„Troienele“, spectacol bulversant la Opera din Iasi

Un articol de COSTIN POPA

Consecvent în ideea de a aduce valente noi unor vechi productii proprii, Andrei Serban a reluat la Opera Nationala Româna Iasi, mai întâi „Indiile galante“ de Rameau, iar acum „Troienele“ dupa Euripide, parte a „Trilogiei antice“, cunoscuta din spectacolele Teatrului National din Bucuresti, de la începutul anilor ’90. Si a reusit, o data în plus, o performanta fabuloasa, în care noutatea a fost distribuirea în roluri a unor artisti de opera în locul celor de teatru. Desfasurat în mare cheie tragica, spectacolul lui Andrei Serban a cotropit spiritul, l-a bulversat, a dat frisoane… iar finalul liric, cu simbolicele unduiri molcome ale femeilor troiene plecate pe mare si absorbite de grecii cuceritori, a plimbat apoteotic gândul catre puterile spiritului ce nu pot fi înfrânte, indiferent daca fiintele ce le poseda sunt transmutate catre alte civilizatii.

Asadar, suntem la sfârsitul razboiului troian, alaturi de Hecuba – vaduva regelui Priam, profetesa Cassandra – cea niciodata crezuta, Andromaca – vaduva eroului Hector, frumoasa Elena – cauza directa a razboiului, Menelaus – umilitul ei sot, copilul-rege Astianax, fantoma lui Ahile… si, înconjurându-ne, de femeile troiene, de soldatii greci. Exista printre noi, existam printre ei, actiunea primei parti se desfasoara pe scena, în spatele cortinei închise si în culise, mixând eroi mitologici si spectatori. Traim alaturi de personajele tragediei, devenim parte a lor, muzica ne inunda, vocile rezoneaza direct în sufletele noastre, suntem busculati de evenimente si – la propriu – de eroi. Trepidam, participam la trama, femeile troiene si soldatii greci îsi fac loc prin mijlocul nostru, cei prezenti si adânc implicati.
Cadrajele concepute de Andrei Serban sunt de o forta rara: procesiunea trista a femeilor troiene, pasul implacabil al soldatilor, invocatiile Hecubei, lamento-ul si supliciul Cassandrei, molestarea vulgarei Elena, cutremuratoarea scena a violului aceleiasi Elena de catre un monstru animalic, decapitarea vinovatei (simbolul unui topor rosu la gâtu-i, în strigatele demente ale multimii care parca ne asediaza), uciderea lui Astianax, mai apoi aparitia salbatica a duhului lui Ahile… Si, dintr-o data, cortina se ridica si splendoarea salii Operei din Iasi ne apare stralucitoare în fata, ca un pandant al întunecatelor locuri ale primei parti. Trecem în stal pentru cea de-a doua si cugetam profund asupra trecutelor întâmplari rascolitoare. (Gândul alegerii spatiilor scenice si al light-design-ului îi apartine tot lui Andrei Serban.)
În spectacolul pe care marele regizor român îl propune la Iasi, teatrul si muzica sunt integrate total. Compozitoarea americana Liz Swados s-a inspirat din sonurile unor mituri tragice afro-asiatice sau balcanice. Andrei Serban spune ca la repetitii le-a dat interpretilor sa asculte bocete maramuresene. Partitura contine monodii, ritmuri obsedant-repetitive, adesea sincopate, declamatii, tânguiri, sonuri câteodata atonale, batai de tobe, soapte, suieraturi. O muzica importanta pentru derularea actiunii, deloc ilustrativa, ci creatoare de expresivitate în replici, creatoare de atmosfera, parte a intrigii. Prin vocile cultivate în emisie specifica, spectacolul a capatat o dimensiune noua si teatrul cu muzica a glisat în directia operei. „Troienele“ la Iasi cu glasuri venite din spatiul liric a fost un câstig.
Directia muzicala si orchestratia au fost semnate de Lucian Maxim, percutionist caruia i s-a adaugat un grup de instrumentisti cu doi flauti, doi corni, un clarinet, un trombon si, evident, percutie, suficient pentru a ne penetra mintile si inimile. Remarcabila ideea cântului de flaut în scena Dansatoarei pe panta din partea secunda. Merita descrisa în cuvinte sarace: dans ritual pe care balerina Mizuka Suzuki îl interpreteaza coborând cu corpul lipit de o panta cu trepte de sprijin, târându-se încet, încet, alunecând în pozitii inedite, niciuna asemanatoare una cu alta, în contorsiuni superbe. Obligatoriu notez numele maestrei de balet, Dorina Cotorobai. Nu trebuie uitate si performantele Corului Operei, al Corului de copii, dirijor Raluca Zaharia, singurul nume de maestru de cor mentionat în caietul-program, alaturi de Lucian Maxim si Traian Hurdumeac, responsabili cu pregatirea muzicala.
Textul cântat si declamat este în limba greaca veche, idiom disparut, din care recunoastem fugar doar nume de eroi. Cu atât mai genial este felul în care cântaretii traiesc muzica sprijinita pe vorbe intraductibile. Suportul vine din explicatiile actiunii, iar sprijinul prin accentuarea vocalelor sau muscatura consoanelor. Frazele cântate capata sens dramaturgic, tragic sau liric, intonatiile dau expresivitate. Trairea pura, venita din sunet, transfigurarea, iata marile realizari ale cântaretilor-actori. Cu tot efortul pe care a trebuit sa-l investeasca în declamatii sau interjectii.
Este locul de a numi minunatii interpreti ai premierei: Laura Scripcaru (Hecuba), Andreea Chinez (Cassandra), Ana Maria Donose Marcovici (Andromaca), Cristina Talamaciu (Elena), Jean-Kristof Bouton (Ahile), Octavian Dumitru (Menelaus), Marcu Serbanuta (Astianax), Victor Zaharia (Urs), Alexandru Savin (Soldatul bun), Dana Ciocan (Atena) si altii. Ei, coristii, dansatorii si actorii au jucat în frumoasele costume ale Doinei Levintza în care decoratiunile vestimentare au dat stralucire uniformitatii.
Rezonanta spectacolului iesean cu „Troienele“ lui Andrei Serban persista în suflet si gând. Impulsioneaza la re-vizionare. Bine ar fi si la Bucuresti!

Un comentariu pentru “„Troienele“, spectacol bulversant la Opera din Iasi”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper