De la cortina de fier la realitatea mustoasa a teatrului romanesc

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Doina Papp, De la cortina de fier la teatrul fara perdea (O istorie subiectiva), Editura Unitext, Bucuresti, 2012

 

Hingherit in toate colturile tarii mai in fiecare weekend, bombardat cu macar trei spectacole pe zi la orice festival, ca sa se burduseasca bine de arta dramatica, rareori criticului de teatru ii ramân timpul si limpezimea necesara pentru a lua distanta de pilula zilnica de teatru. Rareori mai apuca sa-si traga sufletul critic si sa-si coaguleze enorma experienta in observatii emise de la o inaltime sintetica. La o diversitate atât de mare de spectacole, intre doua trenuri si un microbuz, cu permanentul zumzet in urechi al vorbaretilor din jur, privirea esentializata e tot mai greu de atins. Asa se explica numarul dureros de mic al studiilor asupra trecutului teatral recent sau asupra peisajului contemporan. Cu atât mai necesara si mai valoroasa este cartea Doinei Papp, „De la cortina de fier la teatrul fara perdea (O istorie subiectiva)“, cu un titlu de toata lauda, percutant, surprinzator si, in acelasi timp, extrem de adevarat. Volumul ne propune un excurs critic in anii imediat precedenti Revolutiei, pentru ca apoi sa urmareasca in linii mari perioadele importante ale devenirii teatrului românesc de dupa ’89. O carte ambitioasa, asadar, intrucât cronicile se pulverizeaza in varii tiparituri si pixeli online, iar marile spectacole se spulbera, generatie cu generatie, din memoria publicului.
Pentru inceput, in capitolul „Teatrul si Revolutia“ criticul analizeaza trecerea dificila, mai ales pentru creatori, de la limbajul incifrat, cu aluzii politice, asa-numitul „teatru esopic“, la stilul transant al anilor ce aveau sa urmeze. Bineinteles, autoarea se opreste asupra marcii distinctive a spectacolelor din perioada comunista, accentuând aluziile si polisemantismul vremurilor când „teatrul a tinut loc pietei publice, protejând libertatea de exprimare si speranta“ (p. 16). Cu ochi expert si memorie infailibila, Doina Papp face un breviar al manierelor de a ascunde aluziile politice, capabile sa abatã atentia cenzurii de la aluziile anticomuniste: spatiul gol, vestimentatia neutra sau, dimpotriva, tinuta de epoca. Aducând numeroase exemple din spectacolele perioadei respective, criticul va conchide cu luciditate ca „aceasta dedublare schizoida si versatila a putut fi periculoasa pentru profilul moral al unui popor acuzat si asa de lasitate, intârziind radicalizarea atitudinii si a actiunii politice“ (p. 12). Subiectul fiind atât de mare si de stufos, criticul nu zaboveste mult asupra detaliilor, autoarea aspirând mai degraba la o trecere in revista bine documentata a realitatii de atunci. Unul dintre atuurile indiscutabile ale volumului tine de maniera in care Doina Papp se pricepe sa scrie despre lucruri mari si grave intr-o maniera placuta. Scriitura curge, frazele se inlantuie ca margelele pe ata, iar realitatile teatrale sunt abordate intr-un limbaj familiar, cu o sintaxa in care oralitatea reprezinta un plus esential, facând scriitura joviala si prietenoasa.
Doina Papp studiaza fenomenele pe calupuri de ani, punctând cam tot ce privirea retrospectiva a retinut ca fiind esential in teatrul românesc: regizori, spectacole, fenomene, festivaluri, nasterea sau revigorarea unor teatre care au devenit branduri (ca in capitolul „Fenomenul Craiova in epoca Purcarete“) si, nu in ultimul rând, portretul distinct al câtorva actori celebri. Autoarea discuta productiile esentiale ale marilor regizori, Liviu Ciulei si Andrei Serban, plecati si reveniti dupa ’89 sa monteze in România, abordeaza schimbarea la fata a teatrului românesc petrecuta odata cu „Au pus catuse florilor“, spectacolul lui Alexander Hausvater, sau cu „Trilogia antica“ a lui Andrei Serban si „Richard III“, in regia lui Mihai Maniutiu, retinând numeroase extrase din cronici. Plin de nostalgie, amatorul de teatru va redescoperi marile montari ale anilor ’90, dar si perioada de deschidere, când creatorii straini (Patrice Chéreau, Peter Brook etc.) au venit in România, prilej pentru autoare de a face un scurt excurs prin teoriile lor.
Pentru a circumscrie specificul teatral al unei epoci atât de dense, dar si notele distincte ale personalitatii creatorilor, cartea Doinei Papp, cu o documentare minutioasa asupra unui sfert de secol de teatru, repune in circulatie o bogatie exemplara de marturii succinte, dar emblematice ale creatorilor, cum sunt citatele fascinant-esentiale din Andrei Serban despre lucrul la „Trilogia antica“. Cronica vechilor productii ii prilejuieste un remember placut, familiar si blând, deopotriva intelectual si amuzant. Frazele sunt inlantuite prin cuvinte-ancora, care creeaza un agreabil efect de continuitate. Ii face o vizibila placere Doinei Papp sa se joace cu cuvintele, sa le pipaie si sa-si extraga deliciile din savoarea lor, cum o dovedesc excelentele titluri si subtitluri, adevarata sarabanda a vorbelor mestesugite. Rezultatul? O scriitura fluida, cu adevarat placuta la lectura. Pe de alta parte, cartea curge atât de usor si datorita scurtelor observatii care portretizeaza regizorii in doi timpi si trei miscari. O dovedesc fraze ca acelea referitoare la Andreea Vulpe: „am privit-o la premiera (e vorba de „Regina frumusetii din Leenane“, Teatrul „Toma Caragiu“, Ploiesti, n.a.) cum isi urmarea spectacolul din banca spectatorului, cu bucurie, cu relaxare. O dovada poate a faptului ca teatrul include pentru ea mai intâi acest fel de satisfactie“ (p. 199).
Intr-un asemenea stil placut, cu o ambianta unificatoare dictata de perceptiile aceleiasi individualitati critice, volumul reface parcursul subiectiv al acesteia, alaturând epoci si spectacole din culturi diferite. Nu de putine ori, autoarea recurge la un jurnal al festivalurilor straine la care a participat, cu excelente descrieri ale atmosferei, culorii locale (ca in cazul Albaniei, de exemplu), substraturilor si notelor specifice (cum se intâmpla in incitantul subcapitol despre „The Globe“), care se citesc cu o reala curiozitate. Mai ales ca volumul abordeaza cu aceeasi dezinvoltura spectacolele lui Bergman, Tamás Ascher, Lev Dodin si, last but not least, Strehler, initiatorul Festivalului UTE, a carui conceptie teatrala este discutata in numeroase pagini. Plasarea spectacolelor in context face ca paginile sa respire intr-o legatura organica. Fie ca e vorba de clasici, fie de contemporani, autoarea isi rasfata cititorii cu o bogatie de referinte culturale gratie atât documentarii, cât si culturii solide, din care oricine, oricât de specialist ar fi, are ce invata. Asa se intâmpla in cazul lui Jan Potocki, autorul textului dupa care Alexandru Dabija a montat „Manuscrisul de la Saragossa“, sau al lui Corneille, pe care il face sa para atât de viu in paginile despre „Iluzia comica“ (regia Alexandru Darie), dar si in capitolele „Sindromul updatarii“, dedicat autorilor români de valoare, Teodor Mazilu, Iosif Naghiu, Dumitru Radu Popescu, Mihai Ispirescu, Radu
F. Alexandru, Matei Visniec, afirmati in perioada comunista, sau celor din „Noul val. Nume noi de dramaturgi si regizori“. Aici privirea critica se opreste asupra unor dramaturgi ca Petre Barbu, Radu Macrinici, Vlad Zografi, scotând la iveala elementele care fac nota distincta a fiecaruia. Si, ca un veritabil critic de teatru, autoarea va discuta textele, dar si productiile care le-au urmat.
Intr-un remarcabil efort de cuprindere, in care se regasesc toate generatiile de creatori, cartea urmeaza reperele valorice statuate de vreme, spectacolele marilor regizori, dar si fenomenul independentilor si efervescenta pe care au produs-o Teatrul ACT si Teatrul LUNI de la Green Hours. Exista mult material scenic in ultimul sfert de secol si ar fi pacat sa se piarda. Daca despre regizorii rasfatati ai establisment-ului s-a tot scris, despre Theo Herghelegiu si colegii ei de generatie lipsesc materialele unificate care sa documenteze perioada. Cartea Doinei Papp reface puntile dintre generatii. Pe Gianina Carbunariu o vede „vârful de lance“ al noului „teatru provocator“. Desi este clar ca sexul si violenta pe scena, specifice teatrului tânar, nu reprezinta nici pe departe cele mai mari atractii pentru criticul Doina Papp, aceasta le semnaleaza cu obiectivitate, considerând spectacolul tinerei regizoare, „Stop The Tempo“, „cap de serie al unui fenomen care se va afirma tot mai intens“ (p. 171). Pagini largi ii va dedica si lui Radu Afrim (cu o excelenta analiza, deopotriva sensibila si expresiva, a montarii „Plaja“), iar un capitol cuprinzator se va opri asupra unora dintre cele mai cunoscute spectacole ale noilor regizori, de vreme ce „generatia aceasta de dupa 2000 (…), asa rebela cum e, ne-a trezit insa din amortire si a facut intr-un fel ca teatrul sa-si recâstige interesul publicului“ (p. 145).
Viitorilor cercetatori, volumul Doinei Papp le ofera un material prelucrat, dar si un excelent instrument de analiza, caci nimic din ce a fost esential nu absenteaza din el. Nici macar abordarea critica a Festivalului National de Teatru, fata de care isi manifesta admiratia pentru selectia din 2005 si retinerile in ceea ce o priveste pe cea din 2006, desi selectionerul e acelasi. Foarte bune paginile scrise la cald si dupa FNT 2007, editie care ii prilejuieste criticului o sinteza plastica si plina de verva a celor mai importante tendinte din teatrul românesc de la momentul respectiv, intarindu-i convingerea anticipata in paginile 140-141: „Existenta unor spectacole cu vocatie renascentista, de un modernism echilibrat, alaturi de tendinta unui teatru de factura avangardista, axat pe discontinuitatea si elementele de criza specifice lumii contemporane, creeaza teatrului românesc de azi impresia confortabila a unui peisaj divers, dinamic, supus varietatii si diferentelor de interes ale publicului sau“.
In ciuda unor afirmatii discutabile (ca aceea de la p. 98, cum ca „Bash“ ar fi o piesa in special despre sexualitate), a regretabilelor greseli de litera (unei asemenea carti de valoare o corectura mai atenta nu i-ar fi stricat!) si a faptului ca discutia asupra unei perioade ample, cu un material teatral extrem de divers (in care figureaza, de pilda, si legea teatrelor din 2004), face uneori dificil efortul sintetic, „De la cortina de fier la teatrul fara perdea“ ofera un punct de vedere echilibrat, câta vreme Doina Papp nu este un critic al exceselor sau al pasiunilor intempestive. Desi stilul i se va incalzi inevitabil când vorbeste despre spectacolele preferate (ca in cazul fiecãruia dintre noi), criticul discuta cu respect pentru valorile consfintite, dovedind, insa, curiozitate si deschidere pentru cei mai nou afirmati. Si daca ar fi sa inchei intr-o nota personala, as spune ca, atunci când imi voi face bilantul ultim, dorind sa-mi amintesc cu ce mi-am petrecut o buna parte din existenta, cartea Doinei Papp imi va prilejui un excelent memento.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper