Contra-istoria

Un articol de DAN BERINDEI

Istoria a ajuns la periferia sistemului de învatamânt, izgonita de pe scena principala, pentru a se aloca mai mult timp materiilor vremurilor noi si, parca, pentru a se sterge din memoria oamenilor procesele lor de devenire. Istoria a fost, timp de milenii, învatatoarea, si iata ca acum a ajuns în exil.

Dar în România lucrurile au luat o întorsatura si mai curioasa. Istoria a fost declarata falsificata ideologic de regimul înlaturat dupa mai bine de patru decenii de dominatie, desi falsurile au fost partiale si la vedere, fiind usoara înlaturarea lor, mai ales ca, în vremea respectiva, istoriografia noastra serioasa le-a respins. Denuntarea stapânirii romane a Daciei si comparatiile fortate care s-au încercat a se face cu tendintele de dominatie sovietica n-au fost acceptate, si în anii ’80 nu s-a realizat un nou tratat al istoriei nationale, deoarece aceia carora le revenea sa întocmeasca volumul respectiv au refuzat sa se preteze, într-o adevarata „rezistenta prin cultura“! Este drept, în unele carti au aparut teze protocroniste si, mai ales, o prezentare „umflata“ a istoriei partidului dominant, dar majoritatea absoluta a istoricilor a respins ceea ce nu era de acceptat. Nu întâmplator, de altfel, n-a putut aparea o istorie „aranjata“ a partidului.
Dupa o perioada neagra stalinista, când „lumina venea numai de la Rasarit“, adevarului i s-au deschis portile, desi anumite subiecte au ramas „tabu“. Dar, semnificativ, când s-a încercat formula tratarii „scurte“ a problemelor teritoriilor românesti dinspre Rasarit în 1918, prima editie a tratatului „Istoria României“ n-a mai putut fi întregita cu volumul V, desi acesta era gata pregatit si chiar tiparit în macheta. Istoricii s-au opus si „sus“ s-a înteles ca nu era posibil ca Transilvaniei sa i se consacre 40 de pagini, iar Basarabiei doar o fraza, fie chiar cu un continut faptic exact! Important a fost si faptul ca, dupa 1964, s-a putut scrie adevarat si pozitiv despre personalitatile care zidisera România moderna si care, timp de mai bine de un deceniu, fusesera încarcate de epitete nedrepte.
La reuniunile internationale nu se putea ajunge întotdeauna în acei ani, pasaportul ba era, ba nu era, dar, cu toate acestea, începând din 1965, de la Congresul international de stiinte istorice de la Viena, s-a îngaduit participantilor români interventia spontana si necenzurata în dezbateri, ceea ce ne-a conferit un mare avantaj în comparatie cu colegii nostri din „lagarul socialist“ obligati doar sa intervina cu textele aduse de acasa si evident cenzurate si „îndrumate“. Am putut chiar avea în 1980, aici, la Bucuresti, un Congres international al istoricilor din lumea întreaga, de mare si real succes, ale carui efecte, din nefericire, n-au fost exploatate în masura în care lucrul ar fi fost posibil, în perioada urmatoare reintrându-se într-o faza de înghet si obtuzitate ideologica.
A urmat tristul si greul deceniu care s-a încheiat prin marea rasturnare din decembrie 1989, aducatoare de libertate, dar, din pacate, nu si de echilibru. De atunci, de un sfert de veac, pasim printr-o tranzitie nesfârsita si cu componente uneori surprinzatoare ale existentei noastre. N-am fost ajutati, cum s-ar fi cuvenit, sa reintram la locul pe care l-am ocupat în interbelic printre statele europene si, trebuie sa marturisim, o parte de vina ne-a revenit noua, care n-am avut comportamentul adecvat. Este drept, putini dintre noi apucasera România în hotarele ei din 1918, putini avusesera „exercitiul“ unui „altfel“ de stat si al unei „altfel“ de societati, si, mai ales, de la începuturile tranzitiei s-au uitat, ba chiar s-au înlaturat simtamintele dragostei de tara si ale datoriei cetatenesti a fiecaruia de a o sluji. Taindu-si craca de sub picioare, românii au devenit, dintr-un salt, „europeni“ si au uitat, si în parte n-au fost învatati, ce a fost în trecut, ce au facut înaintasii si, mai ales, cum ei au stiut sa zideasca o Românie si s-o apere. Trecutul a fost limitat la perioada regimului înlaturat, si ceea ce a fost mai înainte… n-a mai interesat.
Izgonita din învatamânt sau redusa, „sociologizata“, amestecata fortat si fara respectarea unei cronologii cu istoria universala, în asa fel încât, dintr-o poveste îndragita, istoria a devenit o materie neplacuta, neatractiva, chiar îmbâcsita, si, mai ales, a încetat „legatura cu pamântul“, istoria n-a mai fost prezentata în legatura cu destinele unui neam, si cu întregul sau proces de devenire. Miturile, care alcatuiesc zestrea fiecarui popor, care contin si exagerari, dar izvorasc îndeobste din fapte reale, au fost izgonite si urmarite necrutator, ucigându-se astfel visurile unei generatii si asa supuse nor mutatii greu de suportat.
Dar mai grav este ca a aparut, în ultima vreme moda unei contra-istorii, ca am ajuns sa acceptam teze fortate si nedrepte din afara ca legi absolute. Citeam într-un mare cotidian, cu mare raspândire, prezentarea timpurilor Primului Razboi Mondial si ale constituirii României desavârsite pe plan national cu totala si voita neîntelegere. Intrarea în Primul Razboi a României era înfatisata ca un fenomen periferic, marginal, în mentalul colectiv al epocii, uitându-se sutele de mii de morti, fenomenul voluntariatului, cercetasii care au pornit în refugiu spre Moldova, greutatile teribile si pagubele uriase, jertfa de sine si eroismul soldatilor, care, cu toate lipsurile, au respins propaganda bolsevica si, alaturi de polonezi, au fost barajul care a salvat Europa la Rasarit si Apus de ceea ce ar fi putut însemna în acea vreme o proliferare a bolsevismului.
Si tot în acelasi cotidian am gasit un alt articol în care se înfatisa România interbelica în culorile dominarii ei de fortele de dreapta, extremiste, ceea ce nu s-a întâmplat în timpul celor doua decenii ale României Mari, când aceste forte n-au atins în scorurile electorale cele mai favorabile nici un sfert din optiunile alegatorilor, în general sustinatori ai marilor partide democratice. În schimb, nu se scrie nimic despre reusita constructie a noii Românii din provincii diverse, despre marile schimbari social-politice de dupa 1918, despre progresele economice înregistrate pornindu-se de la premisele dezastruoase de dupa Primul Razboi, despre înflorirea culturii, care nu poate fi limitata doar la Eliade, Ionescu si Cioran!
Este timpul unei treziri a constiintei noastre de sine, a unei readuceri a istoriei în învatamânt la locul cuvenit si în masura cuvenita, a respectarii ei si a folosirii ei pentru a trezi mândria noilor generatii si dorinta acestora de a-si imita si întrece înaintasii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper