Carti, parfumuri si joc al identitatilor (II)

Un articol de RODICA GRIGORE

Patrick Süskind, Parfumul, traducere de Grete Tartler, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2012

 

În egala masura, cartea aceasta, stranie si fascinanta, îsi dezvaluie, la o lectura atenta, si calitatea de veritabila fabula postmoderna care spune multe despre modul în care idealul iluminist al autonomiei (estetice ori individuale) e mult prea usor subminat de ratiunea instrumentala pentru a produce o anumita patologie din ce în ce mai prezenta în societatea contemporana. Crimele pe care Grenouille le comite cu sânge rece doar pentru a obtine acea esenta care sa-l ajute sa creeze parfumul ideal reprezinta si o alegorie a „crimei“ pe care ratiunea de o anumita factura o întreprinde la adresa acelor aspecte lucruri, fiinte sau obiecte care par a-i sta în cale în calitate de obstacole. De aici mai e doar un pas pâna la citirea romanului în cheie parabolica si pâna la identificarea, în comportamentul lui Grenouille, a unor atitudini specifice nazismului.
În plus, teoria romantica a geniului este si ea privita, aici, printr-un soi de oglinda deformatoare, caci Grenouille atinge pragul genialitatii în domeniul artei parfumeriei, dar asta nu-l împiedica sa devina si criminal în serie. Din perspectiva lui Süskind, geniul artistic care e protagonistul sau trebuie privit drept un avatar estetic al doctrinei romantice trecute prin filtrul anumitor tendinte patologice ale iluminismului, iar semnificatiile comportamentului sau trebuie elucidate ca atare, din perspectiva reactiilor si atitudinilor care îl caracterizeaza în momentele-cheie ale desfasurarii actiunii. Desigur, învelisul alegoric în care sunt prezentate toate acestea face deliciul lecturii si nu exclude defel valorizarea reala a unui adevarat narcisism estetic.
Fascinatia livrescului
„Nu exista texte, ci doar relatii între texte“, spunea Harold Bloom, iar aceasta afirmatie poate sta la baza unei lecturi în cheie livresc-postmoderna a romanului lui Patrick Süskind. Autorul „Parfumului“ trebuie încadrat într-o traditie mai vasta a literaturii germane, ai carei reprezentanti au încercat sa recupereze elemente ale discursului ori strategii retorice ale marelui romantism si sa le plaseze, reconfigurându-le si recontextualizându-le, drept aspecte menite a defini noua identitate culturala germana de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.
Succesul de librarie al romanului de fata s-a datorat, de la bun început, fascinatiei exercitate asupra cititorilor de protagonist. Jean-Baptiste Grenouille este creat într-un asemenea mod, încât sa suscite nu numai interesul, ci si sa-si determine cititorii sa stabileasca o serie de filiatii cu alte personaje oarecum asemanatoare ca structura ori ca factura, de la eroii negativi ai romantismului tenebros german si pâna la criminalii în serie ce împânzesc paginile romanelor politiste dintotdeauna si de pretutindeni. Romantismul, se stie, avea, printre imaginile consacrate, si pe aceea a geniului nebun – care, în „Parfumul“, se transforma într-un veritabil studiu de caz vizând modul de actiune si de gândire al unei minti psihopate. La fel ca numerosi criminali în serie, Grenouille are o copilarie marcata de lipsuri si nu se bucurã de afectiunea materna, mama sa abandonându-l imediat dupa nasterea petrecuta în piata de peste din Paris, în mijlocul unor miasme care faceau ca alte izuri, oricât de fetide, sa paleasca: „Pestii, care, zice-se, ar fi fost adusi abia în dimineata aceea din Sena, puteau deja atât de tare, ca acopereau mirosul de cadavre“. Antinomia este evidenta: caci, printre niste oameni care realmente nu mai percepeau mirosurile oribile care îi înconjurau, copilul acesta se va remarca printr-un simt olfactiv unic si prin ulterioara obsesie a parfumurilor. Dar înca de la început devine evident si ca, date fiind circumstantele venirii sale pe lume si atmosfera în care va trai în anii urmatori, Grenouille nu va cunoaste – nu va avea cum sa cunoasca si sa asume – sentimentul culpabilitatii. El va ucide, asadar, din simplul motiv ca doreste sa-si procure cele necesare pentru desavârsirea produsului pe care spera sa-l poata prepara într-o buna zi.
Înca din primele pagini ale cartii, Süskind stabileste filiatia livresca ce trebuie urmata pentru o cât mai completa descifrare a sensurilor cartii sale. „În secolul al optsprezecelea, a trait în Franta unul dintre cei mai geniali si mai detestabili barbati dintr-un veac nu sarac în personaje geniale si detestabile. Povestea acestuia va fi istorisita în rândurile ce urmeaza. I se spunea Jean-Baptiste Grenouille si daca, spre deosebire de numele altor monstri geniali precum de Sade, Saint-Just, Fouché, Bonaparte s.a., al sau e astazi uitat, lucrul nu se întâmpla desigur fiindca Grenouille n-ar fi fost pe masura arogantei, dispretului de oameni, scârbavniciei, pe scurt a netrebniciei acestora, ci fiindca atât geniul, cât si ambitia lui se mãrgineau la un domeniu care nu lasa urme în istorie: la trecatorul imperiu al mirosurilor.“ Este clara raportarea la ideologia romantica si la alegoriile unora dintre reprezentantii curentului care nu ezitau sa puna în legatura geniul cu inteligenta criminala. Iar când Grenouille este descris în acest fel, cititorul initiat într-ale literaturii romantice (si nu numai!) are pe data în minte ecourile prozei lui Heinrich von Kleist sau E.T.A. Hoffmann, câta vreme unii dintre protagonistii acestora, fie ca e vorba despre Michael Kohlhaas sau René Cardillac, sunt creionati în culori asemanatoare si, în anumite fragmente, în aproximativ aceleasi cuvinte.
Harul si blestemul parfumului  
Ca si predecesorii sai, Grenouille poate fi interpretat, din aceasta perspectiva, asemenea unui individ cu vocatie prometeica, înzestrat cu atributele genialitatii, dar deopotriva demonstrând si aplecarea spre pornirile criminale si spre acte reprobabile, ca efect al unei personalitati scindate. Mai cu seama opera lui Hoffmann si fascinatia acestuia pentru portretizarea unor protagonisti cu o psihologie devianta îl influenteaza pe Süskind în ceea ce priveste modul de constructie al lui Grenouille. Tocmai de aceea, unii critici au interpretat „Parfumul“ drept un inedit omagiu pe care autorul i l-ar aduce lui Hoffmann, desigur, cu ironia postmoderna de rigoare, evidenta, de altfel, înca de la începutul cartii. În plus, numeroase detalii din acest roman, legate de circumstantele nasterii lui Grenouille, dar si de latura sa geniala de parfumier amintesc situatia lui Cardillac si de traumele pe care acesta le-a înfruntat.
Diferente exista si ele si nu sunt putine, Süskind evidentiind mai cu seama semnificatia pierderii initiale si a compensatiei ulterioare ce marcheaza procesul creator în cazul lui Grenouille. Aflam, astfel, ca Jean-Baptiste nu a fost abandonat în momentul nasterii, ci, în fond, mult mai de timpuriu, mama sa nedorindu-l si fiind, deci, incapabila sa-i ofere vreun strop de afectiune: „Mama lui Grenouille nu simtea nici duhoarea pestelui, nici pe cea a cadavrelor, fiindca nasul îi era de-a binelea atrofiat întru mirosuri si în afara de asta o durea tot trupul, iar durerea ucidea orice sensibilitate fata de impresiile de afara. Tot ce voia era sa înceteze odata durerile, sa se termine cât mai repede nasterea asta scârboasa. Pentru ea, a cincea. De toate celelalte scapase tot aici, la taraba de peste.“
Traumatizat din punct de vedere psihic înca de timpuriu, Grenouille se va îndrepta, cu toate fortele sale, tocmai împotriva mediului viciat – urât mirositor, nu numai la nivel fizic, ci si simbolic – din care provine, visând sa reuseasca sa-i domine pe ceilalti, fata de care nu simte, totusi, decât dispret. Iar cum dominarea prin forta bruta este exclusa de datele concrete ale fizicului personajului, iar dominatia de natura strict intelectuala nu are sanse, data fiind situatia dificila cu care Grenouille se confrunta de la bun început, acestuia nu-i mai ramâne decât sa se bazeze pe darul harul sau înnascut: simtul olfactiv. Pe masura ce anii trec, înzestrarea extraordinara a lui Grenouille poate fi privita si ca o replica data, peste timp, problemelor pe care el le-a avut în primii ani ai copilariei în ceea ce priveste construirea unei identitati coerente. Abandonat de mama, parasit de doica, dar si de calugarul caruia aceasta îi cere ajutorul îngrozita ca micutul nu miroase în niciun fel, iar apoi adapostit într-un fetid orfelinat doar pentru a fi, ulterior, angajat într-o tabacarie, Jean-Baptiste încearca sa suplineasca într-un fel legaturile afective pe care nu le-a avut niciodata. În „Parfumul“, la fel ca si într-unele dintre textele lui Hoffmann, artistul ajunge, deci, sa creeze doar în urma nevoii de a depasi o criza existentiala si de a anula un deficit de structura pe care el însusi îl presimte la nivelul propriei personalitati.
Sensurile „Parfumului“ devin, din acest punct, mai clare: pentru a reusi sa-si structureze cât de cât coerent universul interior si pentru a depasi handicapul lipsei unei mame în primii ani ai copilariei, Grenouille trebuie sa asimileze – sa-si asume prin orice mijloace – o mireasma feminina; cea pe care ani de zile o percepuse drept absenta si imposibil de atins. Doar prin intermediul acesteia va reusi el sa restabileasca simbolica unitate a sinelui si sa se afirme ca fiinta umana. Numai ca aici e si paradoxul, dar si esenta lui ca personaj: incapabil sa simta cu adevarat afectiune pentru cineva, el le va ucide pe tinerele de care e atras sau fascinat, unica forma de apropiere pe care o poate concepe fiind suprimarea vietii, posesiunea prin moartea violenta. Alegoria creatiei care cere o jertfa este evidenta si ea, dar si, în egala masura, semnificatiile care depasesc acest stadiu. Narcisismul lui Grenouille, ca si cruzimea acestuia si lipsa de remuscari ori de scrupule în atingerea telurilor sale trebuie privite si din perspectiva raportarii la literatura anterioara. Astfel, Süskind, descriind anormalul ce se gaseste uneori dedesubtul idealismului estetic, parodiaza deopotriva si fetisismul artistic al idealismului romantic. În absenta totala a abilitatii de a oferi iubire, dar si de a o primi, fara capacitatea de empatie, Grenouille, cel atât de traumatizat din punct de vedere sufletesc în copilarie si adolescenta devine, ca sa repetam formularea Juliei Kristeva, „o fiinta-amfibie aflata în cautarea punctelor de reper, o creatura primitiva lipsita de identitate sexuala sau morala.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper