„Cu pistolul sub perna“. N. Steinhardt vazut de Norman Manea

Un articol de ADRIAN MURESAN

N. Steinhardt se numara printre acei autori care, in general, nu prea a avut parte de detractori. Ascensiunea alter-egoului sau monahal dupa 1989 a inceput, insa, la un moment dat, sa deranjeze pe anumiti intelectuali evrei, mai mult sau mai putin jigniti de „tradarea“ fostului lor coreligionar, printre acestia numarandu-se si Alexandru Sever, Norman Manea sau Vera Calin. Un caz aparte este, bineinteles, Adrian Marino.

Dintre toti contestatarii posteritatii „fericite“ a lui N. Steinhardt si ai jurnalului sau, cea mai putin vehementa replica si, deci, probabil, cea mai eleganta dintre toate, ii apartine scriitorului Norman Manea. Pana nu demult, formula sa: „mondenul evreu-roman Nicu Steinhardt, convertit la crestinism, ortodoxism si chiar legionarism“ („Intoarcerea huliganului“), lipsita atunci (in 2003) de orice alta explicatie suplimentara, il inscria oarecum nejustificat pe lista – si asa foarte scurta – a detractorilor lui N. Steinhardt. Nejustificat, deoarece o dezbatere de asemenea anvergura si, cu atat mai mult, o (fals-)eroica pozitionare in contra unei ascensiuni – sa recunoastem, zdrobitoare – a alter-egoului monahal steinhardtian dupa 1989, pretindea si o argumentatie pe masura. Or, dincolo de ironiile care fac parte din repertoriul si din viziunea implicit eseistice („mondenul evreu-roman“), stau doua acuze destul de serioase si, am spune, situate pe acelasi palier al gravitatii, pentru gandirea lui N. Steinhardt: „legionarism“ si „ortodoxism“. Amandoua acuzele ne par a fi la fel de surprinzatoare: desi eram familiarizati deja cu malitioasa formula „ovrei legionar“ din „Jurnalul fericirii“, acuza de „ortodoxism“, indreptata spre ecumenicul, lovinescianul, proustianul si, in fine, „liberal-conservatorul“ care a fost N. Steinhardt, nu este cu nimic mai putin grava decat prima. Cu atat mai mult cu cat pe lista idiosincraziilor lui Manea, Steinhardt figureaza alaturi de… Ana Pauker. Iar ce-ar fi putut avea ei in comun nu ne putem da seama, intrucat argumentatia unui asemenea punct de vedere lipseste cu desavarsire.
„Criza din inchisoare“
Abia intr-un dialog inregistrat in martie 2007 si publicat in 2010, lui Norman Manea i se mai dezleaga limba si vorbeste mai pe sleau despre „cazul“ Steinhardt, stimulat fiind, probabil, atat de bine-cunoscutul eseu „Ambiguitatile exilului“, publicat de catre criticul Ion Simut in „Romania literara“, cat si de intrebarile lui Edward Kanterian. Sa-l urmarim cu atentie: „Este adevarat  ca, asa cum am mai spus, mi-e mai usor sa vorbesc, in ultimele doua decenii traite intr-o lume libera, deschis, despre evreitatea mea, pe care nu am negat-o si nu am exhibat-o nici inainte. Nu am plecat, insa, din Romania crestin ortodox si nu am devenit in America evreu habotnic. Am plecat evreu-roman si am ramas asa. (…) Este solutia Steinhardt singura de a deveni roman? M-am tot intrebat de la o vreme daca nu cumva Nae Ionescu avea dreptate si eu m-am inselat tot timpul, fidel cum eram si sunt notiunii de citoyen. Nu eram, de fapt, «roman», cum nici Steinhardt nu putea deveni, de vreme ce Nae refuza romanitatea pana si evreilor convertiti la crestinism. Banuiesc ca Steinhardt era evreu asimilat, ca mine, si optiunea sa nu a fost neaparat pragmatica si rationala, ci datorata unei crize, in inchisoare, cand suferea alaturi de legionari si ii admira. Devenise crestin si, deci, nu mai era evreu? Disputa initiala dintre sfintii Petru si Pavel atinge si aceasta chestiune, Petru credea ca pentru a fi crestin trebuia, mai intai, sa fii evreu, Paul era pentru deschiderea Bisericii crestine catre oricine o recunoaste drept a sa“ (Norman Manea, in „Curierul de Est: dialog cu Edward Kanterian“)
Sa recunoastem, inainte de orice, o replica mai consistenta decat pana acum, desi inca ambigua si inegala in privinta rezervelor la adresa lui Steinhardt, si sa retinem, deocamdata, ca, din cate ne putem da seama, Norman Manea nu impartaseste teza convertirii „pragmatice si rationale“ a lui N. Steinhardt (asa cum o fac Vera Calin sau Alexandru Sever), ci recunoaste sursa ei profunda: „datorata unei crize in inchisoare“. Asadar, o experienta cel putin credibila si autentica. Prin aceasta opinie, Manea se desparte si de judecata lui A. Marino, care vede in intregul demers autobiografic steinhardtian nimic mai mult decat o „impostura“, „un gest lipsit de orice autenticitate“, „penibil“ si „dezgustator“ (Adrian Marino).
In altminteri excelentele dialoguri cu Edward Kanterian, ne intampina, insa, adesea un Norman Manea de un scepticism amar. Un fel de teama obsedanta, tradusa printr-un pesimism aprioric din care deducem ca, orice ar fi, viitorul evreilor ramane sumbru si martiric, al americanilor, crud si placid, iar al romanilor, mizerabil si antisemit: „Nu m-as mira ca, in curand, legionarismul, chiar nazismul sa beneficieze de o miraculoasa cosmetica si sdet o noua voga“.  La antipozi fata de N. Steinhardt, N. Manea nu este nici credincios, nici indragostit de romanism, ba chiar dimpotriva, ramanand fidel preceptului ca  „Niciun scriitor adevarat nu isi flateaza semenii“. Apar, totusi, si unele nuante mai severe, cand Norman Manea pare a abandona indelungata sa expectativa si, iesind din turnul sau de fildes, devine mai putin elegant. Dupa ce a suprapus, nu fara subtilitate, ideea de idolatrie cu crestinismul, el declama: „In refuzul idolatriei, da, ma regasesc cu totul“.
Pe acest fond este dezbatuta si problema: care ar fi amprenta evreiasca? Prilej cu care Manea reia si intareste teza prioritatii indiscutabile a evreitatii lui Steinhardt in fata oricarei alte episteme: „Care ar fi amprenta evreiasca? Greu de definit. (…) Sa ne intoarcem la definitii clare? Evreii definesc evreul drept persoana nascuta dintr-o mama evreica. Tatal e incert, citeodata… Daca acceptam acest criteriu, atunci nu numai Iisus este evreu, ci si Marx, care era destul de antisemit, si Trotki, care era un fanatic comunist, si Steinhardt, care s-a crestinat, si Chestov, crestinat si el, si Proust, botezat catolic, si cardinalul Lustiger al Parisului. Deci e o chestie de care nu scapi, chiar daca ai vrea sa scapi. Ai o mama evreica, s-a terminat“. Se pune in discutie, prin urmare, un criteriu pur genealogic, pur biologic, asupra caruia vom reveni.
Steinhardt si Nae Ionescu
Sa recapitulam, asadar, elementele pozitiei lui Manea, asa cum ne apar ele pana acum in chestiunea Steinhardt. Sunt amendate: „solutia“ acestuia de a deveni roman si admiratia pentru legionarii alaturi de care a facut puscarie. Nu ii este, insa, amendata – aspect important – libertatea optiunii religioase, pentru crestinism.
Ultimul punct al discutiei este si cel mai vulnerabil pion al argumentatiei lui Norman Manea, si anume acela ca Steinhardt ar fi devenit legionar, ortodoxist si, deci, „naist“ in inchisorile comuniste. Chestionat despre apropierea dintre Mihail Sebastian si Nae Ionescu, Norman Manea raspunde: „Inteleg bine «cazul» Sebastian, cred. Iosif Hechter nu putea ramane decat pentru o vreme alaturi de Nae Ionescu devenit legionar. s…t Ma intreb in ce masura un N. Steinhardt, devenit «naist» in inchisorile comuniste, convertit la ortodoxie crestina, nestapanindu-si, uneori, pulsatiile antisemite, ar fi fost un partener mai fidel al lui Nae Ionescu“.

Steinhardt – naist? Antisemit? Nu vom relua aici excelenta demonstratie realizata de George Ardeleanu cu privire la acuzele de „legionarism“ sau chiar de „stangism“ adresate lui N. Steinhardt, demontate si clarificate impecabil in lucrarea sa monografica. Dar ne-am putea referi la randurile pe care convertitul incriminat i le dedica lui Nae Ionescu, dupa iesirea din inchisoare (asa cum subliniaza, atent la nuante, Norman Manea).
Referintele directe la Nae Ionescu, in intreaga opera steinhardtiana, sunt foarte putine. In plus, niciuna dintre aceste marturisiri nu valideaza acuzele lui Norman Manea. Dimpotriva, in „Jurnal…“, Steinhardt demonteaza intr-o maniera caracteristica celebra butada a filosofului despre diferenta dintre „a fi Roman“ si „a fi bun Roman“, invocata atat de N. Manea, cat si de Alexandru Sever: „Nae Ionescu spune ca cine nu are sange romanesc poate fi «bun Roman», dar cu nici un pret si orice s-ar petrece nu poate fi «Roman». Asa si este, daca nu-i decat pe masura putintelor omenesti. Dar ce nu e cu putinta la oameni, e cu putinta la Dumnezeu. s…t Cum de nu si-a adus Nae Ionescu aminte de Matei 19.26, de Marcu 10.27, de Luca 18.27? Cum de n-a inteles ca si aici exista un drum presarat cu flori de iasomie si cu minuni, al innoirii care face ca toate sa devina cu putinta, usoare? Cui crede ca vinul se poate preschimba in sange nu-i vine greu a recunoaste ca duhul poate savarsi mutatii semiotice cu sangele. Biologic, etnic, da. Mistic, problemele se pun insa cu totul altfel…“ („Jurnalul fericirii“). Tot in „Jurnal…“, intr-o notatie „Mai 1962“, la infirmeria Jilava, sunt descrise raporturile cu un oarecare ziarist Leontescu, de unde putem extrage un pasaj edificator pentru chestiunea in discutie: „Leontescu imi e recunoscator ca vorbesc cu admiratie si respect de Nae Ionescu, pe care-l idolatrizeaza“. Diferenta dintre cele doua tipuri de atitudini constituie, in fapt, distanta dintre admiratie si idolatrie, mai exact dintre admiratia pentru – vom vedea – profesorul Nae Ionescu, pe de-o parte, si idolatrizarea maestrului spiritual, pe de alta. Ceea ce apreciaza si admira Steinhardt la Nae Ionescu sunt, asadar, calitatile sale universitare, stilul sau profesoral: duhul, verva, provocarea. Lumea romaneasca postdecembrista a preluat din zbor ideea ca numele lui Steinhardt poate sta pe acelasi „raft“ ideologic cu Nae Ionescu, desi cei doi sunt departe de a fi politic congeneri (o astfel de greseala comite si Adrian Marino). Se probeaza inca o data necunoasterea biografiei steinhardtiene de dinainte de anii ’50, cand se pun deja bazele gandirii politice a tanarului „burghez“. O capcana in care va cadea si Alexandru Sever…

Fascinat ca un Harry Potter in fata profesorului Dumbledore, tanarul Steinhardt asista la cursurile dascalului, realizand, mult mai tarziu, cauzele acestei fascinatii: fiecare curs al lui N. Ionescu era, de fapt, un happening: „cursul profesorului cobora de la catedra in sala, de nu si in strada, in viata si in cugetul nescolaresc al ascultatorilor. Happening-ul paraseste scena si se amesteca in traiul complet al spectatorilor, deveniti si ei acum actori. Nu se mai stie ce este fictiune si ce este veridicitate. Lectia predata inceta si ea a fi sistematizare si explicatie, sarea peste banci, te lua de brat, te zgaltaia, te apostrofa. Scapare pentru auditor nu incapea: Kant, Hegel, Descartes, Schelling, Husserl incetau a fi niste doctrinari „interesanti“, asertiunile lor se prefaceau in puncte de rascruce si margine de hauri: n-aveai incotro, trebuia sa alegi, sa apuci pe un singur drum s…t. Nae Ionescu te certa, te insfaca, te cucerea s…t, de aceea a fost un profesor-unicat: nu te lasa apatic si indiferent“ („Primejdia marturisirii: convorbirile de la Rohia“). Ar trebui sa dea de gandit unora faptul ca, nicaieri in aceste marturisiri, monahul nu foloseste timpul prezent.
Dincolo de admiratie, transpar si rezervele pe care Steinhardt nu se sfieste sa si le afirme in legatura cu modelul generatiei sale, dizolvandu-le, insa, mai mereu, prin  capacitatea lui unica de intelegere (L. Bambulea): „Nae Ionescu avea sa evolueze ori mai curand sa cocheteze cu doctrine fataliste, increzatoare in predestinari psihobiologice (…), stilul pedagogic si cogitativ al profesorului s-a transmis cu putere la cei mai importanti dintre elevii sai: ma gandesc la Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Tutea“. Este limpede ca, atunci cand e cazul, Steinhardt se detaseaza, cu discretie, intr-adevar, de ideologul legionar.
In concluzie, acuza de „naism“ nu se sustine in chestiunea Steinhardt, deoarece:
1. Crestinismul sau este curatat de orice idolatrie. In „testamentul“ sau final, pe care il constituie, in opinia noastra, volumul „Daruind vei dobandi“ si care acumuleaza pe parcurs un veritabil paralelism al eruditiilor (cea teologica si cea literara), precum si o serie de referinte care de care mai pestrite pe fundalul unor… predici de amvon, nu intalnim nici macar o singura data numele lui Nae Ionescu.
2. Fascinatia convertitului il vizeaza pe profesorul Nae Ionescu, nicidecum pe ideologul legionar. Exista, dupa cum am vazut, o discreta, dar clara detasare de optiunile politice ale maestrului generatiei lui Eliade.
3. Pentru cine studiaza indeaproape gandirea politica a lui N. Steinhardt, de la A la Z, asa cum a facut-o George Ardeleanu, devine evident ca Steinhardt nu a fost si nici nu ar fi putut fi un „naist“. Daca Securitatea a facut tot posibilul sa prezinte lotul Noica – Pillat intr-o lumina cat mai „verde“, in schimb, pozitia ideologica a lui Steinhardt a ramas una burghezo – democratica, de doctrina liberala, ca in tinerete, dupa cum o numeste si bunul sau prieten, Alexandru Paleologu, alias „Marin Oltescu“: „era un dusman declarat al fanatismului si conceptiilor rasiste sau mistice de dreapta“ („Nicu Steinhardt in dosarele Securitatii: 1959 – 1989“).
Tocmai din aceste cauze se cuvine a privi cu prudenta si inspre versantul celalalt, al apropierii „pozitive“ a lui Steinhardt de Nae Ionescu, pe care o afirma, de pilda, cu foarte bune intentii, Irina Ciobotaru, intr-un studiu recent din revista „Tabor“. Cercetatoarea insista strict asupra portretului schitat lui Nae Ionescu in „Primejdia marturisirii“, „sarind“ nejustificat peste mult mai problematicele referinte, de pilda, din „Jurnalul fericirii“. Aflam, astfel, ca „«Trairea» filosofiei in viata concreta, «trairea» entuziasta a culturii si dramatizarea lucida a intelegerii acesteia fac din Nicolae Steinhardt un discipol al lui Nae Ionescu“. O perspectiva luminoasa, dar, evident, incompleta.
Ceea ce il desparte pe N. Manea de Steinhardt este efectul total opus al traumei: pe unul il duce la sila, amaraciune, fatalism si… frica, pe celalalt, la iertare, credinta si… curaj. Unul doarme cu pistolul sub perna, celalalt se impaca cu sine si cu ceilalti. Unul isi lanseaza opera de succes in Occident, celalalt ii intoarce spatele, preferand noptile geroase ale unei manastiri din Maramures. Ceea ce ii aduce impreuna pe cei doi eseisti, dincolo de interesanta lor apropiere… stilistica, este o calitate (evreiasca, o numeste Toma Pavel) de netagaduit: „imposibilitatea derutanta a inteligentei“. Steinhardt se individualizeaza, insa, prin capacitatea de a aprecia calitatea umana a indivizilor drept mult mai importanta decat afilierea lor doctrinara: „El putea sa indrageasca si sa laude un legionar pentru comportamentul sau curajos sau pentru felul in care a indurat o nedreptate, fara a-si abandona pozitia politica fundamentala, aceea de adept al unui liberalism conservator de sorginte orleanista…“ (Toader Paleologu, in „Nicu Steinhardt in dosarele Securitatii“), neavand asadar nicio problema in a-si manifesta admiratia fata de prestatia profesorala a unui Nae Ionescu sau fata de romanul „Saptamana nebunilor“ al unui Eugen Barbu.
In dosarul nr. 207 din Arhivele Securitatii, Steinhardt raspunde cu luciditate, dar si cu amara ironie, acuzei de „legionarism“, iar raspunsul sau este relevant si chiar memorabil pentru intreaga discutie: „Am fost judecat si condamnat cu un grup de 25 de intelectuali (…) ca dusmani ai clasei muncitoare. Eu nu trebuia sa fac parte din lot – cu coloratura legionara, (…), eu fiind evreu, deci un nonsens. (…) In capetele de acuzare impotriva lui Noica si a grupului, scorniri atat de neadevarate si de absurde – total necorespunzatoare realitatii si bunului-simt – m-au umplut de revolta, incat am refuzat sa le iscalesc declaratia, asumandu-mi raspunderea unor grave invinuiri, de care habar n-aveam. Anchetatorul meu – Simon se numea – evreu ca si mine, azi probabil e cel putin colonel in Securitate, ori in Israel, sm-a batutt intr-un mod bestial, ca sa cedez presiunilor, „nu iesi viu din inchisoare, daca nu te dai pe brazda si nu esti cu noi. Am sa te omor! Eu cu mana mea te distrug.“ Si ma dadea cu capul de toti peretii. Am cunoscut si metoda cu ranga. Ma mir ca mai sunt zdravan acum, la cap, si pot sa judec. Pentru ca n-am vrut sa le fac jocul anchetatorilor, m-au introdus in lotul acuzatilor si am capatat 13 ani. Asa am devenit eu legionar…“ (nota a informatorului „Gogu Pil“, datata 3 aprilie 1974, in „Nicu Steinhardt in dosarele Securitatii“).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper