Communism dreamin’. Endless

Un articol de ALEXANDRU MATEI

Gabriel Andreescu, Carturari, opozanti si documente. Manipularea Arhivei Securitatii, Polirom, 2013, 300 p.

 

O carte despre le bon usage al arhivelor securitatii, populata cu eroi ai vietii culturale românesti din ultimii 40 de ani, se poate adresa mai multor interese. Poate fi citita de catre cercetatorii care se pregatesc sa intre în arhivele CNSAS, ca un ghid de întrebuintare – în masura în care încearca, mai ales în ultimul capitol, sa clarifice notiunea atât de vaga a colaborationismului si sa faca putina ordine în ceea ce înseamna „vinovat“ versus „nevinovat“, sau mai degraba a gradelor de vinovatie. Acesta ar fi cititorul ideal, unul indiferent la numele prin care Gabriel Andreescu îsi exemplifica demersul, sensibil la demers si la argumentele deontologice puse în valoare. Dar, o data ce numele fac atractia acestui volum – într-o ordine a notorietatii: Constantin Noica, Nicolae Breban, Adrian Marino, Alexandru Paleologu, Nicolae Balota, Mihai Botez si Mihnea Berindei – cititorul ideal va fi greu de gasit. Pentru ca cercetarile facute de autor asupra dosarelor de urmarire ale acestor personalitati nu corecteaza numai greseli de interpretare, ci trag o oarecare linie de demarcatie între „boierii“ si „oierii“ mintii, care se afla în gherila de mai bine de 10 ani în România. Gabriel Andreescu intervine, prin cercetarea sa, în câteva „scandaluri“ din ultimii ani pe marginea colaborationismului, situându-se, de cele mai multe ori, pe buna dreptate, împotriva interpretarilor autoritare ale „paltinisenilor“.
Mizele pot coborî însa si mai mult. La o adica, cartea ar da apa la moara celor care, porniti pe (de pilda) Aspazia Cojocaru, vor constata ca numele ei figureaza în lista „judecatorilor constitutionali pentru care membrii Securitatii se bucura de prezumtia de onestitate“ din Curtea Constitutionala, a caror decizie a dus la schimbarea legii 187 din 1999 în legea 293 din 2008 (în ceea ce priveste deconspirarea securitatii ca politie politica). Aceasta din urma va înteti vânatoarea „colaboratorilor“ în dauna functionarilor însisi ai Securitatii si va permite aparitia scandalurilor legate de colaborationisme, favorizând interpretari tendentioase.
Citita mai de sus, aceasta carte vadeste nu doar ca dreptatea si adevarul nu se confunda, dar si ca istoria este o suma de povesti care refac trasee pe baza unor selectii imputabile de urme. Gabriel Andreescu încearca sa ierarhizeze aceste urme, sa separe de pilda declaratiile „surselor“ de cele ale ofiterilor de Securitate, sa discearna între activitati daunatoare si alte gesturi, mai mult sau mai putin conivente cu politia politica, dar superficiale, fara urmari, facute doar de forma.
Cred totusi ca miza cea mai evidenta a cartii este reabilitarea unor figuri intelectuale maculate pe nedrept cu diferite ocazii – si cu concursul colegiilor CNSAS uneori, care au dovedit proasta inspiratie sau rea-vointa în interpretarile pe care le-au dat documentelor la care aveau acces. Prima reabilitare este cea a lui Adrian Marino. În cazul sau, Gabriel Andreescu scrie: „Amestecul dintre vorbele spuse de autorii declaratiilor si cuvintele ofiterilor ce redactau note, prin care ultimii sustineau activitatea securistica, reprezinta o procedura tipica. Cele doua straturi de discurs pot fi separate destul de usor atunci când avem la dispozitie contextul si, în mod particular, când autorii au o marca stilistica identificabila.“ Aplicând aceasta lectura discriminanta, autorul separa ceea ce ar fi facut „Bratosin“ sau „Bratescu“ (Marino) de ceea ce i se pune în cârca. Marino va fi discreditat în 2004, când exprimase rezerve la acordarea premiului ASPRO lui Andrei Plesu – ceea ce avea sa declaseze ira grupului de la Humanitas (Liiceanu si Patapievici mai ales). Prevalându-se de câteva dedicatii facute de clujean lui Dumitru Popescu, de pilda, Gabriel Liiceanu va sugera vinovatii pe care Marino nu le probeaza. La rândul sau, însa, cred ca Gabriel Andreescu greseste într-un punct: cel în care, sustinând ca „scrisorile si dedicatiile“ „prietenilor“ lui Liiceanu, „prin comparatie cu rândurile reprosate lui Marino, ultragiaza sentimentul de decenta al unui om onest“, nu ofera citate. Era dator sa o faca, chiar în spiritul si litera în care denunta abuzurile de interpretare si judecata ale altora.
Cel mai spectaculos capitol al cartii ramâne însa acela dedicat lui Constantin Noica, datorita influentei imense pe care gânditorul de la Paltinis a avut-o asupra câtorva generatii de intelectuali, printre care si generatia mea, iesita din comunism în timpul liceului. Capitolul e interesant nu atât pentru ca aduce argumente în favoarea statutului de „agent de influenta“ pe care Noica îl dobândeste în anii 1970 – fapt deja documentat, de pilda de Mircea Martin – ci pentru ca avanseaza o ipoteza de interpretare psihologica verificabila adesea (inspirata însa din cartea Martei Petreu – „De la Junimea la Noica. Studii de cultura româneasca“, 2011). „Paradoxul Noica“ seamana deci cu „sindromul Stockholm“, pe care îl expliciteaza o nota de subsol: „Între 23 si 27 august 1973, angajatii Kreditbanken din Stockholm au fost capturati de un grup de teroristi si folositi în santajarea autoritatilor. În timpul negocierilor, circa 28% dintre ostatici au aratat empatie fata de cei care-i tineau în captivitate. Unii au luat apararea teroristilor dupa ce au fost eliberati“. Relevarea acestui fenomen mi se pare de altfel detaliul cel mai interesant din întregul volum. Este cred o observatie cognitiva care explica, cel putin dupa 1965, ascensiunea lui Ceausescu, în contextul afirmarii de catre el a unei forte de organizare politica fara precedent, nu doar prin deschiderea dinainte de 1971, dar chiar si prin tezele din iulie 1971. Si aici nu e vorba numai de puncte de contact între nationalismul lui Noica si cel al lui Ceausescu – care la un moment dat se întâlnesc într-un patriotism autentic, cu mobile diferite, cu gesturi diferite, dar uneori într-unul si acelasi discurs – ci de raporturile dubioase pe care toti eroii volumului lui Andreescu le-au avut cu puterea comunista. În cazul lui Noica, cred ca înclinatia lui anti-occidentala a fost poate prea usor trecuta cu vederea de discipoli, dar n-as face din aceasta tendinta un cap de acuzare. Noica, aidoma multor intelectuali, majoritatea din Vest însa, refuza „americanizarea“ Europei, printr-o repliere conservatoare care nu e fara legatura cu replierea culturala a României lui Ceausescu, dar nici cu o gândire cum e aceea a Scolii de la Frankfurt (aflam din volum ca Noica citeste Marx si marxism începând din 1962, în închisoare). De-a lungul deceniului opt, Noica crede, uneori sincer, ca „raul“ culturii occidentale nu este mai mic, ba dimpotriva, decât cel al ceausismului. „Sa încercam sa planetizam putin si noi si în cultura“, scrie Noica prin 1974, aducând un elogiu presedintelui tarii care deja „planetizase“ în politica. Or, trebuie spus aici ca, desi din pacate prea putin deranjat de cultul personalitatii care lua deja amploare (dar poate ca Noica nu-l considera exagerat, la experienta istorica pe care o avea!), filozoful exprima un punct de vedere raspândit în epoca, care reia foarte de aproape opiniile antebelice ale lui Cioran, între timp dezvrajit.
Daca tot am ajuns la perspectiva lui Noica asupra puterii politice, sa vedem ce declara Nicolae Breban în 1969, la Congresul al X-lea, cu doi ani înainte de a lua pozitie în „Le Monde“ împotriva tezelor din iulie: „Niciodata puterea si prestigiul partidului n-au fost mai mari, autoritatea lui mai completa, geniul mai înfloritor. Si când spunem partid, spunem tara, caci la noi, în acesti ultimi ani mai ales, tara si partidul au devenit unul si acelasi lucru“. Sigur ca asta nu înseamna ca Breban ar fi fost turnator sau colaborator al politiei politice. Oferim acest citat, pe care Gabriel Andreescu nu ni-l da, doar pentru a vadi în ce masura personalitatea lui Nicolae Ceausescu îi impresiona pe intelectualii români macar în anii de consolidare a puterii – si cât de tentati de cultul personalitatii sunt ei, în fibra lor „paradoxala“, atinsa poate în proportie mai mare decât cea a intelectualilor occidentali de „sindromul Stockholm“. Capitolul despre Breban demonstreaza însa cât de eficienta era munca de intoxicare a Securitatii mai ales în lumea plina de bârfe si zvonuri a artistilor, o lume de orgolii marunte, în care polii de putere politica sunt cautati de acestia mai dihai decât cauta insectele nictalope felinarele aprinse de pe faleza de la Neptun-Olimp. Tot Gabriel Andreescu ne spune în ultimul capitol, „Lumea informatorilor“: „Existenta unui angajament scris sau a unor întelegeri cu Securitatea conteaza putin în raport cu numeroase variante ale Raului facut de sustinatorii si de beneficiarii regimului comunist“, si apoi arata cât de importanta era legatura cu partidul, la comanda caruia actiona Securitatea. Pledoaria este binevenita, repet, dar concluziile trebuie poate relativizate putin, prin ridicarea unor probleme care trec dincolo de bunul uzaj al arhivelor si de reabilitarea unor oameni mânjiti pe nedrept.
În primul rând, eroii lui Gabriel Andreescu au gresit cu totii – dintr-o perspectiva absoluta! Nu a existat personalitate culturala de marca în perioada comunista care sa nu fi facut compromisuri cu puterea, pentru ca altfel ar fi fost izolata. Nu trebuie însa condamnate aceste compromisuri cu tot dinadinsul, iar ceea ce sta sub aceasta eticheta, compromis, e departe de a fi inteligibil pentru toata lumea. Oamenii gresesc fara sa fie neaparat vinovati – aceasta e una din învataturile de desprins din lectura volumului lui Gabriel Andreescu.
În al doilea rând, volumul da seama de cât de mult conteaza personalitatea sociala, figura publica a unui carturar într-o lume mai degraba orala cum este cea literara româneasca: antipaticii, secii, harnicii, analiticii au avut parte de destine diferite de cele ale simpaticilor, carismaticilor (Liiceanu nu e simpatic, dar e carismatic), bon-viveurilor, sapientialilor. Astfel de carti pot corecta memorii culturale, dar nu pot schimba cursul destinelor în functie de personalitatile posesorilor. Sceptic cum sunt, cred ca lucrurile vor sta mereu la fel: „vina“ unui antipatic e mereu mai mare decât cea a unui simpatic.
În al treilea rând, fascinatia puterii este prea mare pentru a fi explicata, rationalizata, sau chiar eliminata din discutie. Vor exista mereu oameni – fie dictatura, fie democratie – care sunt facuti sa slujeasca si sa conduca, altii facuti numai sa conduca, altii sa slujeasca. Exista aici o caracterologie universala, cu accente diferite puse în versiunea ei româneasca, pe care comunismul a facut-o poate mai vizibila, dar care nu îi este specifica. De aceea, asa cum pare sa recunoasca si Gabriel Andreescu, documentarea comunismului e o operatiune fara sfârsit. Deci, va urma.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper