Societatea închisa si prietenii ei

Un articol de HORIA STEFAN

Pentru ca suntem români cu totii, sa începem noul ciclu electoral cu o gluma care circula de curând. Români! Pentru a afla ce se va întâmpla de azi înainte, cititi ziarele de acum douazeci si doi de ani! Si pentru a parafraza sloganuri celebre din epoca postcomunista, îmi permit sa spun ca între „Nu va fie frica, caci Basescu pica!“, de la începutul anului si „Victor Ponta vom vota, fara Kent, dolari, cafea!“, din noiembrie, concluzia smintitului an 2012 ar putea fi „avem nevoie de liniste, oameni buni!“ (1).

Niciun om echilibrat nu poate nega faptul ca rezultatul de tip „juggernaut“ al alegerilor consumate pe 9 decembrie va afecta viitorul României noastre mai dramatic ca oricând. Din prea multe puncte de vedere, actuala atmosfera politica seamana cu un melanj istoric între Frontul Salvarii Nationale din 1990 si „Monstruoasa Coalitie“ din 1866, îndreptata împotriva lui A.I.Cuza. Având în parlament o super-majoritate de aproximativ 65% din mandate si fiind legitimata de o participare la vot de doar 41% din alegatori, noua legislatura si viitoarea guvernare USL stârnesc teribile meditatii politice la întrebarea „to be or not to be?“; aici profund machiavelica. Rezultatul votului ne pune pe toti în fata unei probleme mai vechi ca Divanul ad-hoc: suntem sau nu capabili de democratie în România?
La fel ca în toamna schizoida a lui 2008, atmosfera politica si sociala irespirabila din acest an a condus la o campanie electorala plina de orice, doar de ratiune nu. A fost precum o furtuna fara vânt. Campaniile electorale au menirea, de regula, sa indice o data la câtiva ani directia politica înspre care un stat democratic se urneste cu toate componentele si puterile sale constitutive; la stânga, la dreapta sau în ambele sensuri în acelasi timp. Am fost mereu fascinat de modul în care politicienii se peticesc în graba, se „machiaza“, îsi fac „operatii estetice“ etc., totul pentru a ne convinge, cu patima, ca învelisul lor natural este croit impecabil din epidermele fiecaruia dintre noi. Cu alte cuvinte, toti vor sa arate precum figura-simbol a Puterii, de pe coperta originala a cartii „Leviathan“ de Thomas Hobbes. Suverani absoluti pe feuda lor, în care „bellum omnium contra omnes“ devine peste noapte „bellum omnium pro omnes“.
În esenta, politicienii pot fi oricine. Pot purta o mie de masti, pot folosi o mie de voci si pot vedea cu o mie de ochi, de aceea noi nu îi vom cunoaste niciodata cu adevarat. Cu toate acestea, iluzia întruparii politice a comunitatii de catre candidati salvatori îi face pe unii oameni sa-i vada ca pe niste parinti iubitori pe care nu i-au avut niciodata. Istoria ne confirma faptul ca în tarile care au experimentat multa vreme tirania, efortul (re)constructiei democratiei poate capata, pentru un anumit timp, imaginea mitologica a Hidrei din Lerna; ceea ce explica nevoia de a cauta mereu câte un Hercule politic izbavitor. În aceasta situatie, marketingul politic înfloreste!
În campaniile electorale din ultimii doisprezece ani, marcate mai mereu de crize politice, am tot sperat ca poporul român sa încerce sa priveasca si peste ecranul interpus între el si politicieni. Prin urmare, dincolo de zâmbetul sinistru al lui Ion Iliescu, de imprecatiile lui Corneliu Vadim Tudor, de rânjetul stingher al lui Adrian Nastase sau de rocada lacrimogena a lui Traian Basescu cu „Draga Stolo“, dincolo de „Ei cu ei, noi cu voi!“, „Revolutia bunului-simt“ sau „Tu înainte de toate!“, cu fiecare sfârsit de ciclu electoral, partidele au încercat sa se prezinte cât mai inventiv posibil în fata cetatenilor, pentru a fi sigure ca primesc mult doritul vot.
Comunicarea politica a fost de cele mai multe ori una mediocra, cu sloganuri si mesaje interpretabile, îmbatrânite, usor de rastalmacit si elemente vizuale mai mult comice decât mobilizatoare. De fapt, elementul ludic la români „a prins“ dintotdeauna la ocaziile electorale. Un caz clasic de echivoc electoral a fost rasucirea, de catre CDR, a sloganului din 1996 al lui Ion Iliescu, care a fost schimbat din „Puterea mea e cinstea!“ în „Cinstea lui este puterea!“. Mai recent, la campania din 2008, am avut de-a face cu un caz similar. Sloganul PD-L „Ei cu ei, noi cu voi!“ a fost schimbat de catre echipa de campanie a PSD în „Noi cu voi. Ei cu ei!“, atragând imediat atentia partidului „pagubit“, care a ripostat prin lipirea unor banderole pe afisele PSD, cu textul „PSD: Furam tot!“. Astfel de actiuni imature ale partidelor politice românesti sunt o constanta în istoria postcomunismului, însa odata cu cea de-a doua alternanta la putere, petrecuta în 2000, marketingul si comunicarea politica au suferit o decadere accentuata, atingând apogeul precaritatii în campaniile din iunie si decembrie 2012. Campania ce tocmai s-a încheiat este considerata, pe buna dreptate, cea mai primitiva campanie electorala de dupa caderea comunismului; rezultatul votului este pe masura, dar se putea si mai rau.
Din pacate, la asa campanie, asa politica! Electorala de anul acesta a fost una trista, belicoasa, vulgara, neinteresanta si încropita mai mult pentru satisfacerea propriilor fantezii ceausiste ale candidatilor. Greselile gramaticale, fotografiile neinspirate, cu priviri neprietenoase sau apatice, sloganurile stânjenitoare, certurile fara sens de la televiziunile de casa ale fiecarei parti, teoriile conspiratiei, pariurile politice, inexistenta unor programe politice concrete, eterna vina a lui Traian Basescu pentru toate relele din lume etc., toate aceste elemente au facut din ultima campanie electorala un imens spatiu al ridicolului colectiv. Cum este posibil, de pilda, sa te prezinti alegatorilor cu sloganuri de tipul „Ca ceapa-n mâncare!“, „Pe ei, pe ei, pe mama lor!“, „Am sa va salvez copii“ (sic!), „Omul Metrou!“ sau „Îti dau lacrimile vazând tara distrusa de USL? Ia o batista!“? Ori, de ce sa vorbesti toata campania numai despre probabilitatea ca Victor Ponta sa fie sau nu propus pentru functia de prim-ministru? Absurd, nu-i asa? Precaritatea a fost totala, iar aceasta stare este produsul tuturor factorilor care au radicalizat societatea româneasca în ultimii doi ani, într-o masura comparabila doar cu perioada ianuarie 1990 – septembrie 1991. Si pentru ca de ani de zile suntem asaltati stereofonic cu acuzatii reciproce în termeni grei precum faliment, tiranie, dictatura, totalitarism, neo-mineriada, sau substantive proprii de efect precum Grecia, Hitler, Stalin sau Ceausescu, stau si ma întreb daca nu cumva acesta este un joc crud în care suntem obligati sa ghicim care dintre aceste cuvinte va reflecta viitorul României.
USL se afla acum în fata istoriei, privind înapoi cu jind spre anii de glorie ai FSN. La fel ar face orice partid politic, daca s-ar afla într-o astfel de conjunctura favorabila. Sa fiu sincer, ceea ce uimeste la alegerile de pe 9 decembrie nu este neaparat procentul urias de 60% din voturi, obtinut de social-liberali sau faptul ca vom avea 588 de parlamentari în noua legislatura. Cu adevarat socanta este perspectiva autoritarista data de actuala lege electorala a sistemului majoritar uninominal într-un singur tur. Viitorul parlament va cunoaste o bruma de opozitie doar datorita dimensiunii proportionale a sistemului uninominal semipur, care permite obtinerea de mandate suplimentare prin metoda redistribuirii voturilor; ceea ce explica, în ultima instanta, prezenta în parlament a PDL si PPDD. În conditiile în care sistemul de vot ar fi fost uninominal pur, PDL ar fi disparut din viata parlamentara, PPDD nu ar fi intrat, iar UDMR ar fi fost realmente strivit; lucru care ar fi însemnat unica prezenta în Senat si în Camera Deputatilor a USL. Daca mai aducem si vorba ca românii nu prea au tinut cont de cine candideaza în ograda lor atâta timp cât pretendentii purtau culorile potrivite, un astfel de sistem ar aduce dictatura în mod natural, chiar fara voie. Noroc ca uninominalul nu functioneaza din punctul acesta de vedere decât atunci când esti pe val în sondaje.
Chinuindu-ma sa gasesc un sens pentru nonsensul politic românesc, m-am gândit sa apelez la un prieten care a trecut si el la un moment dat prin crize politice si economice românesti; doar ca din secolul trecut. Este vorba de Emil Cioran, de profesie „sceptic de serviciu al unei lumi în declin“, „nihilist al veacului“ sau „metec prin excelenta“. Filosoful român a reusit sa ne demonteze orice iluzie legata de temporalitate, cunoastere si mântuire, fara a ne demobiliza, daruindu-ne în schimb o viziune noua asupra socialului si politicului: schizoidia libertatii la omul modern. Pentru ca alegerile sunt întotdeauna un prilej de productie si reproductie irepresibila de minciuna, infatuare si amaraciune si pentru ca actuala situatie politica din România este una despre care s-a varsat foarte multa cerneala pe întreg mapamondul, am decis sa apelez la experienta lui Cioran pentru a ne edifica.
Devenind bursier al Fundatiei „Humboldt“ la sfârsitul anului 1933, Cioran s-a aflat în postura privilegiata de martor direct al unei revolutii politice totalitare. Este vorba despre evolutia Germaniei naziste a lui Adolf Hitler, care devine cancelar al tarii la începutul aceluiasi an. Vitalitatea înaltatoare a irationalului în noul regim din Germania interbelica îl fascineaza pe tânarul Cioran, fapt pentru care el va lauda, peste câtiva ani, acest nou stil de viata. Cel de-Al Doilea Razboi Mondial îl va tempera, însa, în aceasta directie pe filosof, iar regretul de a fi simpatizat cu acest sistem îl va urmari toata viata.
Întorcându-ne în 1933, bursierul în vârsta de douazeci si doi de ani este lucid si analizeaza regimul hitlerist la adapostul studiului budismului. Formulele sale, de o sinceritate taioasa, pot fi aplicate si astazi într-o Europa din ce în ce mai roasa de criza economica si în care extremele din ambele parti ale spectrului politic încep sa fie din nou vizibile si relevante sub steagul populismului. Este si cazul României noastre, o tara atent monitorizata de la Bruxelles pentru deficitul de democratie care o caracterizeaza de douasprezece luni încoace, o tara în care presa este utilizata din ce în ce mai mult ca masinarie de propaganda si, în final, o tara în care prea multi oameni sunt prea usor de convins. Vorba aceea, în cazul în care se repeta o minciuna destul de des, oamenii o vor crede. Like giving a dog a bone.
În încheiere, sa-i dam cuvântul lui Emil Cioran:
„Ceea ce mi s-a parut tulburator si angajant în hitlerism este un caracter de fatalitate, de inexorabil colectiv, ca si cum toti oamenii ar fi instrumentele unei deveniri demonice, fanatizati pâna la imbecilitate într-un clarobscur al prezentului. În hitlerisme cazi si asa cazi în orice curent de mase cu tendinte dictatoriale.
De când e lumea, oamenii au aspirat spre libertate si s-au bucurat de câte ori au pierdut-o. Muritorii n-au iubit cu pasiune decât pe acei ce le-au pus catuse. Si pe cine au trasformat ei în mit? Pe calaii libertatii lor!
Mi se parea atunci ca toti muritorii aceia ridicau mâna spre el, cerând un jug în care ar putea încapea toti si suspinând dupa o pedeapsa ce nu trebuie sa întârzie. Un dictator are un suflet de calau mesianic patat de sânge si de cer. Multimea vrea sa i se comande. Cele mai sublime viziuni si extaze, comunicate prin flauturi de îngeri, n-o pot pune în miscare ca un mars militar. Adam a fost un plutonier!“(2).
11 decembrie 2012

 

Note:
1. Precum aparea scris cu font mic pe prima pagina (foaie goala) a ziarului „Adevarul“, în ziua scrutinului din 20 mai 1990.
2. Asa cum apare narat de Gabriel Liiceanu în documentarul „Apocalipsa dupa Cioran“ (1995), realizat de Sorin Iliesiu si Gabriel Liiceanu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper