atât de complicata, la originea careia se afla, probabil, confuzia dintre simplitate si locul comun, nu numai injusta, ci si pagubitoare, întrucât apleaca excesiv spre sibilinic rostirea poetica“. (v. „Literatura româna contemporana“, Editura Eminescu, Bucuresti, 1995, p. 160, 161).
În regimul sensibilitatii tandre se mentin poemele din „Jugastru, sfiala“ (1977). Universul imaginar pare mai solid articulat aici, si el îsi extrage elementele cele mai expresive din acelasi depozit de transparente în asociere cu vegetalul: „Si cum toate în tarâna viseaza:/ copacii de sare sa se întoarca în mare,/ în gusa privighetorii sa fie graunte din nou,/ în sânge, cum spui chiar tu, sa lumineze.// Si cum toate viseaza povara cristalului“… Sau: „Vazul primenindu-se fara rusine/ cuvintele triste înecate mai mult si mai putin/ aerul verde ca un navod peste lume,/ cu noduri de ochi în care ne rostogolim“…
„Vietati fericite“ (1980) si „Natura moarta cu suflet“ (1982) nu parasesc acest registru al suavitatii luminoase, dar nu renunta complet nici la „fervoarea întru criptic“, cele mai bune versuri aduc si aici fulguratii de imagini stilizate nu fara un soi de solemnitate si cvasihieratism: „marul aprins ca felinarul între crengi/ tinându-si viermele ca pe-o festila moarta“, „un arbore înalt în care urci/ c-un mar în mâna care lumineaza“, „o prietena tine un bisturiu în mâna/ cum ar tine o floare“, „e cineva care tine în mâna o margareta,/ moartea ca pe o piatra“, „degetul se întoarce spre lucruri/ precum un felinar/ scotându-le în lumina“… Îi convin poetei mai ales starile de reverie nostalgica, scaldate în prospetimi acvatice si luminoase, ca în aceste versuri: „Aburul urca înspre cer, albastre paduri,/ apa în lastari, caldura racoritoare,/ o nostalgie în care de mult ne îmbaiem/ ca într-un pântec cu sfinte hotare. s…t Ce izvor desavârsit, ce bici ori alint/ ne umple sufletul, ne îmbie,/ tâsnim de sub apa, din leagan fugim/ si purtam o grabita solie“. Un vag abur elegiac începe sa învaluie versurile ce sugereaza, din loc în loc, stari de oboseala, de sleire a sensibilitatii ce continua sa înregistreze datele realului mai curând ca semnale pâlpâitoare, fragile: „Un rasarit albastru trandafiriu/ dau o amiaza/ lumina unei torte aprinse/ si pâlcul unor idei/ Trec pe lânga ele si nu ma ating/ si totusi ce clinchet frumos le aduce pe lume.// Istovita,/ prin muschi simt fulgere mici,/ o sfârseala înaintând pâna la glezne si pâna la tâmple./ Fac tot ce trebuie sa fac/ si cineva ma împinge/ îngerul sau dusmanul îmi arata prapastia.// Nu ma întorc sa stiu cine e/ privesc pamântul muscat/ aproape cu mila“ („Peisaj cu prapastie“). „Un fel de a cauta marturie despre sufletul care pâlpâie si adie“ – gândul se întoarce spre univers înregistrându-i transparentele fragile, „sensul umil“ devenit palpabil în lucruri. „Lucruri de rând“ – le califica un poem din „Natura moarta cu suflet“ –, în fata carora „o veneratie surda umple urechea, / un joc al mintii ne apara“ –, însa apararea se stie relativa, iar jocul e precar.
Discursul liric se constituie astfel la limita indecisa la care lumea poate fi privita ca spatiu al coexistentei contrariilor, generator al unor trairi ambigue: „întuneric si umbra în lumina cuminte“, „jubilatie si teroare sub zâmbetul blând“, „bucuria uzurpa si fura“, „nemuritor muritor sufletul nostru printre lucruri de rând“. E o atmosfera ce se regaseste în câteva poezii despre poezie, definitorii pentru un program care respinge „vacarmul confesiunii“ si amendeaza excesele unei retorici constitutive – cum se sugereaza în cartea urmatoare – rostirii lirice ca fictiune ce tinde sa dea aparenta unitatii unui univers fragmentar, substituind incertitudinii si indeciziei actului existential siguranta si fermitatea formei: „nascocire si fuga, poemul alearga si minte/ si se alinta cu adevarul lui închipuit.// Galagioasa lui dibacie aduna usor împreuna/ cele ce-au fost parasite de noi/ si mai zac împrejur râvnite de noi/ cu o siguranta melodioasa, aproape convingatoare,/ o lume de resturi, cu zei culesi din gunoi“ („Portret de copil“).
„Mâna pe fata“ (1984) nu schimba aceste date ale atitudinii lirice, ci mai curând le consolideaza si amplifica. „O îndulcire a spaimei“, titlul poemului liminar al noii carti, e o sintagma sub care se poate înscrie toata poezia acestor pagini. Se desfasoara aici harta unei sensibilitati amenintate, surprinsa în efortul de a-si mentine geometria fragila: „Esti poate tu salasul luminii dureroase/ în care oarba ma tin tot mai dreapta/ si chiar pe vârfuri stau/ cu umerii înalti/ saltând pe crestet aerul trufasa – /ce piramida s-a farâmitat în mine / cu vârful ei aproape ma împunge,/ un miel de piatra,/ un berbec al mortii/ încet îsi face loc,// respir de parca/ si botul lui ar tremura în mine“. Reprezentarile din constelatia „farâmitarii“, „surparii“, „ruinei“ eului domina aici, poate cu o si mai mare insistenta, asociate printr-un paradox semnificativ, cu imagini ale unei aparente vitalitati: „înfloreste surparea“, „stau dreapta cum stau prabusindu-se aceste ruine“, „suveica ce tese ruina“, „semnul mortii e o floare perfecta, cum iubirea e o floare perfecta“… Metaforele soliditatii si dainurii pot indica la fel de bine stingerea. „Movilei“ informe sau „templului“ din afara, prin care „nimicnicia înalta caramizi“, îi corespunde „musuroiul“ dezagregarii launtrice („cârtita“ sapând la temelia fiintei e o prezenta simbolica frecventa), „scâncetul lumii ne asurzeste“, tot asa cum în durerosul „hohot“ interior „urechea în furtuna/ cu lobii mici cât vârful unei sabii“ îsi face loc cu dificultate, în cautarea unei armonii posibile. Dispersia eului, marcat de elemente precum „farâma“, „nisipul“, „valul“, „aschia“, se vrea atunci contracarata de reverii ale refugiului, fie si cu pretul însingurarii, sub „pojghita amara“, în mineralitatea cochiliei de melc, în raceala si puritatea cristalului („As vrea sa fiu asemeni acelui cristal,/ pielea si sufletul sa devina muchii perfecte“). Nostalgia naturii ramâne vie, cu constiinta, însa, a imposibilitatii întoarcerii („Mi-e dor si nimic nu poate întoarce acolo/ unde totul era tarâna si cer“). Însusi actul scrisului e interpretat ca inevitabila, trista distantare fata de elementaritatea vietii, compensata doar partial de investitia intelectual-afectiva: poezia se defineste, înca o data, drept „natura moarta cu suflet“: „Aud vasele capilare înghetând/ stropi de ulei, firisoare de grund/ uscându-se brusc./ Viata ca o stafida, ca un melc/ nu-ti aminteste acum nimic despre/ ciorchini de struguri si floarea vitei de vie amar, verzuie. s…t Amintindu-si de ziua aceea/ ochiul se umple de o frumoasa natura moarta/ cu ochiul fruntii stralucitor“ („Despre natura“). „Aripile-n lucruri dresate“, din alt poem, sugereaza cam aceeasi tensiune dintre trairea frusta si regimul reflexiv al existentei.
„Ce bine se aude în poem apocalipsa“ – ne spune un vers de la începutul volumului „Ochiul atroce“ (1985) si titlul însusi e semnificativ pentru schimbarea de pondere a tematicii „sfârsitului“ în aceasta poezie. Un discurs mai direct, mai supravegheat prozodic, în volumul „Institutul inimii“ (1995) face trimiteri transparente la atmosfera apasatoare a dictaturii din anii ’80, în poeme cenzurate la vremea lor, recuperate abia acum, în care se pot citi versuri ca acestea: „Acum adu-ti aminte tot ce stii:/ Calai avea minciuna si putere,/ si pâinea se-mpartea la mortii vii/ si adevarul se-auzea-n tacere“, „Parada, sarbatoarea ca o stânca/ aluneca din munti în abatoare“, „Sa râd, sa scriu când totul înca doare?/ Sa musc din piersica cu dintii utopiei ?“, „Nu pot sa fiu absent din tot ce spun/ si nici strain de spaima ce se-mparte: / Sa nu mai uit:/ Si cel ce naste minciuni ca adevar aduce moartea“. – Nu sunt versuri de mare calitate expresiva, dar ele conteaza, evident, ca document etic semnificativ. În diverse variante, ele puncteaza cartea, conferindu-i o tensiune aparte, cu accente retorice apasate. Ciudat e doar ca urmele dramei biologice personale prin care trecea în acel moment poeta lipsesc aproape cu desavârsire din aceste pagini deschise mai curând spre agitatiile lumii din afara… Optiunea e programatica, abandonarea „rasfaturilor“ în fata „tortionarului“ care copleseste si el „cu vorbe de miere“, devine ca si obligatorie. Mai vechile teme al farâmitarii fiintei revin, orientate acum spre amintirea suferintei tatalui muribund ori catre framântarile provocate de drama iubirii înselate.
Dezvoltari epico-descriptive ample, în marginea unor propozitii de verset biblic propune „Puterea leviatanului“ (1995), travestind, abia, ceremonioase evocari ale unei iubiri, când tensionate, când senine, facute de „un suflet cu mirodenii si poezie“, care-si asuma cu un fel de eroism melancolic, solitudinea si parasirea. Nota de religiozitate e prezenta în modelarea, dupa discursul biblic, a unor strofe si imagini, chemând la „îmbracarea în adevar“, rememorând o luminozitate a fiintelor în comuniune prin apelul la un motiv liric cunoscut din versurile mai vechi: „Iar ma apropii de firavul jugastru/ iar seman cu el, cu sufletul meu îndragostit“. E de notat aici simplificarea limbajului, caracterul mai direct al confesiunii, chiar daca obligatia de stilizare biblica întârzie „mesajul“ între meandre verbale trasate cu finete. Referintele culturale venetiene folosite ca pretext de reflectie dau o nota aparte unui însemnat numar de poeme.
O substantiala infuzie de concrete alimenteaza poemele din „Inima axonometrica“ (2002), ce urmaresc programatic o echilibrare între trairile cele mai aproape de senzorial, cu trimiteri la momente biografice ori la locuri identificabile geografic, acum din spatiul american. Explicit, se propune aici „O axonometrie a dorului, o metoda a reprezentarii inimii pe un plan,/ asa încât cele doua jumatati de cerc pot sa se uneasca,/ imaginea îsi schimba trupul si devine reala/ de sus privind-o,/ inima va începe sa se citeasca“. Cum se vede, orice timiditate în fata datului existential concret dispare, iar lectura textelor constata renuntarea la excesul de metafore încifrante de odinioara. „Privirea îndragostita de cele ce sunt“ descopera cu încântare, ca în poemul „Biblioteca de pietre“, frumusetea materiei cristalizate, ca în „estetica generalizata“ a lui Caillois, asociind fericit numele muzicale ale mineralelor cu sunetele corespondente, într-o rostire ceremoniala, cvasiimnica: „În biblioteca de pietre,/ transparente odajdii/ cristalul de roca alb si galbui,/ turture stivuit peste turturi,/ lamâie si miere solzoasa s…t ograda bogata în minerale,/ nu le ating,/ le miros ca pe niste flori,/ le susur, le îngân numele,/ o cascada ermetica de cuvinte,/ le tin pe cerul gurii“… Tot asa în „Sacul cu cuvinte“, un mic inventar de obiecte vechi transmite o autentica unda de emotie: „Perdele reci, cerceii, bratarile batute în pietre,/ aschia din lemnul sfânt,/ zapisul,/ foaia din cartea de rugaciune/ citita si rascitita,/ scrisoarea din razboi,/ ciucurele de la rochia de cununie“… O voluptate aparte se simte în explorarea tarâmurilor capilare, organice, ale eului, revelate ca tot atâtea mistere: „Ma scufund în taina aortei,/ în camarutele cu peretii vârtosi,/ în firidele pericardului,/ trec pe vârfuri încet, sa nu ma auda, dincolo de chepengul portii,/ cotrobai între merindele sângelui/ în fagurii ce se umplu de mierea vietii si mortii s…t cristalul ud sopteste Bunavestire,/ alamuri lichide, trompete de apa, o lumina de solzi/ aluneca prin potopul matasii din patrafire“… Pe aceeasi directie a asocierii artificialului cu viul, a geometriei reci cu palpitul vital, se situeaza poemele din ciclul „Casa de piatra“, un fel de comentarii lirice la imagini ale unor constructii moderne care încearca întoarcerea spre o natura recuperata: „În cutia de rezonanta a celor ce sunt,/ fiecare perete sa fie o pleoapa uriasa,/ o lentila imensa, hohotitoare“, „zidurile sa creasca aici în padurea de cactusi/ precum o cristelnita de botez scaldatoare“… Versuri ceva mai vechi, reluate în ciclul „Inima axonometrica“ promit o „lectie noua“, în sensul versurilor ce regasisera înca în grupajele precedente bucuria numirii materiei cu un soi de luminoasa resemnare: „Voi învata o lectie noua,/ sa fiu padurea ce s-a nascut dintr-o carte,/ pe sângele închegat rasaritul aseaza roua,/ Îmbalsamata lucrare a vietii în moarte.// Nu mai aud decât lumina/ cum îsi înalta cortul tot mai departe“. Simplitatea vietii imediate, regasite cu foarte putine medieri în datele ei palpabile e acum, de cele mai multe ori, si a rostirii poemului, în urma însusirii acestei noi lectii de dictiune.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper