Criticul si „afinii“ sai…

Un articol de C. STANESCU

Va trece multa apa pe gârla si poate gârla va seca pâna când viata în comunism, sub orice aspect, sa devina obiect de studiu nesmintit de niciun interes personal, patima politica ori culoare ideologica. E posibil, dar deloc probabil ca asta se va putea întâmpla curând. Trebuie ca macar 3-4 generatii sa se scurga si sa fi pierit amintirea interesului personal mostenit din tata-n fiu, cel ce face ca „obiectul de studiu“ sa-si tulbure apele si sa nu mai fie deloc acelasi pentru toti cei ce ne-am scaldat, totusi, în apele aceluiasi timp calendaristic. Prea multi dintre noi am devenit „persani“: adevaratul exil pare ca începe dupa razboi, dupa Revolutie, când cei mai multi fug de umbra care au fost, înstrainându-se de ei însisi, ca si cum ar veni dintr-o Persie imaginara. Rabdatoare, istoria are timp si trebuie sa mai astepte, chiar daca si istoricii mor. Deocamdata avem si vom mai avea multa vreme povesti, doar „studii si istorii de caz“ sau, cum spun specialistii, „sectoriale“ si tematice: o istorie în bucati. Istoriceste judecând, ne aflam abia într-un fragment dintr-o lunga epoca de tranzitie în care fiecare „persan“ din noua si mereu surprinzatoarea Românie gaseste doar ceea ce cauta: si, anticomunist ca tot persanul, se mira ori se revolta ca celalalt „persan“, vecin de bloc si de apartament ori de ulita sau ograda n-a gasit si el ceea ce trebuia sa caute. Sa ne stapânim durerea ori, dupa caz si temperament, indignarea si sa admitem cu seninatate: cei ce cauta în „viata în comunism“ – obiectul nostru de studiu de peste doua decenii – o „Siberie“ nu numai a spiritului o vor gasi cu siguranta. Si au bune temeiuri sa o si gaseasca, asa cum a gasit-o si cunoscuta Comisie prezidata de dl Vladimir Tismaneanu, cel mai abilitat „persan“ trimis sa studieze, sine ira…, viata în comunism din România. Un decupaj, o „felie de viata“, cum se spunea pe vremuri în timpul realismului socialist, va putea oricând sa documenteze, stiintific si riguros, o Siberie mai mult sau mai putin particulara, o insula acoperita de gheata si plina de pustietati polare, dupa cum, invers, uitându-se în urma cu ochii lor sau cu ochii amintirii lasata ca o mostenire de familie, altii vor da de… Paradisul comunist. Între unii si ceilalti dintre acesti cautatori ai trecutului care nu stiu ori nu pot sa gaseasca decât ceea ce cauta se întinde, însa, o varietate si diversitate ametitoare, bulversanta, a formelor vietii în comunism, un comunism în pântecele caruia au încaput si au coabitat resturi din feudalismul fanariot cu cioturi de capitalism de tip mafiot strecurate, toate acestea, prin sita socialismului de stat planificata sa scoata (sa strecoare!) din ea fiinta plapânda si fragila a nou-nascutului, figura „omului nou multilateral dezvoltat“. Prin aceasta sita au trecut toti si toate. Prin ea a trecut si presa, prin ea s-au strecurat publicatiile si oamenii lor, editurile si scriitorii ce bateau la portile lor pazite de cenzori sau paznici atipiti macar din când în când. Tabloul nu-i întreg, e chiar schematic, sablonard, însa da o idee asupra unui haos bine organizat în componentele lui disjuncte si contradictorii. O „felie“ putin sau deloc cercetata ori luata serios în seama din acest haos al „vietii în comunism“ este presa si activitatea ziaristilor în acea lunga perioada. Cine cauta în ziarele si revistele din timpul comunismului Siberia amintita mai sus o va gasi si acolo, cititorii porniti cu tot dinadinsul sa o gaseasca nu vor ramâne nicicum dezamagiti în asteptarile lor programate genetic sau doctrinar. Prin tehnica si prin arta citatului mânuite profesionist se poate repede decupa si construi o Siberie strasnica, incontestabila si imbatabila. Însa, ca printr-o minune ori mister nedezlegat, s-ar putea observa ca în acea Siberie înghetata tun ziarele si revistele erau, deseori, extrem de dezghetate. Iarna era ca vara, uneori, deseori, chiar „cincinale“ întregi sub crusta de gheata era cald si, ca-n balada frigurosilor a lui Adrian Paunescu, afara era cald si bine, pe când frigurosii de porunceala se faceau ca dârdâie doar ca sa-i tina pe toti înghetati. În asemenea intervaluri existenta si prezenta presei se vadesc stralucite, profesional si moral. Viata presei în comunism e plina de paradoxuri, iar viitorul trecutului ei poate rezerva surprize nebanuite care-si asteapta însa (înca!) cititorul adecvat, adica unul pregatit sa se lase surprins: si nu sa-si localizeze „teza“ cu care vine de acasa ori de la sedinta într-o depozitie, într-un raport sau într-o lucrare de doctorat pe tema „Siberiei“.
Iata, am în fata doua carti remarcabile al caror sumar spulbera ideea Siberiei din scrisul si publicistica practicate în presa cotidiana, „de partid“, din România socialista în vremea dictatorului ucis la Târgoviste. Un detaliu despre statutul presei de partid din acel timp da apa la moara „siberienilor“: în deceniul satanic, numit asa de regretatul Mircea Zaciu, „Scânteia“ primise ordinul de înceta sa mai publice nu doar portretele scriitorilor, ci si coperta cartilor pe care cronicarii ziarelor le recenzau. Recenziile, scrise si aparute în cotidianul PCR si al UTC din anii „deceniului satanic“ dominat de cultul paranoic al personalitatii, pot fi însa, multe dintre ele, culese si publicate integral azi, fara ca actualitatea judecatii estetice si ideologice asupra cartilor recenzate sa sufere vreo prefacere. Cum se explica acest paradox? Mai întâi, n-ar trebui sa respingem de tot ideea ca, oricât de cinic ar suna, în Siberia aceea s-a scris si mult si bine, s-au scris carti si articole cu atât mai calde si mai stralucite cu cât mâna îngheta mai tare pe condei. E un reflex conditionat al supravietuirii pe care trebuie sa-l luam în seama, chiar de nu-l putem generaliza. În al doilea rând, trebuie spus ca la adapostul temenelelor de rigoare pe care le reprezentau de regula citatele din discursurile marelui conducator, se puteau spune multe, si în presa de partid. Si se spuneau. Însa „temenelele“ nu erau obligatorii în tot cursul anului sau al, uneori, „cincinalelor“: vremea era schimbatoare, deseori minunea nu tinea doar trei zile si se perfectionase viclenia de a profita de seninul si relaxarea intervalului. În principal, însa, cei ce-si pot tipari astazi fara rusine textele de atunci o datoreaza nu atât intervalului, citatului salvator, cât rectitudinii, consecventei, demnitatii personale. Curajul e o vorba mare, îl las la o parte: e vorba doar (!) despre respectul de sine si despre temerea ca la un moment dat nu te vei mai putea privi în oglinda tulburata a propriei constiinte. Frâna multora din cei ce nu si-au dat-o în petic n-a fost frica ori cenzura, ci autocenzura „bunului-simt ca paradox“, cum spunea memorabil Alexandru Paleologu, sau, cu formula oximoronica a regretatului Mircea Iorgulescu, „firescul ca exceptie“. Nu fac aici o pledoarie pentru „coruperea“ scepticilor de serviciu: ei sunt incoruptibili si nu vor crede decât ceea ce au decis sa creada… Despre unul dintre autorii unor carti stralucite de azi scrise, partial, ieri, Constantin Coroiu, publicist eminent el însusi, scrie asa: „E de observat ca Ioan Adam se numara printre criticii din generatia afirmata în anii ’60 si ’70 ai secolului trecut care nu au nimic important de retractat. Ni se pare simptomatic din acest punct de vedere faptul ca el tipareste acum într-o carte texte publicate cu zeci de ani în urma inclusiv în ziare ca «Scânteia», oficiosul Partidului Comunist Român, sau «Scânteia tineretului», oficiosul UTC, la care a si lucrat ca redactor. Sunt texte de o tinuta profesionala si morala ireprosabila. Ele documenteaza asupra vietii literare din deceniile antedecembriste si legitimeaza o data în plus un critic care si-a respectat vocatia“. Criticul care si-a respectat vocatia este un istoric literar de format academic, temeinic si temerar, unul care nu crediteaza global vorba batrânului cronicar despre „bietul om sub vremi“: Ioan Adam, jurnalist cu care am împartit binele si raul pre– si postrevolutionar destui ani ca sa descopar sub blocul de gheata „siberiana“ un om cald în felul sau, însa condus de o disciplina rece, de fier, în cercetarile lui de istorie literara dar si în comentarea literaturii la zi. În linie generala, el a ramas în mai tot ce scrie credincios indicatiei de bun-simt a genialului G. Calinescu: „Critica si istorie literara sunt doua momente din acelasi proces. Nu poti fi critic fara perspectiva istorica, nu poti face istorie literara fara criteriu estetic, deci fara a fi critic“.

Autorul unei temeinice „Introduceri în opera lui Duiliu Zamfirescu“ (1979) trece cu usurinta de la „cei vechi“ la „cei noi“. Istoricul literar dispune de un remarcabil simt critic, iar criticul actualitatii are ochi istoric si cultul organicului stabilind serii, afinitati, filiatiuni. Volumul sau recent se intituleaza „Afinitati selective“ si confirma din plin ambele calitati. Mefient, istoricul literar nu preia fara control opiniile antecesorilor, le verifica riguros, mergând la izvoare si documente primare. Descopera sub haina afinului sau, scortosul „boier“ Duiliu Zamfirescu, vibratia patriotului trimis de Averescu în „misiune dificila“, ca „guvernator“ în Basarabia unde da peste o lume plina de contraste, într-un „echilibru instabil“: „Peste tot, aici, latet anguis in herba…“ Într-adevar, „sarpele“ se ascundea în iarba pretutindeni într-o Basarabie iesita din razboi, o Republica Moldoveneasca ce „traia în anomie“ si unde „trebuiau menajate, si nu în ultimul rând, susceptibilitatile localnicilor în sufletul carora seculara ocupatie ruseasca, caracterizata de o intensa rusificare si de înabusirea culturii nationale, lasase urme adânci.“ Patriot, „nu un nationalist marginit“, Duiliu Zamfirescu se achita admirabil, cu tact si inteligenta politica si diplomatica de „misiunea dificila“ în care fusese trimis. În Basarabia îi asculta pe toti, pe conservatori si pe iacobini, si, el însusi conservator si „junimist“, sufera o metamorfoza surprinzatoare, însa verosimila, pentru ca naturala si actualizând brusc o latenta a personalitatii lui de patriot complex: „Crusta ideologica a plesnit“ – scrie Ioan Adam – „iar scriitorul care în tinerete îi trimitea lui Maiorescu epistole antisocialiste, antigheriste, s-a simtit atras în Basarabia nu de conservatori, ci de «socialistii intelectuali» care, animati de «un suflu de adevarat patriotism românesc subordoneaza chestiunea economica, chestiunii nationale». Va mai adauga, deci, acestei patrunzatoare constatari o concluzie logica: «Pe acestia se poate pune temei»“. Însa descoperind si documentând cu remarcabila inteligenta critica si psihologica un „nou“ Duiliu Zamfirescu, istoricul literar nu-l transforma pe „noul“ sau descoperit, cum se întâmpla adesea, într-un idol si nu consimte sa se uite la el cu veneratia indusa de cultul personalitatii. Îi gaseste idolului „noduri în papura“ si, când scrie despre „galeria servitorilor natiunii“ din Basarabia aduce corecturi substantiale viziunii, eronate sau indulgente, sub care-i privea Duiliu Zamfirescu însusi. Astfel, privind cu maxima luciditate, arunca si câteva „pete“ peste figura îndeobste venerata a lui Ion Inculet, fostul conducator al Sfatului Tarii din Basarabia: „Omul vorbea româneste, dar scrie ruseste. Fusese socialist rus si devenise taranist basarabean (va ajunge liberal influent). Se pronuntase initial pentru aderarea la o republica ruseasca, dar ajunsese ulterior promotorul unirii (cu conditii!) cu România. Perfectul acrobat a protestat telegrafic – la 6 ianuarie 1918 – împotriva intrarii trupelor românesti în Basarabia, dar într-un toast tinut la Iasi, la finele lunii urmatoare, invoca logica elementara care ar duce la unirea cu fratii din dreapta Prutului. Teribil amestec de contrarii“ – conchide criticul si istoricul literar asupra „sfântului“ fara pata si prihana – „care ar fi meritat mai multa atentie din partea lui Duiliu Zamfirescu. Si nu numai a lui!“. Perfectul acrobat din rândurile de mai sus va face sub alte nume si alte întruchipari o lunga cariera în nomenclatura elitei românesti de ieri si pâna azi. Ioan Adam sesizeaza cu justete maxima fenomenul cu aceeasi acuitate, bun-simt si curaj critic înainte ca si dupa 1989. Iau, la întâmplare, exemplul din titlul unui articol memorabil: „Cronicarul în travesti“, scris si publicat în „Scânteia tineretului“ din 5 ianuarie 1981: un articol scris, ca multe altele, cu o manusa de piele fina captusita cu puf sub care se ascunde un stilet de otel ascutit ca o spada de Toledo. Antifrastic în multe rânduri, criticul Ioan Adam n-are ce retracta din judecatile lui anterioare, cum ar fi aceasta despre un jurnal: „«Jurnal de critic» e un montaj ingenios, alternând capricios reflectii de moralist, parabole stravezii, glose fugitive, eseuri dense, confesiuni trucate, dar mai ales, cronici si recenzii decupate cu admirabila stapânire de sine, verosimile înca, desi tesutul demonstratiei sângereaza“. Prietenoase, pe alocuri chiar tusante, rândurile de mai sus contin cuvinte precum „montaj“, „capricios“, „stravezii“, „fugitive“, „trucate“, „decupate“ si, în fine, „tesutul care sângereaza“ ce dau masura exacta, corecta si aspra a judecatilor asupra subiectului. Judecatile, ele, chiar ori mai ales înmanusate cum sunt, confirma bunul-simt critic si cultul adevarului mai presus de prietenie, pe care Ioan Adam le respecta nesmintit în scrisul sau. Mai departe, descosând si destramând cu o iglita foarte fina ceea ce pare un somptuos covor persan, criticul devine si mai elocvent: „O Nota preliminara avertizeaza eventualul (!) cititor ca «Jurnalul acesta nu este intim, ci profesional, dupa cum indica de altfel si titlul». Iata o precizare pe care am înregistrat-o cu oarecare melancolie… nu e un critic dintre cei previzibili, vreau sa spun ca gustul lui face uimitoare robinsonade…“ si, cade ghilotina judecatii peste capul jurnalierului, „e, negresit, un original, ale carui motivatii launtrice se cuveneau cunoscute. Precaut din experienta (calcul?), criticul se îmbraca azi în mantia obiectivitatii sau, cum scrie el însusi – nitel pretentios –, recurge la «subiectivitatea unui eu categorial». Sinceritatea deplina nu guverneaza în fond decât amintirile din vârsta de aur a anilor de liceu…“. Aproape septuagenar, autorul respectiv a ramas definitiv la „vârsta de aur“ ieri ca si azi: un foarte activ foiletonist, cum scrie Ioan Adam, fara „fetisul criteriilor, utilizându-le ad-hoc, cu nonsalanta cu care o femeie cocheta îsi asorteaza culorile toaletei“. În privinta „istoricului literar“ închipuit de autorul „Jurnalului“ respectiv, Ioan Adam e încredintat pe drept cuvânt ca „Hotarât lucru, criticul n-are nici stofa, nici cunostinte de istoric literar!“. N-are, într-adevar, nici una, nici alta, are, în schimb, vesmintele „perfectului acrobat“ si dungile ramase în piele de pe urma numeroaselor lui „travesti“-uri sau travestiri. Capodopera portretistica, articolul lui Ioan Adam e un model si sub raportul competentei, ingenioasei si flexibilei mânuiri a frumoasei, bogatei si plurivalentei limbi românesti! De altfel, criticul Ioan Adam e si autorul unei pasionante si exemplare „Povesti a vorbelor. O istorie secreta a limbii române“ din 2007, în urma lecturii careia poti ajunge sa crezi ca limba ce-o vorbim (scriem) nu prea mai are „secrete“ pentru acest extrem de abil mânuitor al ei. Un „mânuitor“ care a folosit-o cu aceeasi abilitate si înainte si dupa 1989: curajul sau critic vine în proportie covârsitoare din inteligenta, luciditate si din abilitatea de care vorbim. Nu si-a ascuns-o, fricos – desi prudent! – nici înainte de 1989, în comunism carevasazica. Iau alt exemplu, si acesta ales (nu tocmai) la întâmplare, intitulat „Lirismul insurgent“, în care insurgentul e Mircea Dinescu din „La dispozitia dumneavoastra“, articol aparut si el în „Scânteia tineretului“ din 14 aprilie 1979. Sa spun mai întâi ca, mare poet, Mircea Dinescu este autorul capodoperei de debut intitulate „Invocatie nimanui“, volum aparut, stranie coincidenta, în 1971, anul în care începeau sa curga în valuri dedicatiile si invocatiile adresate cui stiu bunii cititori de altadata. Viitorul „Proprietar de poduri“ (1976) si al altor proprietati postdecembriste sfida lumea în anul Tezelor din iulie cu refuzul sau spectaculos de a invoca, a dedica sau a darui cuiva omagiul sau neprecupetit. „La dispozitia dumneavoastra“ apare în 1979, aproape la un deceniu de la debutul cu „Invocatie nimanui“ si poezia acestui mare insurgent ce-l continua în felul sau pe Nicolae Labis coboara refuzul metafizic de la debut în strada si acesta devine astfel un refuz civic de calibrul celui din „Urcarea muntelui“ din 1985 a Ilenei Malancioiu. Cronica lui Ioan Adam surprinde si detaileaza într-o analiza impecabila trecerea de la un Paradis razvratit în chip metafizic la metafora încarcata cu praf de pusca, pe urmele unor insurgenti ca Tonegaru, ce dadea si el „în poezie cu o grenada“ si „facând, ca M.R. Paraschivescu, Ion Caraion si Geo Dumitrescu profesiune de credinta antiestetista“. Cronica din „Scânteia tineretului“ a lui Ioan Adam începe incendiar: „Poetul cerceteaza cuvintele cu o mina suspicioasa de inchizitor tânar, necrutator cu minciuna. Iluzia (morala, sociala, dar si artistica), este cenzurata pretutindeni: «Ca sa cobori cu arta în strada/ Sa nu folosesti si tu acelasi lift hodorogit/ în care s-au pus la cale atâtea afaceri cu cântec…/ Renunta în primul rând la poezie/ si te va durea stomacul mai putin»“. Cronica lui Ioan Adam continua tot asa, scotând în evidenta instigatia, strigatul, sfidarea continute într-o poezie „strigatoare la cerul“ indignarii si al revoltei unui poet ce se pune „la dispozitia dumneavoastra“ convocându-i pe cei umiliti si deziluzionati la o solidarizare exploziva: „«La dispozitia dumneavoastra» este un act de insurgenta în numele puritatii, al iluziei, pe care existenta banala, crâncena, lipsita de orizont nu le tolereaza. Indignarea naste versul…“. Din nou cu o abilitate remarcabila, cronicarul recurge, spre a amplifica efectul analizei, la „autoritati“ precedente. Recurge iarasi la Tonegaru, care, ca si Dinescu, „chestiona cândva umanitatea într-un memorabil Document: «Sunt Peter Schlemihl Altfel/ si întreb, respectuos, prescurtat, cu onor/ pe planeta tirania mai trimite oamenii la abator?». Aceeasi întrebare o lanseaza si Mircea Dinescu, însa pe un ton rezolut, fara reverente de circumstanta. Raspunsul vine simplu, cutremurator: «comis-voiajorii fabricilor de masti pentru gaze/ comis-voiajorii institutiilor anti si contra/ comis-voiajorii grijii fata de om/ vin surâzând…»“. Deceptionat de realitate si de moartea iluziilor, poetul scrie si criticul citeaza: „Dulce naivitate/ sa crezi ca poezia poate face lumea mai buna./ E ca si cum azvârlind o bucata de zahar în cusca tigrului,/ s-ar apuca sa citeasca Shakespeare…“. Pe scurt, „Devenit spion în inima cetatii, cum ar scrie M.R. Paraschivescu, poetul incrimineaza filistinismul, optimismul gregar, semnul sigur al inconstientei: «… cum sa le spun ca mâna-mi a alintat chiar harfa/ când mi-au lasat vederii doar geamuri de pamânt/ si o botnita prin care nu pâlpâie nici iarba»“. În pofida „vacsuitorilor de vorbe, si în raspar cu „suavii cântareti cu polonic“, poetul si criticul sau inflamau în toiul „epocii de aur“ pagina „Scânteii tineretului“ de atunci cu dezvaluirile lor care sunau ca un veritabil protest. Ce sa mai „revizuiesti“ ori „retractezi“, dupa revolutie, din aceste indignari si proteste care mai rasunau puternic si înainte de revolutie?! Ioan Adam n-are, într-adevar, mai nimic de retractat. Poate doar de adaugat: ca „suavii cântareti cu polonic“ s-au înmultit. În fine, de ce „afinitati selective“? Uitându-ma la sumarul cartii aparute la Editura Bibliotheca, banuiesc ca afinitatile pun în lumina un pronuntat spirit autocritic, autorul, selectiv cu sine însusi, alegând din propria-i productie câteva din cele mai frumoase texte ce-l exprima pe el însusi, uneori, deseori, mai mult si mai bine decât „afinitatile“, destul de relative, cu unii din „subiectii“ sai: „afinitatile selective“ stau de aceea pe muchia subtire a unui act pur de narcisism…
Închei cu o reparatie, cam târzie, cu care am ramas dator fata de Ioan Adam. În „Cartea alba a Securitatii“, regretatul Mihai Pelin ma face responsabil, de nu si autor al unei note polemice din „Scânteia“ anilor deceniului satanic. Nota îl avea în vedere pe autorul unui lung serial împotriva „Europei libere“ compus, cu documentele Securitatii în fata, de Arthur Silvestri în „Luceafarul“. În respectiva nota din „Scânteia“, Arthur Silvestri era luat la vale, ce mai, ridiculizat pentru un text cam agramat, bolovanos si neadevarat. Dupa aparitia în „Scânteia“ a notei cu pricina, reprosul n-a întârziat: „Cum îndrazniti sa compromiteti un autor care «se lupta» cu «Europa libera»?!“. Am bâiguit ceva despre faptul ca si un „luptator“ trebuie sa stie sa scrie bine, chiar frumos… Adresat mie, reprosul (acuzatia!) i se cuvenea lui Ioan Adam: el e autorul notei atribuita gresit de regretatul Mihai Pelin în Cartea alba a Securitatii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper