Carti, parfumuri si joc al identitatilor (I)

Un articol de RODICA GRIGORE

Patrick Süskind, Parfumul, traducere de Grete Tartler, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2012.

Patrick Süskind, unul dintre cei mai cunoscuti scriitori germani contemporani, isi datoreaza faima mondiala mai cu seama piesei de teatru „Contrabasul“ (1981), jucata cu un real succes in intreaga Europa, precum si peste Ocean, si romanului „Parfumul“, care va deveni rapid cea mai citita opera de fictiune din spatiul cultural german dupa mari carti ale literaturii universale, precum „Casa Buddenbrook“ a lui Thomas Mann sau „Nimic nou pe frontul de Vest“, de Erich Maria Remarque. Interesant ramâne, in acest context, amanuntul – altfel, rarisim int-o epoca atât de preocupata de acumularea capitalului de imagine chiar si in rândul oamenilor de litere – legat de extrema discretie a existentei lui Suskind insusi. Autorul accepta rar sa dea interviuri, nu e o prezenta constanta in lumea literara germana, iar fotografiile ii apar doar uneori in presa culturala. Iar atunci când alege, totusi, sa exprime un punct de vedere, o face prin intermediul eseurilor – nici ele prea frecvente. Insa unul dintre acestea, intitulat „Amnesie in litteris“, are darul de a clarifica o serie de aspecte care ii marcheaza creatia si care au fost interpretate in cele mai diverse feluri de criticii mai mult sau mai putin pregatiti sau doritori sa recepteze corect un asemenea mesaj. Abordând chestiunea influentelor literare, Süskind afirma (cu ironie) ca, in toate scrierile sale, a incercat sa fie „un epigon din fericire ignorant“, având o memorie pe care nu se poate baza, câta vreme abia de-si mai aminteste ce a citit in trecut, si cu atât mai putin cine sunt autorii celor citite… Dar, considera el, „pierderea completa a memoriei livresti ar fi un handicap binecuvântat pentru un scriitor contemporan“, deoarece aceasta ar avea darul de a-l elibera de anxietatea influentei si a-l ajuta sa aiba o viziune mult mai clara asupra propriului efort creator, cu toate ca „e greu sa mai scrii, in secolul XX, literatura originala“… Opiniile lui Süskind trebuie raportate mai cu seama la „Parfumul“, cel dintâi roman al sau, aparut in anul 1985 si subintitulat „Istoria unei crime“.
Un text-cheie al
postmodernismului
Cartea a fost considerata imediat dupa aparitie una dintre operele reprezentative ale postmodernismului german, Süskind reluând aici, intr-un mod aparte, si preocuparile sale constante cu privire la identitatea creatorului si imaginea acestuia asa cum este ea perceputa de lumea literara. Cu actiunea plasata in Franta veacului al XVIII-lea, „Parfumul“ relateaza povestea vietii lui Jean-Baptiste Grenouille (nascut, dupa cum aflam, in ziua de 17 iulie 1738,  una dintre cele mai fierbinti zile ale anului, la Paris, „pe atunci cel mai atotduhnitor loc din intregul regat“, dupa cum il caracterizeaza autorul), al carui incredibil si uluitor simt olfactiv il individualizeaza intre contemporanii sai si il ajuta sa depaseasca handicapul originii umile si al lipsei afectiunii, protagonistul ajungând in scurta vreme sa rivalizeze cu cei mai vestiti maestri parfumieri ai Europei.
Deopotriva, insa, Grenouille desfasoara ceea ce critica literara a numit „o cautare tensionata si perversa a originii pierdute si o evaluare ironica a propriei sale identitati obscure.“ Pe masura ce-si descopera capacitatea uimitoare si inzestrarea neobisnuita, Grenouille incearca sa inventeze noi si noi parfumuri, creatia suprema fiind, din punctul sau de vedere, crearea unui parfum care sa-l individualizeze chiar pe el. Caci, surpriza, Grenouille realizeaza de timpuriu ca, desi simtul sau olfactiv este nemaipomenit, el insusi este lipsit de orice miros – fapt care o inspaimânta pe prima sa doica si pe cei cu care intra in legatura in anii copilariei. Ca sa suplineasca lipsa, el va crea câteva miresme artificiale menite a-l face sa apara, in societate, asemenea celorlalti. Iar elementul cel mai pretios si pe care il poate procura doar cu mare greutate este esenta inmiresmata si imbatatoare a tinerelor fete de care e atras, de care ajunge sa fie obsedat si pe care sfârseste prin a le ucide, Laure Richis, ultima sa victima fiind si cea mai frumoasa, dar si cea mai nepretuita in ceea ce priveste parfumul pe care Grenouille spera sa-l obtina de pe urma ei.
Paradoxal, in ciuda urii pe care o nutreste pentru semenii sai, parfumierul e marcat de dorinta de a atrage atentia si de a primi afectiune din partea celorlalti, care ajung sa nu se mai poata smulge de sub puterea vrajii/ blestemului/ artei exercitate de straniul personaj si de parfumurile sale ideale. Dintre acestea, mai cu seama ultimul, cel care il si salveaza de la moarte si-l ajuta sa fie adorat neconditionat de oamenii care cu doar cateva ore in urma il batjocoreau sau se temeau de el – esenta minunatei si unicei Laure. Cu toate acestea, in momentul in care primeste supremul omagiu al semenilor si, implicit, marea recunoastere a artei sale de parfumier, Grenouille realizeaza si ca aura identitara pe care noul parfum i-o conferea este o simpla iluzie, si ca ura, nu dragostea l-a impins pe drumul care a marcat devenirea sa. Sfârsitul protagonistului primeste, privit din acest punct de vedere, o noua consistenta si posibile noi interpretari. Romanul a fost privit, uneori, ca un adevarat rechizitoriu la adresa rationalitatii Veacului Luminilor, iar alteori ca o alegorie complexa, care nu exclude imaginea si semnificatiile idolilor nazismului, ori ca o pastisa postmoderna. Insa, indiferent de opiniile pe care le-au exprimat, toti criticii au cazut de acord cu privire la  intertextualitatea remarcabila din acest roman, ce invita la o cât mai completa identificare a surselor literare pe care Süskind le-a avut in vedere. Poate tocmai de aceea, in ciuda faimei sale mondiale, „Parfumul“ a avut parte de reactii diverse, adesea ambivalente.
Despre identitatea creatoare
Sensurile identitatii creatoare despre care scriitorul german vorbea in deja citatul eseu joaca un rol insemnat in economia cartii si, fara indoiala, in dezbaterea critica ce a urmat aparitiei sale. Iar daca unii exegeti au criticat prea libera asumare a câtorva texte canonice, rezultatul fiind acuzat de lipsa originalitatii, alte voci au sustinut dimpotriva, lipsa de relevanta a purei originalitati la sfârtitul secolului XX, apreciind tocmai ironia atotprezenta si imaginea metaforica a parfumierului criminal drept intruchipare prin excelenta a autoreflexivitatii contemporane, dar si a culpabilitatii epigonice a postmodernismului (convins, dupa cum numerosi dintre reprezentantii sau nu au ezitat sa afirme, ca intreaga literatura a ultimelor decenii nu este altceva decât asimilarea creatoare a textelor anterioare, la fel cum identitatea este, la rândul ei, asimilarea unor modele anterioare ale subiectivitatii). Subliniind si jocul cu marile carti ale literaturii mai vechi, a carei asumare Süskind o considera esentiala pentru orice act de creatie, „Parfumul“ submineaza presupunerea traditionala cu privire la textul literar inteles ca proprietate exclusiva a autorului sau. Procedând astfel, Süskind sugereaza ca notiunea umanista de identitate autonoma, idealizata de la epoca iluminista incoace, a provocat o profunda neintelegere daca nu cumva o distorsionare fundamentala a insusi procesului creator. Din acest punct de vedere, „Parfumul“ poate fi raportat si la modelul de scriitura teoretizat de Roland Barthes si definit drept „spatiu neutru, compozit si oblic“, si in care notiunile conventionale de subiectivitate umana si de identitate isi pierd vechile sensuri.
Acest roman, mai cu seama la nivelul pastisei pe care autorul o practica, demonstreaza o strategie critica ce determina o reevaluare a valorilor literare consacrate, in primul rând in ceea ce priveste implicatiile creativitatii. In acest fel, tehnica intertextuala din „Parfumul“ arunca mânusa chiar autonomiei estetice asa cum a fost ea definita de Kant ori de Schiller, iar apoi nuantata de unii dintre reprezentantii romantismului german si de continuatorii lor modernisti. Insa chiar daca romanul de fata are pe alocuri tendinta de a-i oculta functia si scopul critice, mai cu seama prin calitatea parodica a discursului, pastisa subliniaza, in felul ei, iluziile artei creatoare si dreptul de proprietate asupra textului literar, prin permanenta raportare la operele anterioare de la care Süskind porneste – si pe care el insusi, ca autor postmodern, le considera ca fiind cunoscute de catre cititor. Astfel ca, mai degraba decât o parodie care paraziteaza autori anteriori, „Parfumul“ poate fi interpretat in mod profitabil drept exemplul prin excelenta al unei anamneze literare ce contribuie la evidentierea unor complexe psihice, dar si a unor aspecte sociale ce caracterizau secolul Luminilor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper