Cum traieste cealalta Romanie

Un articol de CORNELIA MARIA SAVU

Monica Savulescu Voudouri, Romania din afara Romaniei: „Avem!“, Editura Tracus Arte

 

Stiti ce înseamna „badanta“? Dar „orfani bianchi“? Stiti unde puteti mânca, daca va e pofta, cei mai buni mititei în Tel-Aviv? Cum puteti sa va specializati în rachete spatiale la NASA ori cum puteti face teatru în Noua Zeelanda? Raspunsurile la aceste întrebari sunt, înca, necunoscute la noi acasa si destul de bine cunoscute în cealalta Românie. Adica, în diaspora. Acolo unde aceste raspunsuri sunt cunoscute nu numai de „românii de pretutindeni“, ci si de catre cei care i-au primit la ei acasa, o „acasa“ devenita pentru „diasporezii“ români chiar casa si nu pentru putini dintre ei chiar singura casa.
Despre cealalta Românie aflam zilnic din stirile cu precadere negre si cealalta Românie afla despre ea tot din stiri, la prima mâna în toate colturile lumii si reconstruite, ori contrafacute, dupa caz si dupa reteta senzationalului publicistic, în tara de obârsie.
Cuvântul „badanta“,  de pilda, apare des în aceste stiri. Un cuvânt intrat cu acte în regula în vocabularul uzual al italienilor odata cu marea migratie din Est, dupa 1990. Sa particularizam, pe româneste. Un baiat plecat din tara în 2008, fara sa stie limba italiana, Cosmin Marius Motoi, a luat bacalaureatul cu 100 de puncte din 100 – un examen foarte greu –, fiind mândria liceului din Tivoli. Directoarea scolii, profesoara Nicolina Amici, dar si colegii „subiectului“ vorbesc elogios, în presa din Peninsula, despre fostul elev de gimnaziu de la Tamaseni, o localitate de lânga Roman, care stie ca nu poate razbi în lumea de azi fara sa învete. Si ca sa poata învata, Cosmin a muncit în vacante (chelner), a dat meditatii, inclusiv elevilor din Tivoli. Acum s-a înscris la Universitatea „La Sapientia“ din Roma, unde va studia domeniul bancar si pietele financiare. Ei bine, pe româneste, în articole în presa din diaspora si din tara, cei ce au scris despre el au tinut mortis sa sublinieze ca tânarul Cosmin este fiu si nepot de „badante“, adica bunica si mama lui muncesc în Italia ca îngirjitoare de batrâni. Nimic rusinos, nimic reprobabil în asta, dar diferenta de accent spune multe despre naravurile autohtone exportate, cu aceeasi forta a prejudecatii, si în cealalta Românie…
Am extras acest exemplu din cartea „România din afara României: «Avem!»“, publicata spre sfârsitul anului 2012 de Editura Tracus Arte. Autoarea, scriitor si sociolog, Monica Savulescu Voudouri, a plecat din tara în 1985, a trait pâna în 2007 în Olanda, acum traieste în Grecia. Prozatoare, eseista, poeta, ea a publicat în România, Olanda, Grecia, Belgia, Marea Britanie etc, a primit premii, s-a evidentiat ca intelectual. Dar, mai ales, a publicat si publica studii de sociologia emigratiei, scriu mai ales pentru ca, dupa propria-mi cunostinta, o asemenea întreprindere continua sa fie, la noi, din pacate, rara avis.
Volumul Monicai Savulescu Voudouri reuneste textele publicate saptamânal, la rubrica „România din diaspora“, din revista „Cultura“, pe parcursul unui an. Însumate într-o carte construita, îti vine sa spui dupa lectura pasionanta, care nu te-a abandonat nicio clipa locului comun, dupa legile unui veritabil volum de proza scurta. Cu personaje reale însa (multe dintre ele pastrându-si numele) si cu situatii asijderea. Si cu vocea naratorului care stie când si cum sa intervina, cum sa însceneze si cum sa gradeze efectele si afectele acestor fotograme vivante din cealalta Românie. Pusa mereu fata în fata cu România de acasa dar si cu lumea cea mare, când printr-un ochean întors, când sporind distanta, din cât mai multe unghiuri si perspective, pentru ca în continua miscare si transformare, diaspora este un fenomen viu, pe care autoarea îl cunoaste, la nuanta, din interior, dar are si capacitatea, rara, de a-l particulariza în plin asalt transnational.
Scrise riguros si cu mare limpezime a ideilor, fara înflorituri de stil si fara volutele discursului aulic, textele Monicai Savulescu Voudouri nu ocolesc zone sensibile, poncife, disfunctionalitati de percepere, neîncrederi, suspiciuni reciproce, cronica neagra a emigratiei. Nu scuza, nu acuza, încearca sa înteleaga si sa descâlceasca „dorul de tara, frica de tara“, sa vada ce mai înseamna azi, în plina globalizare, patriotismul si familia traditionala, si mai ales, faptul ca, dupa cum îi spune, într-o conversatie telefonica, un personaj, „umanismul este o trasatura strict individuala“.
Deschisa cu o tacla între prietene, adastând la cafea pe o terasa de sub Akropole („Avem!!!“), unde, din vorba în vorba, se ajunge la o veritabila, suculenta, din elemente pline de culoare, inventariere a averii care înseamna, sau ar trebui sa însemne, si pentru ei si pentru noi, deopotriva, diaspora româneasca (mititeii amintiti la începutul acestui text îi gasiti la „domnul Puiu din Jaffo“, nu uitati!), cartea îi face cunostinta cititorului cu personaje greu de uitat. Între ele, Yldîz Ibram, ceramista plecata din Dobrogea în Turcia – autoarea inspiratei ilustratii a copertei acestei carti – care îsi sfinteste ortodox atelierul din Istanbul, cu participarea unui bulversant amestec de „diasporezi“ din lumea mare, Otilia, prim-solista a Operei din Istanbul, casatorita cu un tenor turc si care sarbatoreste, cu aceleasi emotii, si Craciunul si Ramadanul, Vasile, priceputul mester cu trusã super performantã, plecat din Grecia, din motive de criza, în a doua emigratie în Irlanda, Silvana Depounti, sportiva de performanta, traducatoare a lui N. Steinhardt, sotie de muzician grec si crescatoare de cai în Kefalonia, iranianul Turaj si poloneza Ella, pe care autoarea i-a cunoscut la începutul emigratiei, într-un stabiliment pentru azilanti, Liviu Ciulei, într-o întâmplare plina de miez si învataminte relatata cald si sincer de Alexa Visarion, Radu Penciulescu, un senior din sudul Frantei si, acelasi împatimit de teatru, Ilie de la scularie în diverse ipostaze si actualizari si multi, multi altii, fara nume (în carte), precum conationalul declarat în Italia cel mai bun om de afaceri imigrant.
Dar si orfani bianchi,  „orfanii albi“, cei abandonati de parintii plecati la munca în strainatate, sa aiba grija de batrânii lor, în loc sa-si creasca proprii copii, fenomen caruia, spre deosebire de ceea ce (nu) se întâmpla în tara, autoritatile italiene îi consacra colocvii si analize foarte serioase. Dar si tineri care învata si vor sa se stabileasca în tarile respective sau care traiesc din burse, calatorind, tatonând, copilarind încã, precum Laura.
Multa vreme dupa lectura mi-a ramas în minte Crina Suceveanu, o adolescenta din Tiganas, admisa la Liceul „Gheorghe Asachi“ din Iasi, dar care a trebuit sa abandoneze scoala si sa devina „badanta“ în Italia, pentru ca trebuie sa îsi întretina familia. Când a ajuns în Peninsula, fata nu avea înca 18 ani. Este îngrijitoarea unei întregi familii, trudeste toata ziua, dar greutatile nu i-au schimbat felul luminos de a fi si faptul ca „îi place sa daruiasca“. Din primul salariu, Crina Suceveanu si-a cumparat pentru ea doar ciocolata si o pereche de blugi. Restul banilor i-a trimis acasa, în România.
Scris cu o tensiune si o întelegere care trec dincolo de pagina, acest text este unul dintre cele mai reusite din carte, peste care nu poti trece usor.
Si asa, pe nesimtite, din poveste în poveste, Monica Savulescu Voudori face din cartea ei de (aparenta) proza scurta un veritabil studiu de sociologia emigratiei. Fara ostentatie, fara vorbe mari, fara statistici care sa convinga. Finalul cartii este unul pe care ar trebui sa îl citeasca (macar pe acesta) functionarii guvernamentali „responsabili“ cu „românii de pretutindeni“.
„Ei au tara în spate. Au salariile asigurate. Cheltuielile platite. Calatoriile din buget. Protocolul functioneaza în floare. Ei, «reprezentantii» de acum, au intrat, vorba Laurei, pe o alta «nisa». Nisa pe care cei mai multi dintre noi însa, din diverse motive si la diverse nivele, o ignoram. Acesti «reprezentanti» nu ne reprezinta.
Dar atunci cine? Se naste sub ochii nostri un om de o factura deosebita, transnationalul, care nu mai are nevoie sa fie reprezentat de nimeni si el, la rândul lui, nu mai e dispus sa reprezinte pe nimeni? Probabil.
Daca acest lucru este spre binele sau spre raul cuiva, nu reusesc sa îmi dau seama. Doar ca sociologii spun ca omul va fi salvat din punct de vedere moral numai prin sentimentul lui de apartenenta la o comunitate…
Cine a facut mai multe migratii, asa cum multi dintre noi am trãit si vom mai trai înca din cauza vremurilor care se anunta, cel care a facut deci «emigratia în lant» (cum spun sociologii), spune ca prima este, de fapt, cea mai grea. Dupa aceea… Dupa aceea, nu mai esti cine esti. Dar atunci cine?“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper