Azilantii din cimitirul privat

Un articol de C. STANESCU

„Cum stam cu recoltatul?“ – iata întrebarea, obsedanta, pe care Centrul conducator o adresa, în comunism, oamenilor muncii si sefilor lor din toata tara pâna la ultimul catun. Proverbialul Bula, anonimul majoritar de atunci, de care azi putini îsi mai amintesc, nu întârzia cu raspunsul: „La televizor stam bine, foarte bine, suta la suta îndeplinit, plus depasirile cu recoltele bogate din Baragan si Banat!“. De-ar mai trai, acest Bula comunitar, întruchipare populara, hilara si grotesca a „boicotului istoriei“ din explicatia filozofului, ar zice ca singura recolta la care „stam bine“, mai bine ca niciodata, si nu doar la televizor, recolta cu productie record pe cap de locuitor, ar fi secerisul: secerisul mortilor. Recolta a celor care se pregatesc si se înghesuie sa moara si pe care nici cimitirele nu-i mai încap. Din aceasta cauza au început sa apara, cum e normal, într-o economie de piata prospera si sensibila la cerintele vietii, „cimitirele private“: la Bellu, ca si la Izvorul Nou, nu mai e loc. Însa odata cu aparitia acestei noi forme de proprietate în împaratia mortilor, apar si încurcaturile, contradictiile. Traditionalist, românul vrea sa-si petreaca mortul, fie el si sinucis ori cu loc de veci „privat“, cu alai de preoti si slujba pe marginea gropii. Dar si Biserica, mai ales ea, e aparatoarea îndrituita a traditiei, imposibil de calcat. Dupa cei sinucisi, e rândul celor cu „loc“ în cimitirul privat sa sufere din pricina legii. N-as vrea sa-mi aud vorbe pe o tema delicata ca aceasta despre care am prins câteva frânturi într-o conversatie la televizor: „Parinte, mi-a murit mama, la cimitirul vechi nu mai e loc, m-am dus la privat, am platit si i-am facut mamei loc. Acum, te rog, Sfintia ta, sa sfintesti locul, cu slujba, dupa datina, si nu va fi degeaba, cum e obiceiul la noi, la români…“ Preotul, om milos, dar neputincios în fata mai marilor sai – povestea mai departe omul din Moldova lui Stefan cel Mare si Sfânt, un om care, respectuos cu cele sfinte, apucase a plati în avans slujba de la capatâiul maicii sale moarte – preotul, deci, i-a raspuns petentului: „Îmi pare nespus de rau. Nu se mai poate. Am primit chiar ieri ordin de sus, de la parintii mei ierarhici: nu pot face slujba într-un cimitir privat! Acolo nu-i lumea noastra, e alta lume…“ Si-a ridicat mâinile în sus, spre tavan, în Cerul neputintei sale, de unde abia picase ordinul, interdictia de a mai face slujba la „privat“. Gârbovit si el de nedumerire si neputinta, omul, de undeva din Moldova si-ar fi pus mâinile în cap, plecând sa-si privegheze, dupa datina, maica moarta si întinsa pe nasalie, asteptând ca datina sa se împlineasca. Nu stiu ce o fi facut mai departe omul nostrucu cimitirul sau privat interzis de la slujba. Poate ca reflecteaza pe marginea gropii din cimitirul privat la aceasta noua împartire a lumii: o despartire, de fapt, a lumii de dupa moarte. Ei si noi, comunitarii si „privatii“, cei din urma privati printr-un ordin de sus de oficiul religios al ambasadorilor lui Dumnezeu pe pamânt. Îmi vine în minte ca Rusia, ortodoxa si ea, dar mai milostiva, admite derogari: Lev Nikolaevici Tolstoi, autorul „Învierii“, îsi doarme somnul de veci în gradina casei lui de la Iasnaia Poliana, asadar un cimitir privat pe care slujitorii lui Dumnezeu nu l-au ocolit. Dar si la noi, în România, ortodoxia îngaduia si acorda derogari în privinta somnului de veci: în timpul comunismului ateu, dupa ce Tudor Arghezi si-a dat obstescul sfârsit, poetul si sotia lui, prea buna Paraschiva, odihnesc întru slava lui Dumnezeu în gradina lor privata de la Martisor, dupa ce un sobor de preoti le-a cântat la capatâi vesnica lor pomenire. Omul din Moldova cu maica lui moarta de la poarta „cimitirului privat“ nu se mai bucura de acest privilegiu, ultimul pâna la învierea din morti. Îmi trec pe sub ochi crucile de pe marginea soselelor, unde stau îngropati atâtia morti, fiecare unde a apucat sa moara strivit de vreo masina sau doborât, în mijlocul câmpului, de vreun copac traznit: „cimitire private“ cu un singur chirias la capatâiul caruia s-o fi cântat „Vesnica lui pomenire“. Acum, în cimitirul privat despre care se vorbea la televizor nu va mai rasuna iar „Vesnica lui pomenire“ din pricina unei circulare care taie acest drept al omului mort. Îmi vine în minte si râpa adânca în care s-a prapadit Nechifor, ucis, ca în Miorita, de doi „ciobanei“, si gasit la capatul lungii ei anchete si expeditii de Vitoria Lipan: or fi venit preotii la capatâiul mortului, a rasunat si în râpa adânca a mortii sale cuvântul cel potrivit?! Daca murea azi, preotul n-ar fi venit: râpa e un cimitir privat… Lipsiti de ultimul lor drept pe acest pamânt, mortii devin astfel un fel de „azilanti“ si în viata de dupa moarte. Acolo, sub pamânt, sinucigasii, ca si mortii de la „privati“, vor fi priviti cu rautate, chiorâs, de mortii obisnuiti, morti mai adevarati decât ceilalti, care s-au bucurat la sfârsitul tristei lor vieti de cele cuvenite. Ajunsi, prin ordin, la „azil“ e ca si cum aceia decad în „cetateni de rangul doi“ si priviti precum „ciumatii“ de ceilalti: semn sigur, dar îngrozitor, ca stravechea „lupta de clasa“ continua aprig si acolo, pâna la sfârsitul veacurilor. N-am alt raspuns la atâta nedreptate decât o… poezie, un poem senzational, o capodopera lirica pe tema „luptei de clasa“ din împaratia mortilor. Desi face parte din antologia mea „privata“, o ofer, cu umilinta si speranta, lecturii binevoitoare si simtitoare a ierarhilor, acelora dintre ei care sunt pe cale de a scoate slujba de înmormântare din „cimitirul privat“. Nu exclud câtusi de putin posibilitatea ori sansa ca o simpla poezie sa-i poata întari si ea în misionarismul lor exercitat ca sarcina de capetenie încredintata lor de divinitate întru pastorirea cuviincioasa a calatorilor prin aceasta viata spre cealalta orânduire, mai buna si mai dreapta. Revoltata de inegalitatea celor din lumea de sub pamânt si de sârma ghimpata ce-i desparte si acolo ca într-un lagar pe cei ce au fost vii – a scris poezia ce urmeaza, o capodopera, poeta Lidija Dimkovska, nascuta în 1971, la Skopje, în Macedonia, „butoiului de pulbere“ din sud-estul nostru totusi european. Poezia se intituleaza „Azilantii“ si am cules-o toamna trecuta dintr-o revista româneasca. N-as înstraina-o nici mort, o dau cu împrumut doar în copie.

Azilantii
Cel mai mare centru de azilanti e sub pamânt.
Sunt sinucigasii, emigrantii pe lumea cealalta,
neacceptati, reprimati si torturati în lumea asta.
Centrul subteran al azilantilor ofera libertate de miscare
de la periferie spre centru si invers,
trei mese pe zi si permis zilnic de plimbare.
Azilantii au la bratara etichete standard.
Dar, ia te uita, mortii obisnuiti fac greva foamei
impotriva excedentului de sinucigasi din jur.
Ei nu vor azilanti pe lânga casele lor îngrijite,
nu vor sa vada streanguri peste tot, flacoane goale,
oasele rupte ale celor ce s-au aruncat în gol, burtile umflate ale înecatilor.
În gradinile lor înverzite planteaza cruci, nu sperietori de ciori
pentru cei morti fara voia Domnului. Azilantii
sunt nedumeriti si furiosi, târându-si mereu câte un picior.
Unii au uitat sa lase mesaj, altii sa-si sarute fiica,
unii au lasat costumul la curatatorie, altii nu si-au facut
testamentul,
unii n-au contramandat calatoriile, altii n-au stabilit
întâlnirea cu moartea.
Dar iata-i aici. Cu traducatorii pe coridor
si dosarele în mâini asteapta sa-i primeasca functionarul de azil.
Nationalitate, sex, religie. Multi au parinti,
dar n-au tara parinteasca. Unii au avut alergie la pamântul arat
si neputând saruta tarâna au fost siliti sa plece dedesubt.
Unii au fugit de ei însisi o viata întreaga
si n-a avut cine le plati pilule sa nu îmbatrâneasca.
Unii au risipit si nenorocul, nu doar norocul.
Altii n-au facut dragoste ani în sir cu dragostea vietii lor. Unii au fost
ucisi de cei apropiati si dragi nu cu un cutit, ci cu un ac sau o penseta.
Exista printre ei unii care-s vii abia dupa ce au murit.
Centrul azilantilor e plin, separat cu sârma ghimpata de lumea mortilor obisnuiti.
Eu am sosit ieri. Am doua permise de libera trecere.
Ziua voi sta în centrul azilantilor,
noaptea în casa mortilor obisnuiti.
Nu stiu din care n-am sa ma mai întorc.

(În româneste: Ioana Ieronim si autoarea)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper