„Carmen“ amorf la Paris

Un articol de COSTIN POPA

Finalul de an 2012 a adus la Opéra Bastille o noua productie cu „Carmen“ de Bizet, a sasea montare ce a urmat anului 1959. Abia atunci popularul titlu a intrat oficial în repertoriul Operei Nationale pariziene, 85 de ani de la premiera absoluta care avusese loc la Opera Comica. Dupa Raymond Rouleau, Piero Faggioni, Marcel Maréchal, José-Luis Gomez si Alfredo Arias, mizanscena a fost încredintata acum belgianului Yves Beaunesne, acompaniat de francezii Damien Caille-Perret (decoruri) si Jean-Daniel Vuillermoz (costume).
Simbioza platou – fosa
Profunzimea caracterologica a personajului principal a incitat întotdeauna creatorii la viziuni diverse, deseori atipice, surprinzatoare, dar întotdeauna spiritul muzicii a fost primordial. Trebuie notat de la bun început ca echipa anului 2012 l-a neglijat sau, mai bine spus, simbioza platou – fosa nu s-a împlinit, nu a functionat, cu efect direct spre un spectacol trenant. În afara montarii nepotrivite, senzatia de dezlânare a venit asadar si dintr-o lectura muzicala, altminteri corecta, dar neacordata cu realitatile scenei. Andrei Serban îmi spunea recent: „Regizorul ar trebui sa iubeasca muzica iar dirijorul sa iubeasca teatrul.“
Dirijorul Philippe Jordan, directorul muzical al Operei, este o bagheta subtila si profesionista în muzica lui Bizet, cu preocupari pentru omogenitatea si echilibrul discursului melodic, fara excese sonore, neînclinata catre tactare detaliata, ci catre indicatii precise de expresie, induse printr-o gestica simpla. Având în fata o minunata orchestra si admirabile ansambluri corale (Corul si Corul de copii ale Operei pariziene, alaturi de Maîtrise des Hauts-de-Seine) pregatite de Patrick Marie Aubert, a ales tempi largi, descriptori ai atmosferei andaluze toride din libret (preludiul operei a fost o buna dovada), introspectiei psihologice, dar neadaptati dinamic cadrelor industriale austere, spiritului cvasi-imobil imaginat de regizor. Si nici tensiunii de spectacol.
Spatiul lui Beaunesne este unic si închis, aproape deloc imaginativ, cu modificari minimale pe acte, asa încât ni se sugereaza ca la început ne situam în curtea interioara a fabricii de tigari (sa admitem), apoi într-un depou de vagoane de marfa (!) transformat în cabaret clandestin, pentru ca actul al treilea sa-si desfasoare actiunea într-un soi de depozit al traficantilor si, în fine, scena ultima, în locul pietei din fata arenei de corrida, sa aiba loc în acelasi cadru de constructie darapanata. Inventiile incoerente ale regizorului, suprapuse viziunii clasice si stilistic convenabile a dirijorului au condus la o derulare plicticoasa a tramei.
Nu este prima montare în care un autor de mizanscena, în dorinta originalitatii, abzice de la citirea esentelor partiturii, ale libretului si se plaseaza divergent cu orchestratia, cu dirijorul. Din pacate, nu va fi nici ultima. Trebuie vociferat cu toata fermitatea ca alegerea pentru productii a unor regizori familiarizati cu muzica a devenit o stringenta necesitate în actualul peisaj liric confuz.
Beaunesne a preferat adesea ansambluri statice, oratoriale (cvintetul si finalul de act secund) si ideatica a devenit mai diversa doar la defilarea matadorilor din ultimul act, când a încercat un simbolism alegoric, din pacate de prost gust. Câta distanta fata de papusile uriase ale lui Coppelius dintr-un spectacol cu „Povestirile lui Hoffmann“ la Orange, acum multi ani, la care probabil ca regizorul s-a dus cu gândul! Numai ca acolo era o adevarata fantezie, semnata minunat Jérôme Savary. Inspiratia din productii sau filme a continuat si, iata, a-l vedea pe Escamillo costumându-se pentru corrida într-o camera din background nu este o idee noua, ci a mai fost vazuta la Francesco Rosi în celebrul sau film „Carmen“ (1984). Animata a fost si prima parte a actului secund când desfrâul vulgar a pus stapânire pe scena. Personaj central, un travestit cu sânii goi si opulenti. Bizet s-a rasucit în mormânt.
De la Marilyn la Elvis
În dorinta de a soca, Yves Beaunesne a propus o Carmen blonda à-la-Marilyn Monroe, îmbracata într-o rochie gen furou, neagra si decoltata, cu paiete stralucitoare de show, deloc acordata cu conditia personajului de muncitoare la manufactura de tigari. În atari conditii – de ce nu?! –,  Escamillo a venit în actul al II-lea costumat precum… Elvis Presley. Câta originalitate! Eroina titulara a fost conturata ca un personaj plat (în seducatoarea „Habanera“!), amorf (în incitanta „Seguidilla“!), indiferent chiar (în temperamentala „Chanson bohème“!), la ani-lumina de focoasa sevillana. Singura, aria cartilor din actul al III-lea a fost mai apropiata de intentiile compozitorului. Usor de interpretat din unghi actoricesc.
Dupa primele spectacole ale actualei productii, cântate de soprana Anna Caterina Antonacci, i-a revenit mezzosopranei franceze Karine Deshayes misiunea de a-si înscrie numele în rândul unor reputate Carmencite la Opera Nationala pariziana: Jane Rhodes, creatoarea rolului în 1959, Elena Cernei, Teresa Berganza, Viorica Cortez, Béatrice Uria-Monzon, Elena Zaremba, Olga Borodina, Denyce Graves etc. A facut-o onorant, punându-si în valoare registrul acut consistent, bogat, puternic si frumos rezonant, dar sacrificând anumite pasaje în special grave si centrale, ale caror sonoritati s-au pierdut în imensitatea deficitara acustic a teatrului din Rue de Lyon. Ce-i drept, în seara despre care vorbesc, a noua din serie, artista se afla la capatul unui adevarat tur de forta. Fix între doua spectacole cu „Carmen“, a fost solicitata sa faca o înlocuire în rolul titular din „Cenusareasa“ rossiniana la Palais Garnier, partitura tot atât de dificila, situata însa între alte repere stilistice.
În rolul Don José, austriacul Nikolai Schukoff a afisat o dimensiune tenorala modesta, fara anvergura, cu sunete „strânse“ în registrul înalt si uz abuziv de „falsetto“, inclusiv în fraza ascendenta cu culminatie acuta de Si bemol a finalului ariei „La fleur que tu m’avais jétée“ din actul secund, pagina peste care a trecut mult prea usor, fara s-o înzestreze cu puteri expresive. Efortul în sustinerea desenelor dramatice din actele al III-lea si al IV-lea a fost evident, depasindu-i potentele vocale.
Mult apreciata de public pentru rolul Micaëla a fost soprana salzburgheza Genia Kühmeier, o recunoscuta mozartiana, care si-a expus si la Paris linia impecabila de cânt si inteligenta construirii frazelor. Atâta doar ca lipsa unor armonice consistente în glas au privat personajul de caldura si daruire. Ca alura, pasionata… ciclista cu bereta bleu, Micaëla Geniei Kühmeier si a lui Yves Beaunesne a fost exact tarancuta sosita la oras în mijlocul militarilor si apoi al contrabandistilor, cautându-si iubitul.
Sigur ca prezenta în distributie a galonatului francez Ludovic Tézier în rolul toreadorului Escamillo a fost un punct de atractie. La aproape 45 de ani, vocea calitativa timbral a baritonului suna bine, incisiv, cu legato moale si fluid (actul al III-lea, „Elle avait pour amant, un soldat qui jadis a déserté pour elle“), descins din clasica stilistica franceza.
În spectacol au cântat si François Lis (Zuniga), Alexandre Duhamel (Moralès), Olivia Doray (Frasquita), Louise Callinan (Mércédès), Edwin Crossley-Mercer (Le Dancaïre), François Piolino (Le Remendado). A fost preferata versiunea cu recitative vorbite.
La premiera, se pare, publicul a sanctionat vehement noua productie. Sunt curios cât de mult o vor mentine pe afis diriguitorii Operei Nationale pariziene.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper