Adevar si fictiune

Un articol de RODICA GRIGORE

J.M. Coetzee, Miezul verii. Scene de viata provinciala, traducere si note de Irina Horea, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2012

 

 

Primele doua volume ale trilogiei intitulate „Scene de viata provinciala“ a lui J.M. Coetzee, „Copilarie“ („Boyhood“, 1997) si „Tinerete“ („Youth“, 2002) stateau în mod clar si de la bun început sub semnul deciziei autorului de a scrie despre sine la persoana a treia. În „Miezul verii“, însa, ultimul volum, aparut în anul 2009, scriitorul sud-african ia o decizie mai putin asteptata chiar si de cititorii sai cei mai fideli: si anume, îl imagineaza si-l descrie pe J.M. Coetzee, personajul acestei carti, ca fiind deja mort! Iar daca cele dintâi volume erau denumite, fiecare, de catre editor, „fictionalized memoir“, cel din urma e inclus în categoria „nonfiction“… Pentru cei obisnuiti cu maniera de a scrie a lui Coetzee, chiar daca mare, surpriza reprezentata de „Summertime“ si de strategia aceasta (inedita, e adevarat) nu poate fi chiar atât de neasteptata. si nici inexplicabila. Caci ajunge sa ne amintim doar ca, de pilda, la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru Literatura care i-a fost acordat în anul 2003, scriitorul a preferat ca, în locul unui discurs traditional în care sa vorbeasca despre sine, despre evolutia sa literara sau despre precursorii ori modele culturale pe care le-a avut, sa dea citire unei elaborate parabole având în centru figura lui Robinson Crusoe. Câtiva ani mai târziu, invitat la Princeton pentru o serie de conferinte, a prezentat în fata publicului câteva fragmente literare axate pe vocatia de aparator al drepturilor animalelor pe care si-o descopera scriitoarea Elizabeth Costello; personaj fictional, aproape inutil sa mai precizam… În fond, prin „Scene de viata provinciala“, Coetzee nu face altceva decât sa urmeze un impuls mai vechi si sa desavârseasca (deopotriva sa demonstreze!) la nivel narativ o convingere a sa extrem de profunda: aceea ca, cel putin în perioada contemporana, singurul mod cu adevarat adecvat de a aborda aspecte de natura etica este fictiunea. Macar pentru ca, prin intermediul ei, cititorul si autorul pot rezista în fata falsei convingeri ca ar exista raspunsuri simple pentru marile întrebari ale existentei. Sau chiar ca ar exista raspunsuri în fata vreuneia dintre interogatiile esentiale.
(Anti)alegorii
Privita astfel, întreaga opera a lui Coetzee poate fi descrisa cel mai bine drept antialegorica, deoarece, desi textele sale îmbraca uneori forma consacrata a alegoriei, de fiecare data sensurile acestora se situeaza dincolo de simplista si simplificatoarea descifrare în cheie alegorica. În plus, o alta caracteristica a scrisului lui Coetzee, evidenta mai cu seama în creatiile pe care le-a publicat în ultimul deceniu, este antibiografismul acestora, în ciuda faptului ca nu putini critici au încercat sa citeasca „Dezonoare“ sau „Elizabeth Costello“ pornind de la datele existentei autorului. La fel cum s-a întâmplat, desigur, si în cazul primelor volume ale trilogiei. Numai ca, dincolo de aparentul aer banal sau familiar identificabil în „Boyhood“ sau „Youth“, nu trebuie sa uitam nici o clipa ca naratiunea (zisa „conventionala“) la persoana a treia si beneficiind de omniscienta timpului trecut ascunde ceva mult mai profund si mai elaborat – ce devine evident abia odata cu „Miezul verii“. În primele rânduri, e adevarat, Coetzee pare a urma modelul deja consacrat de volumele anterioare. Numai ca imediat cititorul realizeaza ca textul este punctat de o serie de adnotari în italice, cum ar fi: „De aprofundat“, „De dezvoltat“. Urmeaza câteva interviuri realizate de un universitar britanic, Vincent, care si-a asumat sarcina de a scrie nici mai mult, nici mai putin decât o biografie a scriitorului J.M. Coetzee, deja decedat si în posesia însemnarilor caruia intrase de ceva vreme. Perioada vizata de Vincent acopera anii 1971-1977, o epoca extrem de importanta pentru formarea intelectuala, afirmarea si evolutia literara a lui Coetzee, anii acestia fiind legati de cautarea identitatii creatoare si a glasului propriu, care sa-l singularizeze printre scriitorii momentului. Interviurile par a fi axate pe aflarea istoriei persoanelor intervievate, însa, evident, centrul de interes e reprezentat de legaturile pe care acestea le-au avut cu Coetzee, precum si modul în care l-au perceput ca om. Astfel ca Julia si Sophie, foste iubite ale lui John, Adriana, mama unei foste studente a acestuia si profesoara de dansuri braziliene, verisoara lui Coetzee, Margot (numita, însa, Agnes în „Copilarie“) vor relata întâmplari din trecut si vor recompune, fiecare în felul sau, un portret care, evident, este mai mult decât miscat, mai mult decât subiectiv si cu totul altceva decât, cel putin teoretic, cititorul se asteapta sa afle despre scriitorul J.M. Coetzee… Caci sunt detaliate incapacitatea (sau inabilitatea?) lui John de a mentine o relatie calda cu femeile, închistarea sa, dificultatea (aproape imposibilitatea!) lui de a învata sa danseze si asa mai departe. Desigur, „Miezul verii“ jongleaza în mod absolut remarcabil cu o întrebare care l-a preocupat de timpuriu pe scriitorul sud-african: si anume, de ce sunt oamenii atât de interesati sa afle detalii si anecdote din viata scriitorilor si de ce e atât de prezenta tendinta de a încerca sa întelegi o opera literara pornind de la amanuntele biografice…
Desi mentinând în numeroase fragmente ale acestei carti un ton aparent lejer si amuza(n)t, autorul aduce în prim-plan câteva aspecte etice extrem de importante. Mai cu seama daca nu e cumva lipsit de moralitate ca oamenii sa fie mai interesati de existenta personala a lui J.M. Coetzee, devenit celebru scriitor, decât, de pilda, de drama familiei Adrianei, al carei sot, refugiatul brazilian Mario Nascimento, e atacat brutal de o banda de hoti. Prin urmare, istoriile personale ale persoanelor intervievate de Vincent, dar si ale parintilor ori copiilor acestora sunt construite în asa fel încât sa fie cel putin la fel de fascinante ca si povestea respectivilor ani din viata lui Coetzee însusi, daca nu cumva chiar mai fascinante – si, cu siguranta, mult mai palpitante… În acest sens, intervievatii dau impresia ca nu fac altceva decât sa-si spuna propria poveste în fata lui Vincent. Însa trucul lui J.M. Coetzee ca autor al acestei stranii carti este ca, dincolo de vocile individuale ale acestor naratori, se aude propria voce a lui Coetzee, cel care, în afara de faptul ca e punctul de interes al tuturor, domina relatarea chiar si atunci când nu apare în mod direct – sau poate mai ales atunci. Tehnica pastisei functioneaza, asadar, dupa urmatorul model: Vincent nu e decât un devotat emul imaginar incapabil sa faca altceva decât sa pastiseze stilul maestrului. Ironia este evidenta mai cu seama în acele pasaje în care Margot nu e de acord cu rescrierea aspectelor pe care le relateaza ea, asa ca protesteaza fata de reelaborarile lui Vincent, care au darul, din punctul ei de vedere, de a distorsiona adevarul. Dar care adevar…? Caci Vincent nu e nici el altceva decât un personaj literar, o fiinta de hârtie, rezultatul imaginatiei lui Coetzee însusi, asemenea tuturor celorlalte personaje care apar pe parcursul acestei carti, inclusiv tânarul Coetzee, în numele caruia autorul încearca sa vorbeasca.
Fictiune & metafictiune
Pentru cititorii avizi de senzational, la începutul anilor ’70, lui John nici nu i se întâmpla ceva esential. Se reîntoarce în Africa de Sud dupa o perioada petrecuta în Statele Unite, se stabileste în cartierul Tokai din Cape Town, împreuna cu tatal sau – cu care a avut întotdeauna o relatie dificila, numeroase scene din „Copilarie“ fiind dovezi elocvente în acest sens. Tânarul intelectual încearca sa-si gaseasca o slujba potrivita, e dezamagit de lumea universitara si mediteaza chiar la posibilitatea de a reveni în arida si torida regiune Karoo, la ferma bunicilor sai, desi e pe deplin constient ca n-ar mai fi capabil sa faca fata provocarilor unei asemenea existente. Evenimentul cel mai însemnat este ca acum Coetzee reuseste sa publice „Dusklands“ (aparut într-adevar în 1974), cu toate ca textele cuprinse în acest volum nu prea lasa sa se întrevada ulterioara constructie narativa din „Asteptându-i pe barbari“, marea realizare din 1980 a scriitorului sud-african… Nivelul metafictional este evident si foarte bine configurat, cu toate ca deloc nou pentru Coetzee, daca tinem seama ca si în creatiile sale anterioare apar personaje deloc întâmplator numite Coetzee.
E un lucru arhicunoscut ca pâna si în cele mai voit oneste pagini memorialistice sunt prezente elemente subiective si care tin de domeniul celei mai pure imaginatii. În fond, daca e sa analizam, fie si foarte sumar, cazul în speta, trebuie sa mentionam ca mama scriitorului, a carei disparitie prematura e deplânsa pe tot parcursul „Miezului verii“, nu s-a stins din viata, în realitate, decât în anul 1985; sau ca, desi insista a se prezenta pe sine stabilit alaturi de tatal sau într-un cartier din Cape Town, în acea perioada Coetzee era deja casatorit si avea doi copii. În egala masura, pâna si marturisirile personajelor feminine din carte, deloc magulitoare la adresa lui Coetzee, sa recunoastem, nu trebuie cautate neaparat în biografia scriitorului, ci mai degraba în imaginatia acestuia. Caci, oricât dau ele senzatia ca stiu totul sau spun totul despre barbatul alaturi de care au trait ori s-au aflat la un moment dat, ipostazele în care acesta apare în relatarile lor nu fac altceva decât sa înmulteasca mastile pe care el pare a le purta, ramânând, practic, impenetrabil.
Ar fi extrem de naiv sa concluzionam ca, din simplul motiv ca o anumita tema apare în proza lui Coetzee, ea ar fi fost prezenta si în viata acestuia, îi spune la un moment dat lui Vincent una dintre persoanele cu care sta de vorba. si e adevarat: o creatie atât de evident declarata autobiografica precum „Miezul verii“ nu face altceva decât sa supuna la un dificil test chiar limitele autobiografiei, ca forma literara aparte si ale memorialisticii, ca discurs narativ. Iar Coetzee sugereaza, în acest fel, pentru acei cititori care reusesc sa depaseasca toate capcanele textului si sa patrunda dincolo de aparente, ca, la urma urmei, existenta reala a scriitorului privit ca persoana publica trebuie cautata doar în opera sa, acela fiind unicul spatiu al adevarului personal, care, în cazul marilor scriitori, se confunda cu acela al literaturii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper