Afinitati afrimiene

Un articol de LIA BOANGIU

Cristina Rusiecki, Radu Afrim. Tesuturile fragilitatii, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2012

 

Anul trecut ne-a adus unul dintre cele mai proaspete volume de analiza teatrala, o carte semnata de Cristina Rusiecki si axata pe descifrarea unuia dintre cei mai prolifici si deosebiti regizori ai nostri, Radu Afrim. Intitulata cu subtilitate „Tesuturile fragilitatii“, cartea exploreaza universul afrimian si „subtitreaza“ pleiada de elemente ale teatrului acestuia. Asa cum spune si Rusiecki, „universul sau scenic e totdeauna recognoscibil“ (pag. 6) datorita unor elemente pe care Afrim si le-a asumat si pe care le-a perfectionat, transformat si adaptat pentru a crea o lume aparte, specifica lui, cu fiecare spectacol montat. Cristina Rusiecki marturiseste chiar ca aceasta este o „carte îndragostita“, de vreme ce autoarea a fost contemporana cu evolutia regizorului, având ocazia sa vada cum Afrim a performat si a devenit artistul aparte pe care îl stim acum.
Admiratia autoarei pentru Afrim transpare cu fiecare capitol si cu fiecare analiza a retoricii si filozofiei acestuia, ca si prin placerea pe care o resimte atunci când ia fiecare spectacol în parte sau fiecare tema în parte si o desira în fata cititorului precum un basm magic, tragic, amuzant. Conform lui Rusiecki, „spatiul imaginat de el, cu fine alunecari în afara realului, de fapt «cu un supliment de realitate», cum îi place artistului sa spuna în interviuri, este inconfundabil. Comicul sau usor grotesc, cel mai adesea unul al retardului, cu infuzii de aburi suprarealisti, se vede dublat tot timpul de vulnerabilitatea neexprimata, dureroasa a (anti)eroilor“ (pag. 6). Cartea, segmentata în unsprezece capitole, urmareste, rând pe rând, marile teme recurente din spectacolele lui Radu Afrim: familia, alienarea, retardul, apatia, lipsa de actiuni si confuzia care plutesc peste personajele sale.
„Tesuturile fragilitatii“ este un manual de utilizator pentru lumea virtuala creata de Radu Afrim destinat atât celor din generatia sa ori mai tineri, cât si celor din generatiile vârstnice, care au poate mai mult de furca în a încerca sa îl descifreze. Volumul ar fi interesant nu doar pentru cei care deja au vazut spectacolele lui Afrim si îl cunosc, dar si pentru cei care intentioneaza sa îl urmareasca de aici încolo. Pentru Cristina Rusiecki, regizorul nostru cel mai iconoclast face parte din tipul de artist care transmite si un mesaj social prin munca sa, puternic angrenat în prezent si în reflectarea acestuia prin miza spectacolelor sale. Acest lucru se face evident si prin selectia de piese de teatru pe care regizorul o propune, marea lor majoritate fiind contemporane, din spectrul dramaturgiei românesti, dar si straine. În acelasi timp, regizorul e faimos – sau infamous, cum spun americanii –, pentru dispretul sau în ceea ce Rusiecki numeste „emfaza, trairismul, melodrama care fac structura de suprafata a teatrului clasic“ (pag. 15). În schimb – sau în ofensiva –, personajele afrimiene traiesc mai natural, din circumstantele lor fiind eliminate „patetismul si sensibilitatea lacrimoasa“, iar „siropul teatral si manipularea trairista ieftina sunt excluse deliberat“ (pag. 15). Afrim gaseste alte resurse, ramânând mai ancorat în prezent si raportându-se la felul în care contemporanii sai reactioneaza la ceea ce se petrece în jurul lor.
Chiar si atunci când pune totusi în scena o piesa clasica, precum cele „Trei surori“ ale lui Cehov, o face doar ca sa mascareasca dramatismul siropos, sa disece pentru publicul sau tot ce e tabu în societatea noastra, tocmai pentru a-l dezbara de acest stigmat. Afrim este un formator de mentalitati, un actor adevarat si activ într-o societate de amatori. Asa cum remarca autoarea monografiei, „spectacolele lui Radu Afrim sunt rupte din problemele epocii, din violenta care câstiga pe zi ce trece tot mai mult teren în mentalul de acum. Un artist cu o asemenea sensibilitate nu putea ramâne orb la lingurita de infern pe care epoca ne-o serveste zi de zi. (…) Doar ca structura lui Radu Afrim exclude categoria urâtului gretos. Aderenta la spiritul epocii se pliaza la acest artist peste maniera sa inconfundabila“ (pag. 38).
Personajele afrimiene nu mai au nimic de-a face cu teatrul si dramaturgia clasice, cu patosul si visurile lor romantice, cauzele marete si adevarurile absolute; dimpotriva, ele sunt indecise, pâna si propria sexualitate fiind supusa confuziei: „Contururile ferme lipsesc din compusul psihic al individului care, incapabil sa înteleaga cine este, se vede cu atât mai putin dispus sa teoretizeze asupra a ceea ce simte“ (pag. 59-60). Autoarea cartii aduna, rând pe rând, într-un limbaj profesional, dar accesibil, consistent, dar cu un simt al umorului necesar aprecierii regizorului, toate elementele care îl fac atât de special pe Radu Afrim. Un exemplu mentionabil aici este personajul recurent afrimian, batrânica bizara si caricaturala interpretata de Elena Popa, care apare ca „actrita-fetis a regizorului si esenta a umorului sau“ (pag. 16). Acesta si alte trademark-uri, sau amprente, ale regizorului – precum decorurile spectacolelor sale care „promit personajelor propensiunea în straturile fantasmatice ale existentei“ (pag. 17) –, fac parte din motivele pentru care Afrim este unul dintre putinii din breasla sa care si-au câstigat un public al lor.
Mai departe, Cristina Rusiecki vorbeste despre importanta familiei în centrul spectacolelor lui Afrim – dar nu neaparat asa cum ne-o imaginam în general, ci ca mediu pentru alienare, retard mintal, apatie sociala, lipsa de initiativa si viziune pe termen lung –, despre prezenta si semnificatiile sexului si ale sexualitatii la personajele afrimiene, despre violenta si despre toate bubele de pe fata societatii contemporane pe care regizorul le „vindeca“ prin umor, ironie, chiar sarcasm. Afrim colectioneaza personaje asa cum o facea si fotografa americana Diane Arbus, încercând sa surprinda grotescul, tragi-comicul, bizarul dintre noi si punându-l în contextele cele mai mundane si mai familiare, ca pentru a sfarâma tabuuri si preconceptii: „Retrase în propria blândete, personajele nu au putere, nici energie sa faca rau. Cumsecade de la natura, putin într-o doaga, dar simpatice foc – ceea ce le face atât de iubite de public –, ele sufera de o buimaceala de substanta“ (pag. 12).
Rusiecki sustine ca personajele lui Afrim sunt atât de atragatoare nu pentru ca ar fi noi, ci pentru ca sunt aceleasi personaje vechi de secole, bufonii clasici, dar cu gesturi si reactii moderne, adaptate la realitatea curenta. „Apetit insatiabil pentru joc, putin comic, putin retard, putina ironie, multa tinerete si multa, multa vulnerabilitate fac ecuatia cu care regizorul îl scutura de praf pe vechiul bufon pentru a-l transforma în cuceritorul si jucausul personaj afrimian.“ (pag. 14) Ba mai mult, adauga Rusiecki, „el sAfrimt îsi face un titlu de glorie din a rastalmaci amuzant cliseele mentalului nostru, storcându-le pâna la ultima picatura de comic“ (pag. 16).
Cartii Cristinei Rusiecki i se adauga o diversitate frumoasa prin prezenta marturiilor câtorva dintre actorii cu care Afrim a lucrat la mai multe spectacole. Printre ei se numara si actrita-fetis a regizorului, Elena Popa, care lauda „talentul pe care îl are în a te convinge ca poti fi mereu altcineva pe scena“ (pag. 74) si marturiseste ca „aproape de fiecare data am ramas eu uimita de ce zone nebanuite de afectivitate sau umor se nasteau în lucrul cu Afrim. Te provoaca mereu la autodescoperire si îti mentine treaz respectul fata de propria meserie“ (pag. 73). Lucruri frumoase are de spus si binecunoscuta actrita Rodica Mandache, care îsi începe povestea simplu: „Îmi place sa raspund la întrebari legate de persoana regizorului Radu Afrim. Socotesc întâlnirea cu el un mare noroc“ (pag. 87). Ceilalti actori care vorbesc despre Afrim în „Tesuturile fragilitatii“ ajutându-ne sa îl întelegem sunt Marius Manole, Constantin Cojocaru si Cezar Antal. Iar la sfârsit, ca un bonus binemeritat, cititorul se poate delecta si cu un interviu destul de cuprinzator cu regizorul însusi. Aici avem ocazia sa adaugam ultimele detalii portretului pe care i-l face Cristina Rusiecki, dar si sa ne amuzam cu stilul informal si jucaus cu care reactioneaza Afrim.
„Tesuturile fragilitatii“ e o carte pentru toata lumea, pentru toti cei pasionati de teatru si ce are el de spus astazi, si nu unul dintre acele volume greu de savurat de cei fara studii aprofundate în domeniu. Însotita de o sumedenie de fotografii color si de calitate din spectacolele lui Radu Afrim, cartea e recomandata cu entuziasm.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper