Centru si marginalitate in cultura europeana

Un articol de THIERRY DE MONTBRIAL

Discurs tinut la Scoala Postdoctorala a Academiei Romane

Bucuresti, 2011

Subiectul de astazi este Centru si marginalitate in cultura europeana. Am vorbit de dimineata despre Proust si putin despre Pascal, asa ca gandul ma trimite acum la o formulare a lui Pascal despre infinit. Dupa spusele marelui filozof, infinitul este o sfera al carei centru se afla pretutindeni, iar periferia nicaieri. Primul lucru pe care il avem de facut pentru a trata subiectul nostru este de a cadea de acord asupra sensului cuvintelor centru si periferie. Din perspectiva in care ma situez in seara aceasta, cele doua cuvinte sunt niste expresii geopolitice. Atunci cand se vorbeste despre centru si periferie, se face referire la o relatie de putere. Iar eu am sa demonstrez ca putere si cultura au intre ele raporturi pe care trebuie sa le privim direct. Cand se vorbeste despre Imperiul Roman, se stie exact unde era centrul: era la Roma. Dar se stie si unde era periferia: era limes. Toate imperiile din istoria umanitatii au avut astfel un centru unic, in general, si o periferie care corespundea grosso modo extinderii lor geografice ultime.
Un imperiu de succes este un imperiu care ajunge sa isi propage cultura in toate teritoriile controlate, care le-o impune cat mai subtil cu putinta, adica dandu-le-o spre absorbtie, facandu-i pe supusi, pe colonizati sa o accepte.
Au fost imperii care nu se chemau asa, intr-o epoca bipolarizata. Cuvantul „bipolarizat“ este interesant, bipolarizat inseamna ca lumea era repartizata grosso modo in doua sisteme de puteri dominante sau cel putin percepute drept dominante, ceea ce nu vrea sa spuna ca erau ca atare, pentru ca, in realitate, se vedea un dezechilibru fundamental intre Uniunea Sovietica si sistemul occidental. In termeni de perceptie, cele doua sisteme concurente erau privite ca fiind mai mult sau mai putin echivalente. Unul avand centrul la Moscova, capitala Rusiei sovietice, asa cum spunea generalul de Gaulle, altul era sistemul occidental, care avea drept centru Statele Unite, reprezentate simbolic de Washington. Normal ca toate acestea nu erau incompatibile cu diversele contestari din interiorul sistemelor.
Traim astazi intr-un sistem international pe care l-as cataloga multipolarizat, eterogen, global si nesigur. Spunand aceasta, sunt constient ca expresia „multipolarizat“ este ea insasi destul de ambigua. Este greu sa identificam cu precizie polii sau centrii, dupa vocabularul conferintei noastre. Mai usor este sa spui ce nu este central si, in consecinta, apartine periferiei. Eterogenia este o notiune fundamental culturala; globalismul este o notiune fundamental tehnica; iar incertitudinea, o notiune fundamental matematica, prin care vreau sa spun ca, in orice domeniu (politic, economic, financiar etc. etc.), exista o disproportie esentiala intre variabilitatea cauzelor si efectele ce decurg.
Pe plan cultural, cred ca acele culturi periferice, prin care inteleg culturile tarilor sau ale statelor care nu sunt la centru, se definesc drept marginale, asa cum si statele respective sunt marginale. Si invers, cand un stat sau o tara se afla la centru, cultura lor tinde sa radieze. Cand se vorbeste despre Grecia antica, toti se gandesc la secolul lui Pericle, cu acea simultaneitate intre dominatia unui sistem politic si dominatia unui sistem cultural, cu dublu aspect: un stat stabil si puternic poate fi tentat sa favorizeze dezvoltarea culturii si raspandirea ei, de vreme ce supusii, colonizatii sunt atenti sa adere, sa imite, sa subscrie la cultura celor de la putere.
Si nu intamplator, secolul lui Ludovic al XIV-lea, adica secolul al XVII-lea francez, a vazut extraordinara dezvoltare a culturii. Pentru cineva ca mine, care am intrat in politica internationala, mai exact in 1973, pe vremea cand Japonia era cu mult la periferie, Tara Soarelui-Rasare a inceput cam pe atunci sa isi revina din socul distrugerilor Celui de-al Doilea Razboi Mondial si, datorita succeselor economice, sa iasa de la periferie pentru a se apropia de centru. Si nu e intamplator ca dezvoltarea puterii Japoniei a culminat, la mijlocul anilor ’80, cu raspandirea culturii japoneze.
China, mai recent – prin caderea regimului comunist, cu intoarcerea lui Deng Xiaoping, in 1978, cu cresterea progresiva a economiei – a obtinut o pozitie preeminenta. Cultura chineza ocupa din nou un loc esential in lumea intreaga. Sunt tari precum cele pe care tocmai le-am amintit care s-au aflat, in istorie, cel putin temporar la centru sau aproape de un centru, care si-au pierdut apoi aceasta pozitie centrala, care apoi si-au regasit-o. De alta parte, sunt tari care nu s-au aflat niciodata la centru si care au putine sanse sa ajunga acolo. Intre cele doua categorii de tari sunt diferente radicale.
Subiectul nostru este „centru si marginalitate“ sau „centru si periferie“, in Europa. Tara mea, Franta, a fost la centru. Si, dupa unele opinii, mai este inca acolo. Din punct de vedere geopolitic actual, viitorul Uniunii Europene depinde fundamental de trei tari: Franta, Germania si Marea Britanie. Problemele de aparare depind de doua tari: Franta si Marea Britanie. Euro depinde de doua tari: Franta si Germania. Sa fie foarte clar.
Europa este cea mai frumoasa peninsula a planetei noastre. Este punctul geografic ingust, punctul in care continentul euro-asiatic strange in fascicul, pana la extremitatea occidentala, unde gasim Franta si apoi insulele Britanice. Iar acest istm al Occidentului european reprezinta una dintre cele mai mari concentrari demografice de pe planeta. Si astazi, Europa este un punct de atractie pentru locuitorii continentului euro-asiatic. Mobilitatea demografica generala a fost, practic, dintotdeauna o miscare de la est la vest. Vestul reprezinta de secole o destinatie fundamentala. Este tipic pentru istoria Turciei, care poate fi interpretata drept o miscare de dimensiuni gigantice inspre vest, pornind din Altai. De unde, de-altminteri, atractia exercitata de Uniunea Europeana de astazi. Prin urmare, aceasta concentrare demografica a dus la ceea ce se considera a fi bogatia Europei, fiind vorba, in acelasi timp, de o situatie geografica si de una culturala, care traduc un fenomen de coexistenta pe un teritoriu limitat, de o diversitate extraordinara a popoarelor.
De unde si ceea ce figura in preambulul constitutiei europene: ideea ca bogatia Europei este data, in mod esential, de unitatea in diversitate. Si cand spunem unitate in diversitate, ne gandim de ceva precum arta peisagistica a gradinilor. Dar e mult mai usor sa spui sau sa scrii decat sa pui in practica. Si aceasta tinand seama de toate motivele expuse mai inainte, adica de fenomenele de dominatie, care sunt fenomene obiective. O cultura nu este doar un mod de viata, cum sustin etnologii, conform sensului britanic de baza al termenului de cultura. O cultura este si un sistem de opere, in sensul cel mai larg si artistic al termenului, un sistem, pentru ca operele trimit una la cealalta.
Pentru a cunoaste in profunzime o cultura, nu trebuie sa te opresti la un autor, trebuie sa intelegi sistemul, felul in care operele trimit unele la celelalte, modul in care sistemul formeaza, de fapt, un tot. Sarcina fiind de a absorbi acest tot, ceea ce este o sarcina nedefinita. Niciodata nu termini cu aprofundarea unui sistem complex. Aceasta este o spirala ascendenta, ca orice forma de cunoastere. Aici vad ca apare marea dificultate pentru constructia Europei.
Suntem prinsi intre doua focuri, pe de o parte, exista riscul destramarii culturilor de centru, deoarece aceste culturi de centru nu mai sunt active, nici la centru, nici in zonele de periferie. Este cazul tipic al limbilor. Se zice ca toata lumea vorbeste engleza. Dar, de fapt, engleza este o limba grea. A balmaji pe englezeste, da, sigur, e simplu, dar a vorbi nuantat, a cunoaste literatura engleza, care poate fi extrem de sofisticata, e cu totul altceva. Da, bineinteles, astazi toata lumea balmajeste pe englezeste. Dar vedeti prea bine ca la nivel de centru, aceasta se traduce printr-o saracire.
Aceasta saracire se repercuteaza asupra centrului insusi. Felul in care se predau, astazi, in Franta, istoria si literatura provoaca nelinisti. Pentru ca soclul cultural, baza care se inocula elevilor din generatia mea (prin manuale ca Malet-Isaac, la istorie, sau Lagarde-Michard, la literatura) este pe cale de disparitie.
Fiind vorba despre cultura europeana: cine dintre francezi poate numi trei, patru mari scriitori sau mari ganditori romani – cu exceptia acelor ganditori care au trait in Franta, precum Cioran si Ionesco, sau care s-au remarcat prin intermediul universitatilor americane, ca Georgescu-Roegen, un economist relativ cunoscut la vremea lui, pentru ca a fost profesor la Harvard?
Iata deci marea dificultate: cum se poate „fabrica“ o adevarata cultura europeana, in afara culturilor de centru, care saracesc, si a culturilor de periferie, care nu sunt cunoscute? Si totusi, aceasta idee de unitate in diversitate (pe care o regasim si in alte parti, ma gandesc la constructul national indonezian) este o idee fecunda si purtatoare de speranta pe viitor.
Ambitia Uniunii Europene este de construi un tip nou de unitate politica. Uniunea Europeana nu va fi un imperiu. Uniunea Europeana trebuie, pe termen lung, sa fie rezultatul adeziunii voluntare a membrilor ei. Dar nimeni nu a reusit, pana acum, in istorie, sa faca durabil un asemenea club. In acelasi timp, constructia ansamblurilor politice pe baze mai largi decat statele, in functie de revolutionarea tehnologiilor de informatie si de comunicare, revolutie aflata la baza globalizarii, este o necesitate absoluta. Ne confruntam cu aceasta necesitate. Foarte putine tari sunt viabile prin ele insele, deci suntem condamnati sa ne asociem. Iar de vreme ce suntem condamnati, macar sa ne facem cat putem de bine treburile.
Dar pentru a face sa functioneze durabil o unitate politica, sunt necesare doua conditii: prima, constituirea unei culturi comune. Pe vremea unificarii Italiei, circula un slogan: „sa facem intai Italia, apoi poporul italian“. Problema esentiala a Uniunii Europene, dincolo de institutii, este de a-i forma pe cetatenii europeni, iar pentru a-i forma pe cetatenii europeni, trebuie rezolvata problema culturii. Bineinteles, s-au facut cateva progrese tehnocratice, prin intermediul sistemelor de invatamant, de exemplu, cum ar fi programul Erasmus etc. etc.
Dar este total insuficient. Trebuie neaparat sa ne gandim la aceasta, si cred ca Academiile pot sa aiba un rol important de jucat, in elaborarea metodelor care ar putea sa permita dezvoltarea exploziva a unei culturi europene pe baza bogatiilor preexistente. Si pentru aceasta, trebuie revigorati centrii si valorizate periferiile, caci cele doua demersuri nu sunt contradictorii, ci, dimpotriva, complementare, dupa opinia mea.
Va spuneam ca, pentru a cladi o unitate politica, exista doua conditii. Prima este deci cultura: fara cultura, nimic nu este viabil. De ce pana la urma imperiile se prabusesc, de ce nu exista o cultura comuna, de ce, in pofida tuturor subtilitatilor de extindere a puterii coloniale, vine un moment cand se trezeste instinctul de respingere? Este ceea ce s-a intamplat cu ultimul imperiu, Imperiul Rus, dublat de-altminteri de Uniunea Sovietica.
Deci, vine intotdeauna un moment cand, in lipsa unei constructii culturale solide, apare actul de respingere. Si apoi, a doua conditie, organizarea comuna, adica organizarea politica naturala, care permite ansamblului sa isi asigure viabilitatea, luand hotararile potrivite, in acest scop, atat fata de interior, cat si fata de exterior. Sunt cele doua conditii de baza pentru asigurarea perenitatii unei unitati politice.
Ceea ce starneste interesul acestui club mic, pe care l-am fondat aici, la Academia Romana, prin acest seminar „Penser l’Europe“, care a implinit zece ani, ceea ce determina interesul sau profund este ca incercam sa dam putina consistenta acestei idei, luand in asociere un anumit numar de state de la periferia europeana, ale caror voci sunt prea rar auzite prin alte parti, sau se fac insuficient auzite, chiar daca ele sunt purtatoare de comori. Inca o data, aceste comori trebuie sa fie toate la locul lor, in „sistemul cultural european“.

Traducere din franceza de CRISTINA BALINTE

Un european incoruptibil

EUGEN SIMION

Publicam conferintele tinute de Thierry de Montbrial in cadrul seminarului „Penser l’Europe“, de la infiintarea lui (in 2002) pana azi. A participat, cu exceptia uneia (2008), la toate sesiunile. A fost, pot spune, mai mult decat un conferentiar talentat si original, a fost – alaturi de alti cativa intelectuali europeni de marca – sufletul acestui mic club de la Bucuresti la care participa, anual, scriitori, oameni de stiinta, istorici, economisti, politologi si chiar oameni politici din estul si vestul Europei. Tema noastra este, cum spune si titlul, sa meditam la sansele pe care le are noua constructie politica europeana. Sa meditam din perspectiva si cu mijloacele noastre de intelegere. Participa in chip regulat la aceasta reuniune patru academii europene (Academia Romana, Academia de Stiinte Morale si Politice din Franta, Academia Regala de Stiinte Economice si Financiare din Spania si Academia Regala de Limba si Literatura Franceza din Belgia), la initiativa si cu concursul major al Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta si, nu in ultimul rand, al Institutului Francez de Relatii Internationale – al carui fondator si director general este chiar Thierry de Montbrial…
Impreuna cu el am infiintat „Penser l’Europe“ si tot impreuna  i-am dat o structura si o continuitate. Ideea noastra este ca – umanistii si oamenii din sfera stiintelor exacte din Est si din Vest – trebuie sa se implice in construirea comunitatii europene si sa determine, cu mai mare exactitate decat o pot face altii, locul si rolul stiintei si artelor in acest vast si dificil proces… Imi amintesc ca prima noastra tema a fost, cu aproximatie, „Penser l’Europe, penser l’incertain“…
Thierry de Montbrial a avut, totdeauna, un punct de vedere ferm in privinta noii constructii europene. Este, pot spune, un european incoruptibil. Adica un spirit rational si vizionar. I-am recitit, inainte de a le trimite la tipar, interventiile lui in cadrul clubului de la Bucuresti. Sunt eminente si sugestive. Reconstructia politica a Europei nu-i pentru el o sinteza a ceea ce a fost si ceea ce a ramas din Europa noastra, este o constructie noua in care sa se intalneasca in chip benevol culturile noastre si modurile noastre de a fi. Europa comunitara nu trebuie sa fie un stat-mamut, ci o sinteza noua, democratica, permisiva si eficienta. Imi place, trebuie sa spun, fervoarea acestui om invatat si prietenos, matematician la origine, o personalitate de prim rang a lumii europene de azi.
Thierry de Montbrial a implinit zilele acestea (3 martie 2013) 70 de ani. Volumul de fata apare cu aceasta ocazie si reprezinta un semn de prietenie, admiratie si gratitudine din partea Fundatiei noastre si a colaboratorilor sai romani. In 1999 el a fost ales membru de onoare al Academiei Romane si, in discursul sau de receptie, a vorbit despre „Sensul istoriei“. Am reprodus acest splendid discurs in cartea de fata, impreuna cu cele zece interventii in cadrul Seminarului „Penser l’Europe“ si alte doua tinute in fata bursierilor din sfera umanistica din proiectul postdoctoral al Academiei Romane (2011, 2012). A vorbit liber, in stilul lui, trecand usor de la matematica la filosofie si, de aici, la ideea de timp in romanul lui Proust si la criza mondiala de azi.
Intr-un loc din aceste discursuri pline de idei si de savuroase oralitati, Thierry de Montbrial spune despre mine ca am facut mult pentru revigorarea relatiilor dintre Academiile noastre si, in genere, dintre Franta si Romania in sfera culturala. Nu vreau sa-i intorc politetea, dar rolul si competenta lui in acest proces sunt esentiale. A publicat, nu de mult, un „Jurnal romanesc“ (in frantuzeste si romaneste) care s-a bucurat de succes. Publicam acum aceste admirabile discursuri despre „europenitate“ si destinul ei, din care se poate vedea ca, asa cum zice el in mai multe randuri, destinul Frantei este Europa si destinul Romaniei, tara latina situata de cealalta parte a Europei, este tot Europa. O Europa ce nu se poate face si nu poate dainui fara o buna politica fata de cultura si un mare respect fata de identitatile nationale.
Ce putem sa-i dorim acestui barbat cu fata juvenila si cu spiritul profund? Sa traiasca, asa cum a trait pana acum, adica demn si responsabil, sa traiasca – daca se poate – mult, pentru ca spiritele creatoare au nevoie de timp.

Bucuresti, 28 februarie 2013

(text publicat ca prefata a volumului lui Thierry de Montbrial „Penser l’Europe/ A gandi Europa“, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Bucuresti, 2013)

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper