Arhive, biblioteci si note de subsol

Un articol de RODICA GRIGORE

Andrei Codrescu, Bibliodeath: My Archives (With Life in Footnotes), Antibookclub, 2012

 

Venind dupa „The Poetry Lesson“ (2010) si „Whatever Gets You through the Night“ (2011), „Bibliodeath“, recent aparuta carte a lui Andrei Codrescu, ii poate lua prin surprindere doar pe aceia (mult) prea putin obisnuiti cu maniera sa de a scrie. Caci autorul nu face, prin intermediul acestui volum, decat sa desavarseasca un soi de inedit triptic dedicat, dincolo de orice altceva, scrisului. Iar daca Lectia de poezie evidentia importanta liricii chiar si in (mai ales in!) epoca noastra, iar aventurile Seherezadei dezvaluiau mecanismele mereu fascinante ale istorisirii si nevoia dintotdeauna a omului de a-si cauta un refugiu impotriva nemiloasei actiuni a timpului in povestiri menite a suspenda (amana/ insela) moartea, „Bibliodeath“ (beneficiind de conditii grafice deosebite si avand pe coperta o reproducere dupa Albrecht Dürer si „Apocalipsa“ sa din 1498) aduce in prim plan relatia dintre scriitor si cartea pe care o scrie – sau in care se (in)scrie. In egala masura, Codrescu analizeaza pe larg mult clamatul sfarsit al erei tiparului si, implicit, temuta (sau dorita de catre unii!) disparitie a cartii in format clasic, tiparit (de aici si titlul: „Biblio-death“), in contextul afirmarii tot mai accentuate a editiilor digitale ale operelor fundamentale ale umanitatii sau ale textelor literaturii contemporane. Pornind de aici, autorul redefineste, indirect, locul cartii de hartie in contextul mai larg al istoriei literare si a ideilor.
Scris, a scrie, a rescrie
Insa trebuie sa tinem seama ca preocuparile lui Andrei Codrescu vizand rolul extrem de important al scrisului si sensul adevaratei literaturi nu sunt noi, cata vreme inca in „Miracol si catastrofa“ (2005), autorul se exprima dupa cum urmeaza: „Scrisul este in intregime un act moral. Fara intentia de a imbunatati lucrurile n-as atinge tastatura. N-as fi atins hartia din libera vointa nici prima data.“ Toate aparitiile editoriale din ultimul deceniu ale lui Codrescu se dovedesc a fi inrudite din punct de vedere tematic, fie si partial, configurand, daca sunt citite integral, un excelent portret al artistului in devenire. Un artist pentru care literatura inseamna mai mult decat o activitate de delectare, mai mult decat o trambulina spre celebritate (americana sau nu!) si, desigur, mult mai mult decat o disciplina universitara.
Inrudite oarecum cu formula unui jurnal literar, dar si cu structura unui discurs/ demers de istorie a mentalitatilor ori de analiza de ansamblu a fenomenului cultural contemporan, paginile din „Bibliodeath“, trimitand adesea si la scrierile anterioare ale autorului, dar si la activitatea lui de comentator la National Public Radio (e cunoscuta rubrica sa intitulata „All Things Considered“), discuta pe larg modul in care ia nastere o carte – si, deopotriva, un scriitor. Dar si pe acela in care un scriitor poate face fata (sau face fata mai putin) provocarilor tehnicii din ultimii ani, mai cu seama proliferarii arhivelor electronice, cu intregul lor arsenal de beneficii – dar si de inconveniente… Caci, dupa cum se exprima, aici, Andrei Codrescu, „executia publica la care este supusa astazi cartea de hartie nu e incercarea de a-i sterge ori anihila continutul, asa cum se intampla in cazul incendierilor de proportii organizate de Inchizitie sau de nazisti, ci reprezinta transferul continutului intr-un alt mediu.“ Desigur, cel electronic ori virtual – de care, doar in paranteza fie spus, scriitorul american de origine romana era foarte preocupat inca din prefata la cea de-a doua editie a excelentului sau eseu „Disparitia lui Afara“, republicat in 2001.
Existenta si literatura
Pornind de la pretextul pe care i-l ofera o cerere care-i este adresata de a scrie un studiu pentru un volum dedicat bibliotecilor, Codrescu se lasa complet cucerit de idee si va scrie propria sa carte, in care exploreaza pe larg – si cu o placere pe care nu-si da nici o clipa osteneala s-o ascunda – conceptul de arhiva. Evident, mai cu seama in sensul literar pe care cuvantul il are. Asumandu-si perspectiva celui care a fost martor la mai multe revolutii tehnice, cata vreme uluitoarea ascensiune a cartilor digitale nu e singura transformare pe care omenirea a cunoscut-o in ultimele cateva zeci de ani (sa nu uitam de victoria scrisului la masina asupra celui de mana, urmata de ascensiunea computerelor in defavoarea masinilor de scris…), Andrei Codrescu relateaza istoria propriei sale deveniri din copilaria si adolescenta petrecuta la Sibiu, la inceputul anilor ’60, apoi ca rezident la New York (unde a si ratacit, spre imensa sa disperare, pretiosul lui caiet, cea dintai arhiva personal-literara pe care a avut-o!), si pana la perioada maturitatii, ca profesor la Louisiana State University si editor al revistei „Exquisite Corpse“. Punctul de maxim interes este reprezentat de arhivele pe care, ca un bun poet, le-a purtat mereu cu sine. Mereu sau, in orice caz, pana cand le-a pierdut… Caci, de la cel dintai caiet de poezii, cumparat de la o librarie din centrul Sibiului (unde, pe atunci, calitatea productiilor lirice era judecata in functie de „implicarea cetateneasca“ a autorului si mai putin de talent) si pana la sistemele sofisticate de arhivare electronica oferite de computerele personale, laptopuri sau diversele site-uri de pe internet, Andrei Codrescu trece in revista totul. Si, cum o astfel de poveste nu poate fi prea usor de spus dintr-odata si dintr-o singura suflare, autorul isi ofera ragazul unor binemeritate pauze de respiratie si de meditatie deopotriva, facand numeroase (135!) note de subsol. Pe care admiratorii sai le vor citi cu aceeasi curiozitate pe care o au in fata textului propriu-zis al cartii, iar necunoscatorii vor fi tentati sa le omita pentru a ajunge la final… Strategia aceasta a fost utilizata, de altfel, si in „Whatever Gets You through the Night“, insa aici autorul ii da o si mai mare importanta, cata vreme unele note se intind pe pagini intregi (si nu e cazul, aici, doar al celei intitulate „Nuvela cehoviana“), amenintand, pe alocuri, sa induca cititorului un soi de efect de confuzie – care, insa, e foarte bine controlat de scriitor. Caci „Bibliodeath“ se dovedeste a fi, citita cu atentie, doua carti, si nu una singura: pe de o parte, o analiza foarte documentata a semnificatiilor unei arhive umane (a oricarei arhive umane) si, pe de alta parte, povestea propriei existente a lui Andrei Codrescu, devenit, astfel, personaj al cartii sale, alaturi de, impreuna cu si, nu o data, sub amenintarea muntilor de hartie in care se transforma in scurta vreme orice biblioteca a sa.
Notele de subsol sunt dedicate in cea mai mare parte relatarii experientelor personale. In scrierile multor autori contemporani, aparatul notelor de subsol reprezinta, adesea, un discurs secundar menit a sugera, o data in plus, extraordinara complexitate a existentei, cata vreme ele sunt semnul nesfarsitelor subdiviziuni si multiplicari a sensurilor epocii prezente. Numai ca in „Bibliodeath“ notele de subsol par a domina, in unele fragmente, discursul principal al autorului, Andrei Codrescu amuzandu-se astfel sa se joace cu paradoxurile si sa spuna, printre randuri, ca, uneori, explicatiile infinite sunt mai importante decat faptul brut pe care incearca (fara a-si propune sa si reuseasca intotdeauna!) sa-l surprinda ori sa-l detalieze… Propriile arhive ale autorului semnifica, astfel, drumul devenirii sale si explica fascinatia sa pentru cuvantul scris.
Eterna viata a cartilor
Desigur, cititorii mai nerabdatori sa ajunga la sfarsitul cartii pot obiecta ca notele de subsol din „Bibliodeath“ par o recompunere a imaginii doctelor marginalia din manuscrisele medievale ori o parodica replica data obsesiei zilelor noastre de a cauta informatia exacta pe Wikipedia. Dar placerea lecturii acestui volum al lui Andrei Codrescu, imposibil de inclus in vreo categorie sau specie literara, consta tocmai in evaluarea raportului stabilit intre textul propriu-zis si notele care-l explica, il nuanteaza si-l imbogatesc, in acest fel, in permanenta. Ce-ar ramane din „Bibliodeath“ daca am exclude notele? (Dualitatea structuralã a discursului e inca unul dintre semnele cu grija ascunse in text de autor pentru a spune ceva despre propria sa identitate, dar si despre etapele evolutiei sale literare!) Tocmai notele sunt cele care construiesc un adevarat labirint al oglinzilor (nu intotdeauna si nu neaparat borgesiene) in care, insa, autorul nu-si abandoneaza niciodata cititorul, ci ii demonstreaza, fara a-i tine vreodata vreo predica ori vreun curs ca, oricat de abstracte ar putea parea pe alocuri ideile din textul de baza, esentiala este povestea istoria modului in care omul a investit, de-a lungul timpului, obiectele cu un anumit sens, transformandu-le, astfel, pe unele dintre ele (cartea, mai ales!) in adevarate semne ale celei mai profunde umanitati ori, alteori, in mesageri ai emotiilor, sentimentelor, conceptiilor care au marcat o anumita epoca.
Procedand astfel, Codrescu transforma aparenta relatare a transformarii cartilor clasice in arhive electronice ori editii digitale in ceva mai mult: el subliniaza ca ceea ce au anulat noile tehnologii nu e legat de activitatea in sine de a scrie sau de a tipari (la urma urmei, o statistica simpla ne poate oricand arata ca acum se scrie si se tipareste mai mult ca oricand!), ci de urmele lasate de om pe materialul dedicat scrisului – care, in trecut, te impiedicau sa faci abstractie de ambianta in care un anumit text a fost scris. Caci regatul digital (al digitalizarii?) e nu doar extrem de organizat, ci si de asa natura constituit, incat sa nu fie legat de spatiu ori de timp, putandu-se, astfel, multiplica la infinit, dar fara a fi caracterizat de ceva anume care ar putea fi lasat spre pastrare generatiilor ce vin… „Bibliodeath“ se transforma, deci, intr-o meditatie cu privire la modul in care existenta umana poate fi cuprinsa ori pastrata in arhive, dar si asupra procesului complex care determina aparitia a noi si noi arhive (fidele sau infidele, active sau supuse uitarii, oficiale sau metafizic-imaginative). Totul e in functie de actiunea memoriei si de actul in sine al rememorarii: dintre toate actiunile relatate pe parcursul acestui volum ce trece in revista dorinte neexprimate sau inconstiente, carti, caiete de notite, carnete confectionate din alte carti se remarca povestea volumului semnat de Renata Pescanti Botti, in care tanarul Codrescu isi scria, pe post de adnotari, propriile poeme (intamplarea e cunoscuta, in parte, cititorilor romani care au avut ocazia de a lectura „Femeia neagra a unui culcus de hoti“). Dupa cum concluzioneaza Andrei Codrescu, aceasta e „povestea frontierei dintre real si virtual“, dar si a drumului pe care il urmeaza fiecare pentru a o atinge. Atat realul, cat si virtualul au tehnicile proprii: tiparul, respectiv formatul digital. Care se intretaie, se suprapun si, nu o data, isi masoara puterile ori se completeaza. Dovada ca si acum, in secolul XXI, putem sa ne bucuram din plin de cartile tiparite – cu conditia sa avem grija ca acelea pe care le pastram aproape sa merite cu adevarat acest lucru.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper