Zapezile de altadata

Un articol de C. STANESCU

In eseurile sale sub forma epistolara din „Pro Saeculum“, Dumitru Radu Popescu scoate nuielusa fermecata de alun si descopera cu ea nu comorile ascunse ale dacilor invinsi mereu de Traian, ci, cu vorba marxistului, „cel mai pretios capital“ – oamenii adevarati, oameni de azi, alesi din preajma noastra. Cu ultimul numar din anul trecut al revistei de la Focsani, colectia sa de oameni alesi – ar trebui sa fie si celebri, dar nu sunt! – se imbogateste cu medicul Mihai Lucan, profesor universitar de medicina de la Cluj. Prozatorul profita de ocazie pentru a-si aminti cu bucurie si enorma usurare sufleteasca faptul ca omagiul pe care il aduce medicilor de azi si luptei lor pentru existenta vine din partea unuia care in prima tinerete, speriat de ce putea sa se intâmple cu el si cu viitorii pacienti, „a parasit Facultatea de Medicina Generala din Cluj (in anul III), savârsind cel mai binecuvântat pas al vietii sale, caci a scutit atâtea sute sau mii de vieti de incompetenta sa medicala funciara“. Sa-si fi imaginat inca de atunci tânarul, sa-i zicem Nicanor, oprit, din fericire, din cursa lui fatala spre masa de operatie pentru care n-avea nici o chemare, ca „sutele de mii de vieti“ salvate, „scutite de incompetenta lui medicala funciara“, urmau sa fie chiar cititorii viitoarei „Vânatori regale“ – proba devenita celebra a adevaratei lui vocatii? Pesemne ca da: chirurgul fara chemare incepuse a-l descoperi pe prozatorul a carui suflare epica va fi si ea in stare sa tina in viata in vremuri grele câteva bune sute de mii de cititori, oameni amenintati de marea turbare ce va veni. Condeiul rascolitor al romancierului nu-i departe, prin efectele lui, de bisturiul chirurgului infipt in tumoarea canceroasa a turbarii. Mai ales a turbarii politicianiste. De aceea prozatorul adreseaza un apel patetic chirurgului Mihai Lucan, autor al primului volum din „Tratatul de chirurgie“ coordonat de prof. Irinel Popescu aparut la Editura Academiei (19 volume cântarind in total 50 kg!), cerându-i acestuia sa elaboreze impreuna cu ceilalti un „Tratat de neuropolitologie“ destinat „mediului politic viral ce ne copleseste“. Ma indoiesc insa ca dispunem de atâtia chirurgi câti pacienti zac in respectivul mediu, bolnavi ce trebuie urgent suiti, chiar cu forta si in lanturi, pe masa de operatie. Bine ar fi ca operatia sa reuseasca, iar pacientul… Pacientul, chiar supus unor repetate operatii, ramâne cum a zis Omul de la Ipotesti invocat de prozator de câteva ori in cuprinsul eseului sau: „Când vezi capete atât de vitreg inzestrate de la natura incât nu sunt in stare a intelege cel mai simplu adevar, capete in care, ca in niste oglinzi rele, totul se reflecta strâmb si in proportii pocite, facându-si complimente unul altuia si numindu-se sarea pamântului, ai avea cauza de a te intrista si de a despera de viitorul omenirii daca n-ai sti ca dupa o suta de ani, de pilda, peste amândoua despartiturile geniilor contimporani, peste balamuc si puscarie, va creste iarba si ca in amintirea generatiilor viitoare va fi pierit fara nici o urma, ca cercurile din fata unei ape statatoare“. Si, increzator in profetia lui pe termen lung, Omul de la Ipotesti conchidea resemnat si realist ca „E o fericire pentru noi ca prostia si perversitatea fiind nemuritoare, cel putin prostii si perversii in concreto sunt muritori“. Intr-un singur loc se insela poetul national, poet acreditat in chip fals ca fiind cel mai pesimist „schopenhauerian“ al meleagurilor noastre: acolo unde cu un optimism patriotic, dar neverosimil si nerealist, el credea ca „in amintirea generatiilor viitoare va fi pierit fara nici o urma“ balamucul si puscaria de care vorbeste. Peste suta de ani prevazuta, amintirea lor, a geniilor contimporani, pare mai vie, cu cât balamucul cuprinde toata tara iar puscaria da pe dinafara! Un veritabil pesimist se cade sa stie si sa creada nesmintit ca acei „uituci“ din a caror amintire se vor fi sters urmele balamucului si puscariei vor plati scump si din ce in ce mai scump amnezia lor, memoria peste care creste iarba si piere „ca cercurile din fata unei ape statatoare“. Dar Eminescu, spre deosebire de I.L. Caragiale, n-a fost un pesimist veritabil, ci orice am zice, un mare si sublim optimist. Ramânem doar cu norocul si consolarea ca or fi prostia si perversitatea nemuritoare, dar „prostii si perversii in concreto sunt – cum optimist zice poetul – muritori“. Vindecat, inca din fasa!, de idealism, Caragiale n-ar fi subscris la indulgenta optimista a poetului nostru national… Definitiva si iremediabila, turbarea din Patârlagele „Vânatorii regale“, ca si aceea de la Dealul-Ocna din „Lumea in doua zile“, vin si din scepticismul lamurit si incoruptibil al „grecului nostru national“, incoruptibil in esenta sa cu idealismul filosofic al marelui moftangiu numit Kant si analizat (!) chirurgical de Caragiale insusi intr-o celebra macelarie de-a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Solutia „chirurgicala“ pare, in fine, sa fie unica solutie intr-o lume deja moarta, ca un cimitir cu moroi, unde, vorba romancierului, „numai Medicina este vie!“ Expert in diagnostic si in deconspirarea bolii, prozatorul n-are la indemâna si puterea de a vindeca maladia de care doar chirurgul dispune: scriitorul, s-ar zice, e un chirurg fara masa de operatie.
Un diagnostician genial e I.L. Caragiale. Despre Caragiale ca mare „moftangiu“ prefacut si traseist paradigmatic scrie admirabil Magda Ursache in „Pro Saeculum“. Provocata (sau inspirata) de o carte a lui Vasile Gogea („Moftalmoftologia sau ochelarii lui Nenea Iancu“, prefata de Gheorghe Grigurcu), autoarea „Universitatii care ucide“ si a altor carti despre tot soiul de maladii ucigatoare scrie despre iuteala uitarii la români sau despre fantastica disparitie subita a tinerii de minte aceste rânduri de o rara percutanta: „Pornind de la notatia «sunt fiul operelor mele, al caror tata sunt», G. Calinescu era indreptatit sa afirme ca insusi Caragiale a fost «personagiu proverbial». In 29 ian. 1893, in «Moftul român», explica natului cum e moftangiul: eminamente român, rând pe rând anarhist, socialist, progresist. Liberal pe segmentul licenta – slujba, conservator pe traseul slujba – pensie, pentru ca pensionar, sa bratoseze tinerimea universitara. In linii mari, dupa C. Bacalbasa, ILC a frecventat destule formatiuni politice, car’ va sa zica traseist; incepând ca junimist, a devenit admirator al conului Ionel Bratianu, Vizirul, ca la sfârsitul sfârsitului, sa fie «un intim» al socialistului Dobrogeanu-Gherea, «moscalul» dar si membru al partidului conservator-democrat. Amicul Zarifopol facea observatia (nedreapta) ca, la batrânete, s-ar fi molipsit de ideile lui «Rica Ventureanu», alta si mai nedreapta fiind ca-i prea conservator din punct de vedere estetic. Carr… (cum semna in «Ghimpele») a trecut de la albi (conservatorii) la rosii (liberalii) si vita vercea… Participant in vara lui 1870 la rivulutia ploiesteana, avea sa-l pamfletizeze pe Candiano Popescu, citind Natiunii ca prezident actul intemeierii Republicii, urcat pe «scaunul de tocat cârnati». Ca tot moftangiul impartial, s-a inscris la radicalul Panu, in 1896; nesatisfacut cu vreo functie in stat, a trecut de la P. Carp la Take Ionescu, in 1908; a combatut energic la gazete oficioase, dar si la gazete de opozitie, la fel de energic. A debutat in «Telegraful liberal», ca apoi sa-i persifleze pe liberali din «Timpul conservator» (’77-’81) si din «Epoca», tot conservatoare, la 1896.
A trecut de la oficiosul liberal «Vointa nationala» (1885) din nou la junimisti («Constitutionalul», 1889); a criticat «Timpul»  din „Gazeta Poporului“ lânga liberalul Delavrancea; a scris in coloanele ziarului «Ziua» al lui Panu (la 1896), ca apoi sa lupte (in «Vointa nationala») contra «Luptei» lui Panu, pentru insulta la Rege, Nenea Iancu neluptând atunci contra Guvernului… Ma gândesc insa“ – scrie comprehensiv si conciliant dna M. Ursache – „ca trecerile dintr-o partida in alta si de la o gazeta eminamente combativa la alta, opozanta, se pot interpreta si altfel: i-o fi tradat pe Titu si pe Carp pentru Tachita, pe conul Lascar Catargiu (premier conservator) pentru «ciocoi» si pe conservatori pentru liberali, dar pe sine nu s-a tradat. A scris cum a crezut ca trebuia scris, conform gândirii personalitatii sale de «refractar» (T. Maiorescu). Antijunimist sau antitachist, antilascarache ori ba, n-a intrat in contradictie cu postura de analist-moralist politic. Ca artilleur (pseudonim) a dorit salubrizarea politichiei. Si-a facut ilusiuni desarte?“ Un pic „idealist“ a fost totusi si I.L. Caragiale: gasea ca se poate „deretica“ in ograda politicii si ca gunoaiele trebuie (pot fi!) strânse cu târnul si aruncate cu lopata peste gard. Doar ca „peste gard“ dai de alt gunoi s.a.m.d.. Trebuie observat insa ceea ce este esential: de oriunde combatea pentru „salubrizare“, de la putere sau din opozitie, din ziarele liberale sau foile conservatoare, ILC nu-si lepada si nu-si schimba ideile precum camasile murdare. Isi „lepada“, salubru, numai „amicii“, caci, nu-i asa?, vorba celui care l-a pretuit enorm, Marin Preda, „ideile sunt chiar oamenii!“ Iar cine uita – vorba altuia – nu merita. Infidel cu „amicii“, Caragiale a ramas fidel ideilor lui. Riscul de a-l face „traseistul paradigmatic“ si a-l propune ca simbol sau eticheta a specificului national consta in a-i indemna ori tenta pe toti neispravitii sa-i „semene“: comparându-se (justificându-se!) cu el acesti neispraviti tradeaza nu doar „amicii“ dar mai ales ideile pe care nu le au, impartasite sau numai maimutarite in grup, ingânate intr-un cor sau altul. Personalitate de tip refractar, cum observa Maiorescu, si credincios habotnic ideilor sale, Caragiale a ales infidelitatea: sa-si tradeze mai curând amicii decât ideile si convingerile sale. A mai inteles ca singura cale de salubrizare a unui mediu (politic) infectat, supus tuturor tradarilor si inamicitiilor, este una chirurgicala: cu ideile, vorba cuiva, nu se glumeste. In aceasta privinta era un ardelean „vechi“. In politica româneasca, istorica si actuala, se glumeste mult, se glumeste intruna. Nu-i cazul lui Caragiale, oricât ar parea de paradoxal si de… comic. Nici al lui Eminescu nu este acest caz, al neseriozitatii si al cultivarii desantate a ideilor nevertebrate. Caragiale propunea in „Closca cu pui“ inzestrarea unui guvern cu un al 8-lea ministru: Ministrul (si Ministerul) Bunului Simt. „Puiul“ investit cu aceasta functie, glumea el, ar fi putut insa omori chiar Closca, respectiv guvernul cu ceilalti 7 pui cu tot: totusi el credea in al 8-lea. Dna Magda Ursache are o temere: „in vremea noastra, ma tem ca aiasta nu se poate. Unde sa-l gasesti pe al 8-lea?“ Obsesia celui de al 3-lea, de negasit, când intre ceilalti 2 nu ai de ales, o avea si Marin Preda. Din aceasta dilema (politica si nu numai) pare ca nu putem iesi decât cu… „Omul providential“ sau prezidential pe care nu doar poporul mereu il asteapta.
Nu ne departam prea mult de Caragiale cu fictiunea memorialistica a lui Niculae Gheran intitulata „La Snagov“. La Snagov se petrec intâlnirile cele mai surprinzatoare, neverosimile intre oameni incompatibili. Ca in Caragiale! O poveste fabuloasa din vremea „avortului“ scrie solidul, invincibilul editor si neintrecutul expert in tot ce misca in viata si in opera ctitorului romanului românesc modern, Liviu Rebreanu. Cariera de prozator tainuit si-a inceput-o si si-o datoreaza insa Niculae Gheran nu autorului „Rascoalei“, scriitor pe care pare ca l-a invatat pe dinafara, ci lui Gh. Braescu, sublocotenentul „stângaci“, cu mâna dreapta ramasa pe teatrul de razboi in campania din 1916. E o veritabila afinitate intre Braescu si Gheran. De la Gheorghe Braescu, pe care l-a studiat cu vocatie electiva si l-a editat scriind si o solida monografie, a invatat „militaria“ prozastica si dedesubturile ei umoristice, comice si sarcastice. Si am banuiala ca tot de la eroul fara mâna dreapta, de la sublocotenentul anarhist Braescu Gh. a invatat anarhistul si nonconformistul N. Gheran eroismul de a se darui unei cauze, mai apoi, pâna la sacrificiul de sine, daruindu-se unuia dintre putinii, marii scriitori români care sa-si merite cu adevarat sacrificatul. In aceasta privinta, a eroismului mut presupus de un sacrificiu, N. Gheran e fratele de cruce al altui sacrificat cu ochii orbiti (la propriu!) de stralucirea astrului eminescian:
D. Panaitescu-Perpessicius, fiul muncitorului Stefan Panaitescu si al Elisabetei Daraban. Acesti doi salahori de o viata prin imensele pesteri aurifere ale celor doi titani ai scrisului românesc fac, ei singuri, o intreaga literatura. Din schitele „cazone“, mustind de umorul caustic al luciditatii, ale munteanului indisciplinat si nonconformistului Braescu, mai mult decât din colosii de marmura si piatra ai ardeleanului Rebreanu, a „invatat“ N. Gheran sa observe, recepteze si sa divulge comicul panoramei desertaciunilor dintr-o lume plina de masti si caricaturi ascunse sub palavrageala si ipocrizie. Memorialistul indisciplinat si demistificator din „Arta de a fi pagubas„ si-a construit, uimitor, amortizându-si pornirile native, dublul sau linistit si muncitor: intrat in pestera fara capat a clasicului Liviu Rebreanu, tânarul rebel devine disciplinat ca un schimnic fata de orarul sau religios si riguros precum un benedictin respectuos cu tot ceremonialul. Spre batrânete, urmasul ca si natural si monografistul indisciplinatului locotenent Gh. Braescu se intoarce „acasa“, printr-o memorialistica scânteietoare literar, in lumea lasata in urma, la o parte de aventura indelungata si mirabila in imperiul lui Rebreanu strabatut in lung si in lat. Schitele memorialistice din „Arta de a fi pagubas“ il restituie pe N. Gheran lui insusi, prozatorul mult tainuit se „demasca“ in fine, retraind lumea prin care a trecut, insufletind-o si restituind-o asa cum a fost, dar si asa cum a voit ea sa fie si sa apara in diversele ei momente si infatisari, destule dintre ele pe cât de reale, autentice, pe atât putând parea de neverosimile, fantastice ori absurde. E lumea in care am trait cu totii, unii mai „uituci“ decât altii, iar celorlalti ramasa, din cauze naturale, total necunoscuta. „La Snagov“-ul din vremea avortului e doar un episod al ei, o lume in care, bunaoara, Gheorghe Apostol, mare demnitar comunist, sef al sindicatelor dupa ce fusese un moment si seful partidului comunist, se intâlneste la un pahar de tuica peste drum de resedinta lui cu Nicu Someru, un „cetatean turmentat“ cu frica de Dumnezeu care asculta cu religiozitate o anume slujba religioasa: „Mai modesti“ – scrie vizitatorul Snagovului din acea vreme – „ne multumeam cu crenvursti, marfa de lux, ca aparea mai mult ca o rasplata la manifestatiile de 1 Mai sau 7 Noiembrie, când pe stil nou, sarbatoream Revolutia din Octombrie. Se bucura de o pereche-doua de crenvursti si Nicu Someru, plasat gard in gard cu Costica Georgescu si vizavi de Gheorghe Apostol. Taranul isi merita porecla fiindca traia din pomeni fara sa-i pese de nimeni si de nimic, de ce zice si ce face. Duminica scotea o rabla de radio pe prispa si asculta cu evlavie slujba religioasa de la «Europa libera», dupa cum, cu aceeasi smerenie, isi mai turna câte un toi de tuica, când se ajungea la «S-acum s-ascultam Sfânta Evanghelie», Someru se ridica anevoios de pe prispa pe care statea cu picioarele atârnate si, sprijinindu-se de stâlpii ei, se aseza usurel, usurel in genunchi pe pamânt, sub privirea lui Apostol, caruia nu-i venea sa renunte la spectacol. – Noroc, vecine! ii spunea Someru, ridicând sticloanta pe terminate. Dai si mata un rând? Ca s-a fârsit slujba! Vecinul cu Mercedes si artista de opereta, cândva simplu mecanic la CFR, se dovedea mai putin crispat decât aghiotantii lui si facea semn celui din fata casei, mai aproape de bufet, sa-l cinsteasca“. Memoria unora dintre acesti „vecini cu Mercedes“ avea momentele ei de intoarcere in trecut, trecutul mecanicului de la CFR reintrupat ca o fantasma si in „cinstea“ careia Nicu Someru mai câstiga un toi de tuica de la sluga marelui demnitar, aghiotantul mai crispat si mai gradat devenit, pentru moment, chelnerul serviabil al lui Nicu Someru, taranul care traia din pomeni si asculta pe prispa slujba de la „Europa libera“, sub urechile lui Gheorghe Apostol. Ce vremuri… Schita s-ar putea intitula „Vecinii“. Veneau, reveneau ori deveneau multi „vecini“ la Snagov: tarani, demnitari, cersetori, pictori, zugravi, scriitori, boemi, paraziti fara capatâi si filosofi cu doctorate la Paris, cu totii strânsi gramada intr-o „casa mare“ – inghesuiti „cu toti pe iatacul din ghimirlie, sa ne dezmortim oasele la o tuica fiarta, luata cu niste jumari fierbinti pe care tata Tinca tocmai le facea topind slana pe plita cuptorului, in gura caruia indesa intruna coceni de ne obliga sa ne dezbracam de pulovere. Le mâncam cu ceapa rosie – noteaza memorialistul – sparta cu pumnul, sa-si mai piarda din iuteala si cu o felie de pâine calda, facuta pe vatra din curte. Ma uitam cu admiratie la Sora (da, da: filosoful Mihai Sora – n.n.) cum poate vorbi intruna cu Nea Vasile fara sa se plictiseasca. Taranul, istet si dornic sa stie pe ce lume traieste – ca vorba lui: «Eu am facut razboiul la tancuri, n-am inghetat ca altii in nametii rusilor, de le degerasera si degetele din bocanci» –, era numai ochi si urechi. Nu se dumerea insa defel ce-i cu Gagarin si altii care aselenizasera dupa el, mai bine zis nu-i venea sa creada ca tot ce vazuse la televizor e si adevarat. – «Cum, domnu’ Sora, adicatelea sa nu se fi gasit o pustietate pe unde sa umble astia cu costumele lor de scafandri incoace si incolo? Ce mare lucru? Chiar sa ne creada prosti?» Asculta ce asculta, ca pe urma sa zica un «De», care putea insemna orice, de la «Asa sa fie!», pâna la «Oare?»“. Sub regimul „aselenizarii“ dubioase ca o pacaleala ori o smecherie pusa la cale sa ia ochii prostilor, povestea se intinde intre „Prostii“ lui Rebreanu si anecdota „girafei“ care nu exista in ochii taranului descris de Marin Preda. Antologica prin fantasticitatea unei realitati ce devine din ce in ce mai ireala, in pofida adevarului memorialistic confirmabil cu martorii si traitorii epocii, „La Snagov“ este inca o capodopera a fictiunilor memorialistice ale lui Niculae Gheran care, cu cât e mai scrupulos in evocare cu atât trimite ochiul cititorului neexersat spre o lume neinteleasa, dar fascinanta, ce pulseaza ca vie de sub zapezile de altadata in care este ingropata. Zapezi ce niciodata nu se vor topi. Acolo, dedesubt, in vasta „batatura“ literara a lui N. Gheran, traieste o lume pestrita, multicolora, alba si neagra, cu „lumini si umbre“ ca-n serialul lui Titus Popovici compusa din personaje vii si foarte diferita, care mai de care mai incompatibile si a caror intâlnire, petrecuta in realitatea istorica verificabila a acelor timpuri, devine din ce in ce mai improbabila si neverosimila ca un basm. Ca literatura adevarata, cu radacinile infipte in cerul inalt al talentului misterios si coroana bogata intoarsa pe pamânt, spre bucuria muritorilor de rând, cititorii de azi si de mâine, inzapeziti si ei sub propriile lor ninsori.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper