Artisti romani din afara tarii

S-a scris mult pe acest subiect. Va trebui sã se scrie si mai mult de acum înainte. În România
s-au fãcut bilanturi dupã ’90, pe tema artistilor din exil. Colorate politic, cu o axiologie aservitã, asa cum si în tarã axiologia a fost aproape o jumãtate de secol aservitã. Altã Mãrie, aceeasi pãlãrie. Poate justificatã. Se fãcea dreptate unor oameni nedreptãtiti. Sau, pur si simplu, se urma un traseu care ne caracterizeazã mentalitatea.

Exilul a devenit însã pe parcursul ultimelor decenii diaspora. Si diaspora si-a schimbat caracteristicile. Nu se mai pleacã dând foc în urmã. Se pleacã din motive economice. Se pleacã pe etape mai lungi sau mai scurte. Cu gândul de a reveni la un moment dat. Sau de-a gãsi o cale de a fi si acasã (pentru multele motive care justificã acest termen, „acasã“), dar a fi si în strãinãtate. Unde se fac banii. Si unde, din când în când, pe unii dintre artisti îi favorizeazã si o mentalitate diferitã. O mentaliate care lasã loc, tot din când în când, atunci când se întâmplã miracolul de a fi omul potrivit la locul potrivit, deschiderii portii succesului. Pentru unii dintre artisti, cei care în tarã au suferit continuu de blestemul de-a fi omul diferit la locul diferit.
Statisticile spun cã în momentul de fatã 20% din populatia tãrii se aflã în diaspora. Când vorbim de 20%, trebuie sã avem în vedere toate palierele vietii sociale. Ne-am mutat cu tot ceea ce ne reprezintã. Iluzia cã au plecat doar pãlmasii la cules cãpsuni e contrazisã de realitate. Ideea cã s-a plecat numai cu scopul de a trimite bani celor lãsati în tarã trebuie si ea uitatã. Nici la intentia de a fi masa de manevrã în campanii electorale diaspora nu mai rãspunde. Au plecat pãlmasii. Au plecat medicii. S-a nãscut în diaspora o generatie care ajunge acum la putere de exprimare. Sunt plecati, temporar sau definitiv, câteva zeci de mii de studenti care învatã în universitãtile lumii. Când vorbesti de 20% dintr-un popor aflat în afara granitelor tãrii, trebuie sã ai în vedere printre acestia si pe artistii respectivului neam.
Dintre ramurile artistice, cel mai usor (aratã studiile de specialitate) au reusit sã se exprime în afara hotarelor muzicienii. Poate datoritã universalitãtii limbajului. Poate fiindcã anumite categorii muzicale sunt de maximã accesibilitte. Mã voi opri la aceste categorii. Si voi vorbi despre cazul a doi „diasporeni“, pe care întâmplarea a fãcut sã-i descopãr în ultima sãptãmânã.
Primul este Bogdan Ota. L-am urmãrit într-un concert televizat. Dupã care m-am repezit la youtube. Spre stupoarea mea, nu stiam nimic despre el, desi începuse sã fie cunoscut în lume si în tarã. Scriu acum pentru cei care, asemenea mie, i-au aflat numele târziu. Un om fascinant. Un bucovinean nãscut cu o aurã. Tânãr al zilelor noastre. Indubitabil, mânat de nãvala tineretii. Mânat în muzicã. Si mânat în Norvegia. Acolo a reusit sã spargã zidul anonimatului. Printr-un concurs al talentelor. Bãiatul lucra la un atelier de aparate de fotocopiat. Verbul englezesc „to care“ te mânã la traduceri ambigue. Bogdan întretinea, sau cãra? aparate. Imaginile pe care le-a transmis televiziunea norvegianã cu ocazia lansãrii lui sunt si ele ambigue. Si, în cele din urmã, fãrã importantã. Important este cã cineva l-a vãzut. (Celor din tarã, sutelor de muzicieni cu care probabil i s-a încrucisat destinul, unde le-or fi fost ochii?)
Comentatorul, când inima i se urcã în gât de emotie, când încep sã-i tremure mâinile si i se mãresc pupilele de uimire si de extaz, si-a pierdut vorbele. Asa au pãtit si muzicienii din comisia norvegianã. Bãiatul din fata lor, care îi zãpãcise total prin compozitia si interpretarea lui, spunea cã îl cheamã Bogdan. Spunea cã vine din România. Spunea cã nu are prieteni, doar pe seful lui. Asa cã sala a cerut ca si seful sã urce pe scenã. Merita din plin. Norvegianul acela simplu, cu fata deschisã, a fost probabil cel care, într-o tarã necunoscutã, l-a descoperit primul si l-a încurajat pe Bogdan. I-a înteles mesajul, ceea ce nu era tocmai usor. Fiindcã genul lui este iconoclast. Se lanseazã într-o formã de rock simfonic, la limita dintre tot si toate. Artistul spunea: „multumesc“, „multumesc“. Muzicienii din comisie nu mai conteneau. Sala era în delir. Reactiona la un nou gen de muzicã, pe care eu, nespecialista, nici nu sunt în stare sã-l definesc. Doar cã am simtit pânã la ultima celulã cã era muzicã. Ceea ce se scotea din clapele pianului, poezia, armonia, nostalgia, lirismul, forta, puterea, expresia ei si visarea, nu încap în cuvinte. Ele erau înscrise si pe chipul interpretului, cu fata lui când concentratã si când transportatã, cu pletele lui în vânt. Fata lui – un spectacol.
I-am urmãrit pe youtube toate înregistrãrile. M-am bucurat cã dupã Norvegia numele lui s-a auzit si în tarã. Si s-a auzit cu mare rãsunet. I s-au organizat spectacole dupã spectacole, cu sute, cu mii de participanti. În aer liber. La Casa Poporului. La Festivalul de la Mangalia. Valoare deci recunoscutã. Aplaudatã. Si… mã tem cã usor înecatã în festivism. Poate cã genul muzical pe acre îl practicã cere o ambiantã aparte. Pe mine însã mã sustrage ploaia de petarde, fascicolele luminoase în exces, urletele multimii, wou-wou, stimulatoare dar si paralele cu momentul de creatie desfãsurat pe scenã. Prefer sã-l aud si sã-l vãd pe Bogdan. Prefer sã-i ascult compozitia. Si sã mã concentrez asupra degetelor lui pe clape. Aceste filmãri mamut au, probabil, pentru un artist, rolul lor. Doar cã ni-l si furã. Îl duc cu ele în tehnicã. Fãrã de care probabil cã vremea noastrã nu mai poate fi conceputã. Nu mã pot pronunta. Doar cã îmi vine sã spun, asa cum îi spui unui copil care trece strada: „ai grijã, fii atent la masini“!
Acum câteva zile, la Bruxelles, am strãbãtut Grande Place, am trecut pe lângã clãdirea Bursei si am nimerit pe-o strãdutã supraaglomeratã, rue de Flandre. Era searã. M-am oprit în fata unui caffe bar. La Quentin.
Pe Quentin îl cheamã Cosmin Hopârteanu. Român. Absolvent cu brio al Conservatorului din Bruxelles. Face acum o muzicã gen chanson française. Compune, scrie textele, interpreteazã. Eram împreunã cu o mare muzicianã, prim solista Operei din Istanbul. Si ea româncã: Otilia Rãdulescu Ipek. Dupã concertul Otiliei. Sala café-barului era încã neinvadatã de spectatori. Si Otilia l-a rugat pe Cosmin sã ne  regaleze cu Sonata lunii. Apoi, pentru bucuria lui, pianistul a interpretat un Chopin.
Cum ni se dau oare în viatã asemena momente, unice, pe care stii cã le vei purta cu tine câte zile vei avea de acum înainte, momente care tin strict de atmosferã si de o anume relatie, subtilã, nedefinitã, dar definitivã,  creatã între oamenii întâmplati la un moment dat, special, într-un loc anume?
Cosmin mi-a oferit un disc. Si mi-a dat coordonatele lui pe youtube. Acasã, l-am cãutat cu Otilia. I-am urmãrit înregistrãrile, putine. Câteva clipuri magistrale, pe care si le-a filmat singur, cu pricepere de mare cineast. Câteva compozitii, nãucitoare, o muzicã liricã gen Brel, poate chiar mai poeticã decât Brel. Oricum, mai profesionistã, mi-a spus profesionista de lângã mine. Noaptea aceea, sub impactul celor ascultate, am dormit putin. Clipurile scot în evidentã factura umanã a interpretului. Fata de-o imensã mobilitate artisticã. Frumoasã. Timidã. Naivã. Duioasã. Conturatã. Usor bizarã în armonia ei. Capabilã de a exprima o infinitã gamã de sentimente. Si puternicã în forta ei de expresie pânã la a deveni obsesivã. E mult rafinament în compozitia lui „Alchimiste“. Costum de ev mediu. Podoabe adecvate. Peisaj cu un specific anume. Apãsãtor. Greoi. Acvatic. Nãscãtor de fantome. Si de gânduri fantomatice. De idei limitã. Ucidere-sinucidere.
Quentin cântã în francezã. Si cântã în limba românã. O piesã care spune multe despre el, ca artist si ca personaj, tulburã si ea prin frumusetea versului, tot de el creat. Muzicienii cãrora le-am oferit-o spre ascultare la întoarcerea mea în Atena, mi-au atras atentia asupra orchestratiei ei, de mare clasã. În general, toti cei cãrora le-am oferit prilejul, au fost coplesiti, dupã auditie, de lungi momente de tãcere, pânã sã poatã articula primele cuvinte. Ceea ce spune ceva. Apoi, zilele urmãtoare, m-au sunat multi. „Ce mai faceti?“ „Îl ascultãm pe Quentin, ca nebunii“. „Stiu. Si noi, cu Otilia, am pãtit la fel“.
Quentin e unic. E tânãr într-un mod special. Al tineretii lui, vesnice.  Nu al unui timp anume.
Nu am cultura muzicalã necesarã pentru a mã pronunta doct în muzicã. Sunt doar un ascultãtor sensibil. Si deschis oricãrui gen.  Credeam cã înteleg câte ceva si din preferintele zgomotoase ale tinerei generatii atât de specifice vremii noastre. Cred însã cã mai mult prin prisma unei interpretãri sociologice, decât muzicale.
Am urmãrit si preferintele celor din tarã pentru concursul Eurovision.
Si n-am înteles nimic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper