De ce e Occidentul altfel?

Un articol de DRAGOS SDROBIS

(Un raspuns la polemica De ce este România altfel?)

Sfârsitul anului 2012 a marcat una dintre surprizele de piata ale publicisticii românesti: o carte de istorie a devenit bestseller. Parea greu de imaginat ca un act cultural poate deveni un succes de piata la Târgul de Carte Gaudeamus, într-o tara care se zbate în marasm. Dincolo de motivatiile care l-au determinat pe Lucian Boia sa se întrebe „De ce este România altfel?“ (Editura Humanitas, 2012; desi, dupa lectura volumului, aflam mai degraba de ce este astfel, si nu altfel) – un motiv declarat fiind si cel al psihodramei verii lui 2012 –, eseul se înscrie în traditia demitizanta cu care profesorul bucurestean a revolutionat scrisul istoriografic postcomunist. Da, avem de a face cu un eseu si, în ciuda tuturor criticilor mai mult sau mai putin caustice la adresa acestuia, istoricul stie de ce a ales respectiva maniera de exprimare. Pentru ca, printr-o astfel de pozitionare, când Lucian Boia spune eseu, afirma aproape orice, mai putin pretentia de obiectivitate si de exhaustivitate. Mi-l amintesc pe profesorul Boia – cred ca în 2003 – ca invitat al emisiunii lui Emil Hurezeanu, „România mea“. Sunt de parere ca eseul tocmai asta prezinta. Daca istoria pe care Lucian Boia o scrie este în primul rând a lui, evident ca, din aceasta pretentie programatica, nici România nu putea sa fie decât tot a lui.
Limitele demitizarii
Efortul demitizant care l-a propulsat în avangarda istoriografiei românesti pare totusi sa-si fi atins limitele în paginile eseului de fata. Demitizarea presupune un demers deconstructivist, având ca scop deslusirea unor mecanisme sociale de creare si (re)fortificare a unor solidaritati. Autorul stie acest lucru, dar rareori îl prezinta într-o maniera explicita, sau poate ca noi, în calitate de cititori, ne lasam prinsi în savurosul anecdotic, pâna acolo încât nu mai vedem padurea din cauza copacilor. Tocmai de aceea, prin enumerarea de mituri istoriografice din acest eseu autorul contribuie la construirea altora, mult mai puternic. România este altfel, dar în sens invers. Din nararea unei istorii ca un sir neîntrerupt de esecuri, impostura si nesansa, România devine „un spatiu al ratarii“ (Emil Cioran), care, pe deasupra, „se încapatâneaza sa  fie altfel“, dupa cum afirma chiar autorul. De la fabricarea natiunii române în secolul al XIX-lea (dar oare acest secolul nu este cunoscut si sub sintagma de secolul nationalitatilor?), pâna la „onoarea“ calcata în picioare în timpul Primului Razboi Mondial (ce sa mai spunem de italieni? si cine credea în 1914 ca un conflict regional din Balcani se va transforma într-unul mondial? si, mai ales, cine ar fi crezut ca vor disparea trei imperii?), trecând prin servilismul elitelor intelectuale în fata Puterii – toate ar fi un soi de „marca înregistrata“ în drumul României spre Occident.
Si, totusi, ce ne spune aceasta carte? Ca românii nu mai sunt o natiune? Ca occidentalizarea este o vanitas vanitatum? Mai degraba, cartea lui Lucian Boia se aseamana, în spiritul ei sententios si totodata abscons, cu filmele lui Cristian Mungiu: prezinta „felii“ de istorie cu intentia de a le converti în polemici. Numai ca avem de-a face cu o polemica ce nu poate avea decât raspunsuri ambivalente.
Dar acest eseu mai are – cred – si o alta carenta: enumerarea de episoade istorice nu se poate transforma în determinism istoric. Relatia cauza-efect devine tot mai greu de detectat în rândurile autorului. În schimb, pare ca anecdoticul tine loc de argument irefutabil.
O tara coloniala
Un contraexemplu este eseul lui Niall Ferguson, „Civilizatia. Vestul si restul“, în care ascensiunea Occidentului (care astazi este o realitate mai degraba socio-politica, decât geografica) –  întâi a statelor din vestul Europei, apoi a Americii de Nord – este explicata prin implementarea a sase factori esentiali (killer applications): competitia, stiinta, proprietatea, medicina, consumul si munca. Numai simpla enumerare a acestor sase factori e suficienta sa ne ajute sa raspundem nu la întrebarea „de ce e România altfel?“, ci la întrebarea „de ce Occidentul este altfel“. Mai bine zis, de ce a devenit Occidentul un model pentru întreaga umanitate? Modul în care profesorul Boia a ales sa îsi intituleze cartea nu face decât sa duca mai departe caracterul provincial pe care l-am avut dintotdeauna, atât cultural, dar si ca stat, natiune si orice ar mai intra aici.
Ceea ce autorul considera ca noutate adusa prin acest eseu este contributia strainilor la modernizarea societatii românesti, printre care cei mai importanti, la un moment dat, au fost ungurii si germanii (în teritoriile intracarpatice) si evreii (în principatele dunarene). Faptul ca ei au fost motorul dezvoltarii si au constituit clasa de mijloc pentru mult timp explica oarecum sentimentele xenofobe ce se dezvolta în spatiul românesc, mai ales începând cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Un amanunt esential: sentimentele xenofobe împotriva strainilor din clasa de mijloc sunt o caracteristica pentru societatile coloniale sau semicoloniale. Un „amanunt“ care lipseste. Evitam de foarte multe ori sa precizam ca semi-independenta statelor românesti se datoreaza calculelor geopolitice ale Marilor Puteri, si doar într-o mica masura elitei politice românesti (daca nu cumva termenul în sine de elita nu e prea pretentios). Sau, ca sa îl parafrazez pe Lucian Boia, statul modern românesc este rodul clasei conducatoare românesti, atât cât este si rezultatul vointei Marilor Puteri.
La fel, pariul modernizarii nu a fost un proiect esuat în teritoriile românesti. Modernizare a existat, dar numai ca amploarea ei semana izbitor cu tendintele modernizatoare din coloniile imperiilor occidentale: ea a avut, ca finalitate, exploatarea de resurse primare, liberalizarea comertului (dar prea putin pentru dezvoltarea unei economii competitive) sau crearea unei elite cu caracter administrativ. Ceea ce a facut România a fost sa încerce sa evadeze din acest statut de colonie sau de periferie. Neputând, România a ales sa fie autarhica într-o lume în care deschiderea – economica, culturala, educationala – devenea cheia modernizarii. Începând din acest moment, dar mai ales în perioada interbelica, România a ales sa fie altfel, cel putin la nivel discursiv. Si asta pentru a gasi un alibi pentru o întârziere istorica. Dar oare sa fi fost vorba doar de o întârziere? Asta nu ar presupune ca românii au vrut dintotdeauna sa fie ca occidentalii? Nu e mai degraba vorba doar de imitare? Si daca e vorba de un spirit mimetic care ia amploare abia în secolul al XIX-lea, atunci întârzierea nu e tot un mit istoriografic menit sa ascunda faptul ca secole de-a rândul am fost nu numai rupti de Occident – dar total indiferenti fata de ce se petrecea acolo?
Dincolo de lamentatii
Întrebarea pe care românii si România ar trebui sa si-o puna nu este de ce este România altfel. Pâna la urma, este Occidentul, în totalitatea sa, la fel dintotdeauna si pentru totdeauna? Mai degraba ar trebui sa ne întrebam daca noi chiar am înteles ceva din Occident. Raportarea noastra fata de Occident – de la pasoptisti încoace – s-a derulat între sentimente de prosternare si de revolta. Rareori am încercat sa întelegem, si mai tot timpul am fost predispusi sa admiram. Iar când am încercat sa imitam, dar ne-am împotmolit, am preferat sa ne revoltam. Si, ca sa întelegem, ar trebui sa pornim nu de la episoade istorice sau momente intrigante, ci chiar de la analiza acelor killer-applications despre care vorbeste istoricul britanic Niall Ferguson, prin care Occidentul a început sa se detaseze de restul lumii. Asa raspunsul va fi mai clar, mai putin melodramatic si ar putea chiar sa ne ajute sa construim ceva. Oricum, ceva mai mult decât simple lamentatii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper