Crampeie din istoria absconsa a literaturii

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Titlul acestui al doilea foileton despre volumul „Portrete fara rama“ al lui Nichita Danilov îmi este sugerat, cum se va vedea, de o marturisire a autorului. Printre personajele, caci cei evocati si portretizati în aceasta carte se transforma sub condeiul lui Danilov, care pe ce pune mâna devine literatura, în personaje de roman – povestirea faptului real intrând într-o organica simbioza cu ceea ce Cristian Tudor Popescu ar numi „fictiune speculativa“ – se afla si un artist al imaginii: Mircea Struteanu. Cu batrânul aparat de fotografiat, ramas miraculos si în aceasta epoca a exploziei tehnologiei imaginii în miscare, el îsi propune si reuseste sa surprinda ceva din istoria „secreta a literaturii române“. Nu am avut ocazia sa vad macar o parte din fototeca, i-as zice de aur, a acestui practicant al „furtului de suflete“, cum însusi se autodenunta, dar confesiunile sale consemnate de Nichita Danilov, caruia îi acord tot creditul, mi se par revelatoare: „În drumul meu printre scriitori, am trecut dincolo de priviri si de gesturi, am cautat punctul acela unic în care o expresie a fetei sau o pozitie a trupului dezvaluie literatura“. Printre cei fotografiati de Mircea Struteanu, fiecare chip imortalizat însumând de fapt „o suma de chipuri“, observa Danilov, sunt scriitori binecunoscuti ca Ana Blandiana, Claudiu Komartin, Nora Iuga, Norman Manea sau Nicolae Manolescu, asupra caruia Nichita Danilov zaboveste câteva clipe mai mult pentru a ne transmite acest succint reportaj: „Criticul Nicolae Manolescu e surprins în biroul sau prezidential, cu o mâna sprijinita pe canapea si o alta pe picior. Bustul personajului e usor înclinat, iar privirea pare sa caute un interlocutor nevazut, aflat undeva dincolo de cadru. Criticul e sigur de ecoul pe care mesajul sau îl va avea asupra interlocutorului si, poate, chiar si asupra lui însusi, de aici si detasarea de care da dovada. Pare un om stapân pe sentimentele sale si chiar pe sentimentele celor inclusi în «Istoria critica a literaturii române»… «Acesta sunt eu, chiar daca va place sau nu!». Dincolo de detasare, se simte însa si o angoasa, pe care ne e greu s-o decriptam. Criticul nu pare sa fie multumit cu totul de sine“. Daca aici Nichita Danilov relateaza ceea ce a înregistrat artistul fotograf Struteanu, într-un alt eseu ne „dezvaluie“ un Manolescu vazut de el sur le vif, miscându-se cu gratie în peisajul stimulator parizian, îmbracat într-un costum de primavara si facând ca autorul „Sufletelor la second-hand“ sa se trezeasca deodata „bântuit de tot felul de imagini din tablourile lui Mark Chagall (pictor pe care îl evoca si în alte contexte – nota mea), în centrul carora, în chip de logodnic, distinsul profesor, ba levitând cu un pendul sub brat pe sub Turnul Eiffel, ba planând deasupra scenei cu o imensa carte îmbracata în scoarte de argint, „Istoria critica a literaturii“ în care consemna, din zbor, noi si noi impresii“. Ciudat, asemenea viziuni chagalliene se derulau în timp ce criticul dejuna împreuna cu câtiva confrati scriitori, desantati în Orasul Luminilor pentru a citi din operele lor. Acum, ei îl ascultau aproape cu religiozitate pe amfitrion povestind cu haz si chiar cu talent actoricesc. Suntem, cum altfel?!, în plina literatura: „Ehei, ce talent, am murmurat în sinea mea. Apoi am completat: „Un adevarat critic, când scrie «Istoria literaturii» trebuie sa intre în pielea autorilor ca un adevarat actor. Trebuie sa le perceapa ticurile, gesturile, vocea, un anumit fel de-a fi, tocmai ca sa-i poata portretiza cât mai veridic. Oare Calinescu nu facea la fel?!“. Si gândind acestea, mi l-am închipuit pe divinul critic interpretând ba rolul lui Eminescu, ba al lui Creanga sau Caragiale, pe care-i imita, bazându-se mai mult pe modul cum erau articulate frazele, decât pe intuitie. Dar nici intuitia nu-l însela. Trecând de proba clasicilor, criticul îsi imita contemporanii, dând în fata colii de hârtie un adevarat spectacol. E posibil ca si Manolescu sa fi adoptat aceeasi metoda. Oricum, în materie de actorie era as“.
Dar sa ma întorc, pentru o clipa, la Mircea Struteanu, pentru a cita fraza de final a lui Danilov ce mi-a sugerat titlul însemnarilor de fata: „Am scris despre domnia sa pentru ca si eu, la rându-mi, cu alte mijloace, chiar în aceasta carte, încerc sa surprind, în fond, acelasi lucru – un scurt crâmpei din istoria literaturii noastre“. A surprins mai multe. Se întelege, abscons nu înseamna doar anecdotica, care are fireste importanta ei, ci mai ales ceea ce este semnificativ ca traire si sens. De pilda, Nichita Danilov deceleaza, dincolo de mesajul erotic al poeziei si prozei Norei Iuga „o tânguire, un strigat al unui Iov de sex opus, aflat în groapa propriului sau trup, înainte de pulverizare“. De altfel, profilul acestei scriitoare de o feminitate pe cât de decomplexata, de exploziva, pe atât de rafinata, este unul dintre cele mai memorabile dintr-o galerie de zile mari precum cea a lui Nichita Danilov. Nora Iuga, careia „curgerea timpului, în mod paradoxal, pare a-i fi sporit atât vivacitatea spiritului, cât si vioiciunea trupului“, îi apare poetului si prozatorului „desprinsa parca din paginile «Scrinului negru» al lui Calinescu sau, poate, mai degraba din lumea «Crailor» lui Mateiu Caragiale“.
Mai toate eseurile, portretele si pamfletele lui Nichita Danilov au si un caracter memorialistic. Sunt proze din care nu lipsesc visul, poezia, nostalgia. Una dintre ele se intituleaza „Despre o întâlnire cu Guillaume“ si îl are ca personaj central pe Virgil Mazilescu. Regasim în aceasta naratiune nonfiction si ceva din atmosfera si mitologia, caci putem vorbi de o mitologie, faimosului restaurant al Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei – cel de dinainte de 1990 – o lume dominata, strunita, pe cât de discret si diplomatic, pe atât de autoritar si protector, de faimoasa, unica Doamna Candrea. O figura de neuitat a acelei lumi irepetabile a fost Virgil Mazilescu, cu a sa „frunte mereu încruntata“ si nimbata de „o aura de vid“, un mare poet mistuit de alcool si de o iubire ce i-a fost, se pare, în cele din urma, fatala. Venit de la Iasi, pentru a-si lua exemplarele de semnal ale unei carti aparute la Cartea Româneasca, dar si pentru a-si încasa consistentul onorariu, lui Danilov, optzecistul în plina afirmare, îi este dat sa traiasca o întreaga aventura în nu mai mult de 48 de ore, pe traseul Casa Scriitorilor – locuinta lui Mazilescu – cea a lui Ion Draganoiu – Gara de Nord. Or fi mai fost si alte puncte, dar ele s-au pierdut în întunericul unei nopti bucurestene… Euforia, inclusiv bahica, datorata evenimentului, fiindca aparitia unei carti de poezie constituia atunci un autentic eveniment, fusese una pe masura acestuia si chiar mai mult decât atât. Pe scurt, în acea euforie Danilov pierde cartile de semnal, banii încasati, biletul de calatorie pâna la Iasi si, cum s-ar spune într-un act administrativ, alte bunuri nu se stie nici astazi cum si unde, poate în tramvaiul ce ar fi trebuit sa-l duca la gara, dar a luat-o în alta parte… Umorul îsi gaseste totusi rostul în aceasta poveste: biletul de tren îi aminteste lui Danilov ca Tolstoi, desi era conte, calatorea numai la clasa a doua, printre mujici, pentru a cunoaste viata, Rusia profunda: „Cum nu eram conte, m-am multumit si cu clasa a doua. De altfel, a treia nici nu exista“. De un interes mai general este însa comparatia între Nichita Stanescu si Virgil Mazilescu: „Nichita Stanescu avea si el carisma sa, fiind privit de unii ca un Crist, iar de altii ca un Anticrist, ce propaga o ideologie falsa, nociva în esenta ei, servind regimului comunist“. Mazilescu îl considera un poet „umflat“. Creatorul „Necuvintelor“ – comenteaza Danilov – „si-a desfacut deasupra lumii stufoasa sa coada de cometa, îmbibata cu particule radioactive ce ne iradiaza si acum, celalalt s-a adâncit în el însusi, transformându-se în crisalida“. Dupa moartea primului, în 1983, Mazilescu n-a mai trait decât aproape un an, ramânând însa în acest rastimp fara obiectul rafuielii: „Poetul a luptat cu Nichita viu, plin de farmec, pe cât de sclipitor, pe atât de lunecos, dar acum trebuia sa lupte cu un alt Nichita, trecut dincolo de Styx. Era prea mult pentru un om obosit de existenta. Nichita devenise o legenda. Ce sens mai avea sa lupti aici cu el? Virgil Mazilescu n-a cedat, a mers pâna la capat. A mutat lupta pe un alt tarâm, cel al umbrelor, devenit el însusi o legenda dupa neasteptatul sfârsit…“. Un sfârsit care s-a produs, cu toate ca poetul n-ar fi vrut sa o tulbure cu moartea sa pe femeia iubita, desi aceasta îl parasise. O întrebare trista formulata morometian cade ca o cortina: „A tulburat-o oare?“.
Este unul dintre „crâmpeiele“ dramatice ale unei vieti literare ce avea de toate: si obsesia creatiei, si decaderea, si iubirea, în acest caz devastatoare, si moartea. O lume care îsi continea chiar si postumitatea. Merita sa o redescoperim si s-o retraim povestita de Nichita Danilov! (Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper