Desene in creta

Un articol de ALEX GOLDIS

Anatol Grosu, Epistola din Filipeni, Casa de Editura „Max Blecher“, Bistrita-Nasaud, 2012, 80 p.

Am avut ocazia sa-l ascult pe Anatol Grosu, acum câtiva ani, la Sibiu, intr-o lectura de la „Zilele Iustin Panta“ la care participasera si tinerii poeti ai cenaclului „Zona Noua“, condus de Radu Vancu. Vocea lui se retinea imediat prin detasarea de tot ce inseamna imaginarul românesc mai mult sau mai putin mizerabilist din ultimii ani. Am fost surprins sa constat ca violenta limbajului, ba chiar si a temelor frecventate de cei mai bonomi poeti tineri de la noi, lipsea cu totul din experienta basarabeanului. Si nu e vorba aici atât de o fronda la adresa congenerilor din România, cât mai degraba de o formatie complet diferita. Ar trebui sa ne puna putin pe gânduri faptul ca printre cele mai bune debuturi din ultimii ani au venit din partea unor poeti din Republica Moldova: Matei Hutopila si Anatol Grosu. Ceea ce inseamna ca „anxietatea influentei“ generationiste de la noi incepe sa actioneze restrictiv, in favoarea uniformizarii temelor si atitudinilor. Nu-mi plac generalizarile „regionale“ când e vorba de literatura, insa nu se poate sa nu constati o infuzie de sânge proaspat in poezia româneasca de azi – venita dinspre acesti poeti ceva mai indepartati de tavalugul societatii de consum si a europenizarii cu orice pret, ramasi oarecum nostalgici fata de o sensibilitate traditionala. Fapt devenit regula de la modernisti incoace, o doza sanatoasa de „primitivism“ – inteles nu ca simplitate a gândirii, ci ca optiune constienta pentru teme revolute – poate echivala cu un mic cutremur, menit sa nuanteze si sa revigoreze poezia de imediata actualitate.
Infantilitati pline de miez si haz
Impresiona, in „Copcile“ lui Matei Hutopila, imaginarul aproape bucolic si simtul brut al naturalului, doua dimensiuni pe care poezia noastra de azi le-a pierdut definitiv. Si mai evidenta e alternativa la poezia citadina, angoasata si „suparata“ pe societatea tranzitiei in „Epistola din Filipeni“ a lui Anatol Grosu, volum premiat deja, recent, cu prestigiosul „Opera prima“ de la Botosani. Spun mai evidenta pentru ca, daca in poezia lui Hutopila recuperarea ruralului si a bucolicului era insotita de o retorica oarecum frusta si disonanta (amintind de peisagistica expresionist-avangardista à la Fundoianu), in „Epistola din Filipeni“ sentimentalismul e la el acasa.
Absolut remarcabila pentru un debutant – si poate de la „Ieudul fara iesire“ un poet nu s-a mai incumetat s-o faca – e capacitatea de a da relief mitic unui spatiu geografic real. Spre deosebire de Ieudul lui Ioan Es. Pop (pastrând proportiile valorice, desigur), Filipeniul lui Anatol Grosu n-are nimic claustrofobic. Dimpotriva. Vazuta prin lentilele naive ale copilului, mica localitate basarabeana devine centru absolut al memoriei si al imaginatiei, chiar pentru cei nevoiti s-o paraseasca fizic: „filipeniul este impartit in satul de sus si cel din jos/ daca doi pleaca din sus pleaca doi si din jos/ adevaru-i ca filipeniul pluteste pe apa/ dupa razboi când oamenii au devenit dintr-odata neindemânatici/ si le cresteau nicovale in mâini/ cu crucile pe care si le faceau au darâmat biserica din sus/ neica povestea ca aproape tot satul s-a mutat in crâsma lui tucan/ vecinul lui nenica/ sa nu se scufunde satul“.
Nostalgia corectata de o fina pojghita de (auto)ironie insoteste permanent „monografia“ poetica a Filipeniului, iar patetismul e imblânzit de o directete confesiva iesita din comun. Scepticismul lui Anatol Grosu fata de efectele stilistice cautate e evident in fiecare vers. Imaginarul Filipeniului e cu atât mai consistent cu cât el nu se edifica pe un morman de metafore (poetul ocoleste calea cea mai simpla spre mitologizare), ci pe o serie de simplificari: omisiuni cu tâlc, naivitati cautate, infantilitati pline de miez si de haz. Copilul pentru care „tata nu e tata si mama nu e mama“ (modalitate eufemistica de a-si privi statutul de orfan) se maturizeaza in realitatea mizera a satului moldovenesc, din care alege sa transcrie, insa, doar momentele privilegiate.
Metafizica pe intelesul copiilor
„Epistola din Filipeni“ e cartea initierii infantile, in care cele mai aspre aspecte sunt transgresate prin candoare. Iata ce forma iau, de pilda, atât lectiile moralizatoare, cât si interdictiile lui „nenica“, substitut de tata si „eminenta cenusie“ a initierii: „nenica avea o tâmplarie in spatele casei/ el m-a invatat sa bat matanii/ spalatul pe fata de dimineata/ si sa ma rog inainte de masa/ se supara când mâncam/ vreo visina din spatele casei/ stiind de slabiciunea asta a mea/ daca nu spuneam rugaciunea inainte de toate// cu nenica a fost greu/ aveai de maturat toata ograda/ de facut ordine in gânduri/ de crezut intr-o poveste/ dumnezeul lui nenica era si el un nenica/ ce-i interzicea sa manânce visine din dosul casei/ inainte de a-si spune rugaciunea/ nenica lui era mai rau/ al meu era mai bun/ nenica lui ii mai interzicea sa manânce carne/ brânza/ ii interzicea sa bea vin/ nenica lui in care si eu trebuia sa cred“. Astfel de naivitati pline de poezie dau culoare volumului si-l transforma intr-un manual de metafizica pe intelesul copiilor. Extrem de dezinvolta, tocmai din cauza schematizarii programatice (multe fragmente par transcrieri ale unor desene naive, in creta), e relatia copil-matur sau chiar copil-Dumnezeu. Daca in pasajul anterior Dumnezeu era doar un „nenica“ de grad secund, ceva mai fioros, in altul, el devine la rândul sau un copil demn de protejat: „când eram mic am visat cum il duceam pe Dumnezeu/ in brate trebuia sa-l apar de fortele intunericului/ care voiau sa-L raneasca El lumina ca un/ licurici numai ca mai tare acum nu-L mai visez/ cred ca a crescut si-Si poarta singur de grija“. Nici relatia baiatului cu nenica – imposibil de evocat aici in toata complexitatea ei – nu ramâne ne-deconstruita in imaginarul pus pe sotii al lui Anatol Grosu, caci apropierea mortii il transpune pe batrân in postura de bebelus numai bun de rasfatat: „nenica in ultimul sau an de viata era cât cheia lui/ rugaciunile i se stingeau/ le spuneam eu in locul sau leganându-l in palme/ dar nimic nu-l bucura ca acest cântecel de leagan/ ne-ni-ne-ni-ne-nicus/ dormi in pace copilus/ ne-ni-ne-ni-ne-ni-na/ ca eu mi te-oi legana/ vin cu pace cu pâinica/ lingurita-i mititica/ soarele s-a labartat/ lacatul s-a scuturat/ ne-ni-ne-ni-ne-ni-na/ lingurita-i cobza mea/ zbori ne-ni-ca-ne-ni-cus/ cu mamuta in culcus/ nenica adormea ca un copilas/ il puneam sa doarma in ladita in care il leganam/ usor-usor/ sa nu-si ia nenica vânt inainte de vreme“.
Transformarea, aproape pe nesimtite, a cântecelului de leagan in intonare funebra e simptomatica pentru fuziunea de umor si grotesc, de nerozie copilareasca si seriozitate, specifice poemelor lui Anatol Grosu. Caci, in ciuda suprafetelor sale naive, „Epistola din Filipeni“ sta la antipodul edulcorarilor de orice fel. Maturizarea – iesirea din Filipeni – e descrisa sec si apoftegmatic drept o pierdere cruda a atasamentului fata de batrân: „când am crescut mare nu-l mai iubeam asa de mult pe nenica/ m-am alaturat fiilor si fiicelor lui numai orfanii isi iubesc tatii/ si Hristos“. Absenta concesiilor sentimentaliste in aceasta poezie a sentimentului se vede numaidecât in scriitura: prin refuzul metaforei si neincrederea in capacitatile expresive ale stilului, Anatol Grosu se alatura, fara sa vrea, minimalismului poeziei românesti din ultimii ani. Sa ne intelegem, insa: autorul „Epistolei din Filipeni“ nu e doar un Dan Sociu mutat la sat, ci un poet de perspectiva, capabil sa scrie poezie sentimentala si metafizica (contra curentului, asadar!) cu mijloace minimale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper