Ceea ce nu mai poate fi evitat

Un articol de GEORGE APOSTOIU

In nici un caz evenimentul anului 2013 nu va fi exilul consular al lui Gérard Depardieu intr-un pasaport rusesc. Obosite de succes, chiar si marile vedete dau in ticneala. Cred sa nu ajunga un eveniment nici batalia socialistilor lui Hollande (se putea altfel!?) pentru legiferarea casatoriilor homosexualilor. Nu cred ca soarta acestei „categorii“ – niciodata in suferinta de bani, alcool si droguri – merita sa treaca din budoar in cabinetele guvernamentale. Acum, la inceput de an, evenimentele cu adevarat demne de semnalat sunt altele. Sub mandat socialist, Franta intra pe cont propriu, intr-un nou razboi, cel din Mali. Din cauza alegerilor din septembrie, Germania doamnei Merkel este constransa sa nu intervina decisiv in evolutiile, nu tocmai fericite, din Uniunea Europeana. Marea Britanie profita de ragaz, guvernul conservator condus de David Cameron incearca sa dea unele satisfactii euroscepticilor, in crestere din cauza crizei, si ridica Bruxelles-ului probleme pentru prelungirea, daca nu chiar intarirea, „exceptiei europenilor insulari“.
  Perspective neclare
Sa ne oprim, mai intai, la evolutiile din Uniunea Europeana. Este mult sa spunem ca au aparut noi tensiuni. Cum scriam intr-o cronica anterioara, „esecul“ aprobarii bugetului comunitar pe 2014-2020 a fost calculat si se va dovedi, cu timpul, in favoarea Germaniei si a Marii Britanii. Si, totusi, ceva nu mai poate fi evitat. Anume, o dezbatere serioasa a etapei in care a intrat constructia politica a Europei unite. Criza a scos in lumina limite pe care parintii Constitutiei europene nu au putut  sa le prevada. Cel putin doua sunt evidente: 1. raportul dintre responsabilitatile de conducere si democratia conducerii; 2. impartirea avantajelor in conditiile regulilor pietei libere si a circulatiei fortei de munca. De primul aspect tine batalia pentru asezarea Uniunii Europene in trepte, in clase, in functie de consistenta contributiilor si a ponderii voturilor in decizii. Londra insista, in aceasta perioada de expectativa oferita de alegerile din Germania, pe ideea „dezangajarii“ sperand sa intre in „nucleul dur“ constituit pana acum de Germania si Franta. Daca nu, aici este cel de al doilea aspect, Londra vrea sa obtina avantaje care sa-i oblige pe europeni sa accepte particularitatile europenismului britanic. Care inseamna mai putine obligatii, mai multe drepturi. Iata cum stau lucrurile. Premierul britanic David Cameron a declarat ca este posibila o dezangajare a tarii sale in anumite domenii de decizie. Este vorba de cele care urmeaza sa fie luate pentru iesirea zonei euro din criza. Un fel de a spune: descurcati-va fara noi. De fapt, ceea ce urmareste este contrariul. Ministrul finantelor George Osborne ii vine in ajutor premierului explicand ceva mai deslusit nemultumirea Londrei intr-un interviu dat, la 11 ianuarie, publicatiei germane „Die Welt“. Osborne precizeaza ca daca exista interes ca Marea Britanie sa ramana membra, Uniunea Europeana trebuie sa se schimbe. „Populatia  britanica este foarte deceptionata de Uniunea Europeana si oamenii au sentimentul ca mult prea multe masuri sunt luate departe, prea departe de ei, la Bruxelles. Cetatenii nostri se intreaba daca Europa rezolva cu adevarat cele mai apropiate probleme ale lor, este capabila sa creeze locuri de munca si poate sa le asigure un bun nivel de viata. Noi vrem ca Uniunea Europeana sa faca mai mult in anumite domenii, cum ar fi piata interioara, informatica, energia, schimbul liber cu Statele  Unite, Japonia si state din alte parti ale lumii. Avem idei dar este frustrant sa constatam ca ele nu sunt aplicate“. Iata un guvern care intelege ca a fi european nu este totuna cu a nu ridica probleme Bruxelles-ului.
Reactii prompte
Desi se afla in an electoral, actualul guvern condus de cancelarul Angela Merkel, in ciuda prudentei recomandabile, nu poate sa ramana indiferent la aceasta „fortare“ a Londrei. Ministrul german de externe  Guido Westerwelle  a declarat saptamanalului „Der Spiegel“ ca „Germania doreste ca Marea Britanie sa ramana un partener constructiv si activ in Uniunea Europeana“. Reactia cea mai severa vine din Franta. Firesc, as spune. In ziarul economic german „Handelsblatt“, Jacques Delors, fost presedinte al Comisiei Europene pune mai abrupt problema. „Britanicii sunt preocupati numai de interesele lor economice, nimic mai mult“. Si, ca tehnician redutabil al constructiei europene, Delors are solutii. „In cazul iesirii din Uniunea Europeana, Marea Britanie poate ramane un partener privilegiat. Strategic si economic, Regatul Unit este la fel de important ca oricare alt stat, ca India sau China“. El  avanseaza propunerea incheierii  unui acord de liber schimb U.E. – Marea Britanie.  „Daca britanicii nu urmeaza tendinta care conduce la integrare in Uniunea Europeana, putem sa ramanem, in ciuda acestei atitudini, prieteni, dar sub o alta forma; …o forma de tipul „spatiului economic european“. Solutia lui Delors este, tehnic vorbind, posibila. Care vor fi consecintele, numai Dumnezeu ar putea sti. In spatele ei pot fi ghicite limitele in care a intrat constructia europeana. Opinia nu este a unui politician ci a unui tehnician care a condus Comisia Europeana in perioada cea mai optimista a visului european. Chiar si din aceasta perspectiva, lucrurile sunt privite cu ingrijorare la Bruxelles. Intr-o discutie cu un ziarist de la „The Guardian“, presedintele Consiliului European Herman Van Rompuy a avertizat ca „tentativele de recuperare a puterii (ale Londrei, n.n.) pe cheltuiala Europei ar putea pune in pericol Uniunea Europeana“.
Dificultatile lui Hollande, altele decat cele create de legalizarea casatoriilor homosexualilor
Deplasarea teatrului de razboi din Asia in Africa incepe sa se contureze mai bine. Declansarea razboiului din Mali in care Franta, sub presedintele socialist François Hollande, isi face debutul nefericit, confirma previziunea ca in viitor continentul african intra in zodia conflictelor majore. Prudenta cu care presedintele Frantei a incercat sa se detaseze de complicatele meandre ale politicii guvernelor africane nu a dat roade. Trecutul inca mai leaga Franta de fostele ei colonii. Deviza sa – nici ea prea originala – „Africa africanilor“ lansata la sommet-ul Francofoniei (Kinshasa, octombrie 2012) nu depaseste forta unui slogan politic. De mai bine de un an, africanii nu pot stopa singuri pericolul ofensivei belicoase a fundamentalismului islamic aparut pe continent dupa revolutiile arabe. Este, desigur, si o consecinta a incapacitatii regimurilor africane ca, la sase decenii de la decolonizare, sa accepte democratia in actul de guvernare. Numeroasele neintelegeri, zavere, conflicte interetnice, razboaie locale prin care trece continentul o probeaza cu varf si indesat.
Dupa doua operatiuni de forta duse fara nici un sprijin din partea aliatilor, una in Somalia, alta in Mali, Parisul a cerut  convocarea Consiliului de Securitate. In acel moment, Franta se afla in plin razboi. „Daca interventia armata in Mali s-a dovedit necesara, scrie un jurnalist francez, ne putem intreba cum se explica ciudata singuratate in care s-a aflat Franta in aceasta operatiune. Desigur, Uniunea Europeana si marile capitale ale lumii au sprijinit politic interventia franceza. Dar de ce Marea Britanie, partenera Frantei impotriva lui Gaddafi, a decis sa nu participe direct la actiunile de lupta, ci doar cu un sprijin logistic? Aceeasi intrebare se poate pune pentru statele din Sudul Europei care dispun de solide mijloace militare, ca Spania si Italia“. Ministrul francez al apararii, Jean-Yves Le Drian, a venit in intampinarea unor intrebari atat de incomode declarand, dupa primele operatiuni de razboi, ca statele europene „vor contribui, probabil, cu sprijin tehnic in orele care vin“. Jurnalistul francez constata un deficit major de solidaritate si avanseaza cateva posibile raspunsuri la propriile intrebari. „Fie ca statele europene sunt lase si lasa Franta in prima linie pentru ca se tem de atacurile teroriste pe propriul lor teritoriu; fie considera ca armata franceza dispune de suficiente mijloace militare pentru a actiona si ca orice actiune de coordonare nu ar face decat sa complice lucrurile; fie ca vor sa faca Parisul sa inteleaga ca interventia a fost pripita. (Dominique de Villepin o socotea „non-conservatoare“); fie, in sfarsit, ca statele europene inteleg sa aminteasca Parisului ca, in septembrie 2012, pentru a forta o prima rezolutie in chestiunea conflictului din Mali, fosta colonie franceza, Franta s-ar fi angajat in secret sa intervina rapid militar. Vom vedea care este adevarul. Oricum, el nu este in afara ipotezelor ziaristului francez. Realitatea, acum, este complicata. Ingrijorat de soarta a sase francezi luati ostatici de teroristii fundamentalisti, Parisul s-a hotarat sa intervina in cazul cel mai critic. Dupa trei ani de negocieri, un comando francez a intervenit pentru salvarea unui ostatic detinut in Somalia. Actiunea a fost anihilata violent de teroristi. In acelasi timp, pe un alt front, cel din Mali, fundamentalistii au devenit un pericol pentru intreaga regiune. Franta a intervenit in forta la mijlocul lui ianuarie, declansand o operatiune militara directa. Aviatia franceza a bombardat trupele fundamentalistilor, si ele surprinzator de bine inarmate, le-a oprit ofensiva, dar s-a trezit singura in plin razboi. Dupa cele doua episoade, Parisul a cerut convocarea Consiliului de Securitate. Pentru a-si justifica interventia din Mali, Franta a invocat art. 51 din Carta ONU care mentioneaza „dreptul legitim la aparare, individuala si colectiva, in cazul in care un membru al Natiunilor Unite este obiectul unei agresiuni armate“. In continuare, a cerut accelerarea punerii in aplicare a rezolutiei 2085 care autorizeaza „desfasurarea Fortei internationale de sprijin in Mali – MISMA – aprobata la 20 decembrie in Consiliul de Securitate“. Despre razboiul din Mali si despre deplasarea conflictelor militare in Africa vom mai avea prilejul, din pacate, sa mai scriem.
Merita, insa, sa ne intrebam, cum, de unde si-au procurat fundamentalistii si teroristii islamici armele cu care au anihilat actiunea comandoului francez din Somalia si inainteaza periculos spre cucerirea capitalei Mali-ului? Cine  le vinde armamentul? Am afla, astfel, cine profita de pe urma comertului cu arme : democratia sau terorismul?  Iata o alta dezbatere care nu ar mai trebui evitata.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper