Actualitatea lui Faulkner

Un articol de DANA PIRVAN-JENARU

Mircea Mihaies, Ce ramane. William Faulkner si misterele tinutului Yoknapatawpha, Editura Polirom, 2012, 520 p.

 

În volumul „Ce ramâne. William Faulkner si misterele tinutului Yoknapatawpha“, Mircea Mihaies si-a propus si a reusit sa treaca prin proba timpului opera literara a unuia dintre cei mai importanti scriitori ai tuturor vremurilor si sa cearna acel esential care îsi pastreaza si azi actualitatea, autorul fiind convins ca „indiferent de unghiul de abordare ales, din creatia lui Faulkner ramâne ceva. Exista un indicibil ascuns în fiecare pagina, menit sa ne atraga si sa ne oblige sa-i adâncim cunoasterea“.
Asa cum subliniaza si autorul, studiul îsi propune, pe de o parte, sa investigheze mecanismele literare prin care „un autor provincial, localist, nostalgic al unei lumi pierdute, neacomodat la valorile civilizatiei moderne, a reusit sa fie, vreme de câteva decenii, una dintre efigiile prozei moderniste, un stilist de-o frapanta originalitate, admirat si imitat ad nauseam“, iar, pe de alta parte, sa determine „în ce masura acele caracteristici – vazute ca triumf al onoarei, demnitatii, curajului si suferintei umane – mai spun ceva omului de azi“.
„Scriitorul din categoria lui Faulkner trebuie simtit, intuit, ghicit“, scrie Mircea Mihaies si este întocmai ceea ce face de-a lungul a cinci sute de pagini. Filosofia de viata si stilul lui Faulkner, inefabilul si imaterialitatea prabusirilor omenesti, reflectarea realitatii prin propria memorie, intuirea unei totalitati spirituale sunt aspecte pe care autorul român le urmareste, mizând – spune acesta –, pe „inefabil si imprecis, pe nedefinibil si subiectiv“. Nu doar pe acestea, caci întregul demers critic este de o acuitate uimitoare, surprinzând prin capacitatea de sinteza, prin tensiunea, profunzimea si ineditul ideilor, dar si prin expresivitate.
Cautând sa contureze desenul din covor, Mircea Mihaies îsi concepe capitolele cartii sub forma de raspunsuri la întrebarea „Ce ramâne?“. Puse unul lânga altul, raspunsurile devin niste titluri sintetice, de fapt niste metafore care sugereaza obsesiile scriitorului, subsumate unei conceptii coerente: „Zborul si predestinarea“, „Blestemul si periferia“, „Neantul si melancolia“, „Initierea si balansul“, „Drumul si cenusa“, „Visul si nebunia“.
În capitolul „Ce ramâne? Zborul si predestinarea“, Mircea Mihaies analizeaza cinci romane neîncadrabile în ciclul „Yoknapatawpha County“, dar care sunt legate de atmosfera comitatului imaginar, caruia îi contureaza identitatea: „Soldier’s Pay“, „Mosquitoes“, „Pylon“, „The Wild Palms“ si „A Fable“. Analiza lui Mircea Mihaies este una foarte complexa, multistratificata, care îmbina permanent diverse aspecte, eseistul strecurându-se cu multa usurinta prin subteranele textelor lui Faulkner: elemente biografice, identitatea dintre personaje si autor, substratul livresc al operelor sale, dimensiunea autoscopica, legatura dintre realitate si exprimarea ei artistica, evolutia tematica si tehnica de la un volum la altul, tehnicile abordate (preferata fiind cea a juxtapunerii si a contrapunctului), analiza simbolurilor, valentele mitice, temele (evadarea, singuratatea, moartea, exilul, destinul) si metaforele recurente (ale eliberarii, ale reinventarii de sine, existenta ca închisoare, închisoarea ca refugiu), unghiuri de vedere inedite pentru vremea respectiva, experienta hollywoodiana si consecintele acesteia, aprecieri valorice (merite si slabiciuni, intentii si realizari), dublarea ideilor si a atmosferei la nivel de logica a naratiunii si de structura, valente etice, formule (parabola, magicul, fabulosul), pasii parcursi pâna la descoperirea propriului spatiu de exprimare artistica, urmarile „clasicizarii“ prin Nobel, prejudecatile receptarii cartilor, viziunea pesimista asupra existentei, nuclee de semnificatie etc. Dincolo de acestea, însa, Mircea Mihaies urmareste mereu maniera în care Faulkner rasfrânge în textele sale „tendintele majore ale existentei umane“: capacitatea fiintei omenesti de a se desparti, în zbor metafizic, de greoaiele sale determinari pamântesti, motivarea dramelor în termenii catastrofei universale, sansele individului de a-si apara propriile cauze, literatura ca mod de autodefinire existentiala. Fie ca priveste ansamblul, fie ca recurge la analiza cu lupa a scenelor si a personajelor, Mihaies reuseste sa surprinda nuante, modificari, reusite si ratari ale felului în care Faulkner cuprinde în literatura sa lumea contorsionata.
În capitolul urmator, „Ce ramâne? Blestemul si periferia“, Mihaies abordeaza din unghiuri diferite chestiuni ce tin de substanta personajelor „în stufoasa istorie a predestinarii si tragediei tinutului Yoknapatawpha“, asa cum apar acestea în romanele „Sartoris/Flags in the Dust“, „Sanctuary“, „Recviem for a Nun“, „The Unvanquished“ si „Intruder in the Dust“. Alcatuind o autobiografie indirecta, în care memoria si imaginatia se alimenteaza reciproc, aceste romane propun niste personaje mitice, pe fundalul unei lumi complexe, alcatuite din aristocrati în ruina, negri asimilati, fermieri si tarani saraci. Mihaies reliefeaza dramele sociale, dar mai ales dramele psihologice care stau sub semnul predestinarii personajelor ratacite în sordid, coruptie, perversiuni, violenta, sex. Romanele lui Faulkner îi dezvaluie criticului român un „tablou zguduitor despre fragilitatea si ticalosia fiintei umane“.
În paralel cu analiza identitatii personajelor, a unicitatii si a semnificatiilor generale ale acestora – la mijloc de rau si bine –, a coordonatelor etice si estetice, a valentelor limbajului la care recurg, Mircea Mihaies reuseste sa dezvaluie fiecare pilon (vorbim atât de personaje principale, cât si de personaje secundare sau colective) al acestui vast univers romanesc. Prin raportare continua la conceptia de viata a scriitorului, criticul român apreciaza permanent si masura în care aceste personaje constituie o reusita literara sau aduc elemente de originalitate, evidentiind de câte ori este cazul, conventionalismul, rigiditatea, lipsa de verosimil, dar si atitudinea lui Faulkner fata de personajele sale, iubite sau detestate. Importanta cuvenita o primesc si alte probleme, precum tonul, accesibilitatea, atmosfera, istorii editoriale, receptari critice confirmate sau infirmate de timp, fenomenul de „canibalizare“ a unor texte deja publicate, importanta textelor în sine, dar si raportate la întreaga opera.
Romanele „The Hamlet“, „The Town“ si „The Mansion“ intra în categoria neantului si a melancoliei, conturând degradarea lumii moderne, „sociograma comitatului ajuns în zorii modernitatii“. Vârstele socialului si mentalitatile greu de conciliat, nevroza si nebunia sunt vazute ca decor expresiv al acestui spatiu, în care personajele nu îsi mai gasesc locul. „Initierea si balansul“ acopera romanele „Go Down, Moses“ si „The Rivers“ în care Faulkner îsi propune o „revirginizare a spatiului mental“, al începuturilor sale creatoare, reflectând haul în care s-a prabusit omenirea dupa iesirea din adamism, Faulkner ramânând fidel principiului ca valorile etice reprezinta „balansul disperat al încercarii de a salva ultimele farâme ale onoarei. Adica ale umanitatii“. „As I Lay Dying“ si „Light in August“ din „Drumul si cenusa“ sunt vazute drept „carti ale drumului, ale disperarii si mortii“, personajele aflându-se mereu pe drumuri gresite, drumul si moartea devenind sinonime, caci eforturile integrarii se dovedesc iluzorii.
„The Sound and the Furry“ si „Absalom, Absalom!“ figureaza împreuna în ultimul capitol, „Ce ramâne? Visul si nebunia“, asocierea celor doua fiind permisa nu doar de personajele comune, ci si de viziunea sumbra asupra destinului omenirii. „Ele sunt demonstratii de înalta valoare estetica ale felului în care proiectiile umane – marunte ori grandioase – sunt menite sa sfârseasca în tragedie“, cele doua doua romane vorbind despre „distanta microscopica dintre vis si prabusire, dintre aspiratie si înfrângere si, nu în ultimul rând, dintre normalitate si nebunie“.
Mircea Mihaies este pentru Faulkner acel cititor ideal care îmbina desavârsit cunoasterea în amanunt a operelor cu sensibilitatea si cu abilitatea de a interpreta, folosind un limbaj plin de miez. Cititorii se pot delecta cu o critica deschisa, consistenta, de interpretare si de identificare, unde empatia însufleteste fiecare pagina, fara a se tranforma în idealizare, si unde ideile sunt pândite cu multa rabdare si pricepere, dar si cu maxima aderenta la nivelul celor mai mici indicii textuale. Punctul de vedere al cartii este mereu dublat de punctul de vedere al criticului, iar recursul la biografie este un auxiliar al analizei „stiintifice“. Rezultatul este unul convingator, accentele decisive cazând întotdeauna pe aspectele cu adevarat importante, pe substanta cartilor. Din anul literar 2012, ca realizare de vârf ramâne, cu siguranta, volumul lui Mircea Mihaies.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper