„Romania ultimilor ani este, ea insasi, in totalitate, victima unui tratament politic gresit“

Un articol de ANGELA MARTIN

IRINEL POPESCU in dialog cu ANGELA MARTIN

 

Nu este stapan pe viata nimanui, dar ii reda unui om dreptul la viata.
Chirurgul specialist in transplant traieste el insusi periculos. In imperiul devastat de suferinta si sleit de speranta care i se ofera este singur, ca orice strateg hotarat sa castige o batalie pe viata si pe moarte. Adevarat salvator, nu da batalia pentru sine, ci doar si-o asuma. Stie ca poate salva o viata daca, in numele ei, are puterea de a invinge, el, mai intai, toate riscurile. Stiinta il fascineaza, riscul il exalta, etica il obliga. Oricata vointa, insa, ar avea, oricat de mult ar crede in propria-i maiestrie si oricat l-ar ajuta tehnologia, firul vietii pe care il reinnoada tine de miracol cand are impotriva-i, aproape savarsita, lucrarea mortii. Slaba incurajare suflarea pacientului istovit, exasperat, ajuns, cum-necum, in anticamera ei!
Si, totusi, exista chirurgi care au reusit sa forteze limitele naturii. Si sa le depaseasca de zeci si chiar de sute de ori. Este cazul doctorului Irinel Popescu, invitatul meu, Profesor de Chirurgie la Facultatea de Medicina Generala a Universitatii bucurestene de Medicina si Farmacie, Doctor in Medicina, Presedintele Academiei de Stiinte Medicale, Directorul Centrului de Chirurgie Generala si Transplant Hepatic – Institutul Clinic Fundeni.

ANGELA MARTIN

Angela Martin : In 2000, ati realizat in Romania primul transplant de ficat. De atunci, ati inovat in vreun fel tehnica operatorie? Ce inseamna, astazi, la nivel global, un deceniu pentru viata stiintifica medicala?

Irinel Popescu: Istoria transplantului de ficat in Romania este una dintre cele mai interesante pentru ceea ce s-a intamplat la noi in tara dupa 1989. Desi a povestit-o foarte frumos doctorita Dora Petrila in cartea sa „Dincolo de limita“, mi-as permite sa reamintesc cateva repere.
As spune de la bun inceput ca si la nivel international transplantul de ficat a avut o istorie zbuciumata. In anii ’50 toata lumea spunea ca operatia in sine nu se poate face. A fost nevoie de incapatanarea lui Thomas Starzl si de multe ore de munca petrecute in laboratorul de chirurgie experimentala pentru a demonstra ca se poate. Din pacate, micuta pacienta operata in acel martie 1963 a murit chiar pe masa de operatie, chiar daca interventia chirurgicala reusise. Au urmat patru ani (1963-1967) in care Starzl, la Denver, Roy Calne, la Cambridge, Henri Bismuth, la Paris si Rudolf Pichlmayer, la Hanovra au continuat sa efectueze transplanturi hepatice, fara insa ca vreun pacient sa supravietuiasca.
Abia in 1967, acelasi Starzl a realizat primul transplant hepatic cu supravietuirea bolnavului. Ceva, insa, nu mergea. Dupa alti 13 ani, in care operatiile de transplant hepatic erau putine si rata de supravietuire destul de mica, Starzl a fost nevoit sa-si dea demisia de la Universitatea din Denver si sa accepte postul care i-a fost oferit la Universitatea din Pittsburgh.
Decizie neinspirata pentru cei de la Denver, pentru ca exact in 1980 a aparut Ciclosporina, cel mai puternic imunosupresor cunoscut pana la acea data, si asta a schimbat radical lucrurile.
In 1983 (la 20 de ani distanta de la prima interventie) transplantul de ficat a devenit oficial metoda terapeutica pentru bolile terminale de ficat (pana atunci avea doar statutul de metoda experimentala, pacientul trebuind sa semneze ca este de acord sa se supuna unui astfel de tratament).
In anii urmatori, Pittsburgh-ul a devenit capitala mondiala a transplantului hepatic, iar Thomas Starzl – unul dintre cei mai faimosi chirurgi ai lumii.
La indemnul profesorului Dan Setlacec, maestrul meu, am inceput sa ma interesez de transplantul hepatic la sfarsitul anilor ’80 si imediat dupa caderea comunismului am plecat in strainatate pentru a ma specializa.
Am petrecut initial doua luni la Spitalul „Paul Brousse“ din Paris, cu profesorul Henri Bismuth, apoi opt luni la Universitatea din Pittsburgh, cu profesorul Thomas Starzl si echipa sa si, in sfarsit, doi ani si jumatate la Spitalul Mount Sinai din New York, cu profesorul Charlie Miller.
M-am intors la sfarsitul anului 1994, cu o bogata experienta in domeniu, dar si cu imaginea clara despre cum trebuie sa arate un centru de transplant hepatic pentru a putea functiona. Aici includ nu numai spitalul, salile de operatie sau laboratoarele de investigatii, ci si mentalitatea si pregatirea specialistilor si, in final, chiar si mediul social in care ar putea fi indeplinit cu succes acest adevarat miracol al medicinii moderne.
Trebuie sa marturisesc ca evaluarile initiale ale situatiei din Romania nu erau deloc incurajatoare. In cei cinci ani care trecusera de la Revolutie, multe se schimbasera. Cu toate acestea, sistemul de sanatate se confrunta cu aceeasi subfinantare de dinainte, era condus cam de aceiasi oameni, iar mentalitatile nu se schimbasera aproape deloc.
Sigur ca cineva la 43 de ani (varsta mea de atunci) si care luase decizia ferma de a se reintoarce in Romania (desi au existat, fara indoiala, si alte optiuni), nu putea decat sa spere ca, totusi, lucrurile se vor schimba si se vor indrepta in directia cea buna. In plus, in ceea ce ma priveste, nici nu mai aveam foarte mult timp inainte. Era momentul sa ma decid daca ma angajez sau nu in constructia unui program de transplant hepatic in Romania.
Desi nu fost o decizie usoara (orice analiza „la rece“ arata ca nu este nici locul, nici momentul pentru asa ceva), nu prea existau optiuni: pe de o parte, pentru asta sacrificasem patru ani de viata, iar pe de alta parte, putusem sa constat ca dificultati sunt peste tot si drumul intr-o cariera chirurgicala nu este nicaieri presarat cu roze (sa spun doar ca mai tarziu, in anul 2001, fostul meu sef de la Spitalul Mount Sinai a fost demis din functia de director al Institutului de transplant care ii purta numele (!) dupa decesul unui donator de ficat).
Odata decizia luata, am inceput sa ma confrunt cu greutati de tot felul si, mai ales, cu obstacole create de cei care nu doreau ca transplantul de ficat sa se realizeze in Romania. Din fericire, am avut si aliati care m-au sustinut puternic, atat dinauntru (aici l-as mentiona pe profesorul Dan Tulbure, care a fost de la inceput foarte ferm angajat in programul de transplant hepatic), cat si din afara (initial profesorul Domenico Forti de la Milano si apoi profesorul Cristoph Broelsch de la Essen au fost cei doi renumiti chirurgi de transplant care m-au sustinut extraordinar de mult).
In cercul restrans de specialisti din Romania, i-am avut de la inceput alaturi pe profesorii Mihai Lucan, liderul transplantului renal din tara noastra, si Radu Deac, eminent chirurg cardiac si director al programului de transplant de la Institutul de Boli Cardio-Vasculare din Targu-Mures.
Impreuna cu acestia si cu profesorul Vladimir Belis am pus la punct legislatia de transplant. In 1997 am infiintat Asociatia Profesionala „Romtransplant“ care, o buna perioada de timp a jucat rolul atat de asociatie stiintifica, cat si de agentie nationala de transplant.
Doctorul Victor Zota, s-a format, incepand din 1998 coordonator national de transplant si a fost, de-a lungul timpului, unul dintre membrii de baza ai echipei care a cladit sistemul national de transplant in Romania.
In ceea ce ma priveste, am invatat rapid de la profesorul Proca, marele nostru urolog si autorul primului transplant renal din Romania, ca anumite lucruri nu se pot face fara sprijin politic direct. El singur a spus-o atat de frumos (pe langa faptul ca era un distins chirurg, stia sa se exprime cu eleganta si stilul unui scriitor de profesie) ca pana cand nu a ajuns intr-o anumita pozitie administrativa (ministru al Sanatatii, nota mea) si nu a dat ordinele necesare, transplantul de rinichi nu s-a putut efectua.
De aceea am acceptat numirea ca secretar de stat in Ministerul Sanatatii facuta de prim-ministrul de la acea vreme, dl Radu Vasile.
Asa incat, finalmente, pe 15 aprilie 2000 visul meu a devenit realitate, concomitent cu sfarsitul unei lungi si nemiloase suferinte pentru pacientul transplantat in acea zi. Care, dintr-un infirm condamnat sa ramana mereu in preajma Spitalului din Ploiesti (unde fusese internat de numeroase ori pentru hemoragii digestive grave provocate de o ciroza hepatica), s-a transformat intr-un vajnic globe-trotter care azi isi imparte timpul intre Romania si Filipine, intre Ploiesti si complexul Cohiba din Insula Boracay.
In cei 12 ani care s-au scurs de atunci, numarul transplanturilor de ficat a ajuns la 400, cu rezultate imediate si, la distanta, excelente, insemnand, in acelasi timp, un mare progres nu numai pentru chirurgie, dar si pentru anestezie si terapie intensiva, pentru gastroenterologie, pentru radiologie, pentru laborator etc.

A.M.: De ce anume depinde ritmul sau periodicitatea operatiilor de transplant si care sunt perspectivele lor in Romania? Ce speranta le dati pacientilor aflati pe lista de asteptare?

I.P.: In primul rand, de existenta donatorilor de organe. Situatia programului national de transplant a fost foarte precara pana prin anul 2006 din cauza numarului scazut de donatori. Aceasta s-a datorat de la bun inceput unor deficiente organizatorice ale sistemului sanitiar din Romania si nu atitudinii populatiei fata de donarea de organe. Aceasta din urma a fost favorabila de la inceput, reflectand o buna intelegere a problemei (probabil, in urma mediatizarii rezultatelor transplantului), dar, totodata, si generozitatea innascuta a unui popor crestin de ginta latina.
Abia dupa 2006, o data cu infiintarea Agentiei Nationale de Transplant prin eforturile grupului de specialisti despre care am vorbit mai sus si, dupa aceea, prin munca neobosita a doctorului Victor Zota si a scolii de coordonatori de transplant pe care a creat-o, lucrurile s-au schimbat. A crescut de la an la an numarul donatorilor si, o data cu el, numarul operatiilor de transplant. In cazul ficatului, de exemplu, anul trecut am efectuat 65 de transplanturi, iar in acest an, pana la data la care sunt scrise aceste randuri, 73. Sunt cifre cu care se poate mandri orice program de transplant de oriunde in lume.
Mentionez insa ca, pentru a creste numarul de operatii (si a scadea atat timpul de asteptare pana la transplant, cat si mortalitatea de pe lista de asteptare), am introdus si o serie de procedee de avangarda. Astfel, inca de la inceputul anilor 2000, cu ajutorul echipei profesorului Broelsch, am introdus transplantul de ficat de la donator in viata, atat la copil, cat si la adult. Mai recent, am introdus transplantul cu ficat impãrtit pentru doi adulti si grefa duala (doua fragmente de ficat transplantate unui singur primitor), procedee aflate oarecum la granita dintre realitate si science-fiction.
Ca rezultat al tuturor acestor eforturi, se ajunge astazi mult mai repede si in conditii mult mai bune la operatia de transplant si, in consecinta, rezultatele sunt superioare celor de la inceputul anilor 2000.

A.M.: Ca director al unui Centru de performanta precum cel de Chirurgie Generala si Transplant Hepatic-Fundeni, puteti sa imi faceti un istoric al relatiilor lui cu centre similare din alte tari? Are el un stegulet al lui pe harta lumii?

I.P.: Are, cu siguranta. In primul rand, ca inca de la inceputul programului ne-au fost solicitate datele pentru a fi incluse in Registrul European de Transplant Hepatic (ELTR), acolo unde, in anii ’90 Romania era o pata alba. In al doilea rand, in ultimii ani Romania a devenit lider regional in Estul Europei, cifrele noastre actuale fiind depasite doar de Polonia. In sfârsit, Centrul nostru a fost vizitat de-a lungul timpului de numerosi oaspeti care, toti, si-au exprimat admiratia fata de ceea ce facem si chiar cursanti din tarile din jur au venit sa se instruiasca la noi.
Probabil ca nu m-ati crede daca v-as spune ca anul acesta am facut, de exemplu, mai multe transplanturi de ficat decat la Pittsburgh, si, totusi, aceasta este realitatea.

A.M.: Si daca Centrul are o istorie, are fara indoiala si un viitor. Ce proiecte aveti pentru viitorul previzibil?

I.P.: Proiectele sunt legate de permanenta noastra lupta cu cifrele. S-a spus despre transplantul hepatic ca este victima propriului sau succes. Cu cate rezultatele s-au dovedit a fi mai bune, cu atat un numar din ce in ce mai mare de bolnavi s-au inscris pe listele de astepare. Asa incat, problema majora cu care ne-am confruntat inca de la inceput a ramas aceeasi: nu avem suficiente organe pentru a transplanta toti bolnavii care ar fi putut beneficia de ele.
Asta inseamna ca vom lupta in continuare sa avem mai multi donatori, asta inseamna ca vom folosi in continuare procedeele avansate la care m-am referit anterior, poate chiar pe o scara mai larga etc.
Daca la inceptul programului s-au mai pierdut donatori, atunci cand eu nu eram in tara (ajunsesem uneori sa vin de la aeroport direct in sala de operatie si invers), in prezent avem alte trei echipe chirurgicale care pot sa efectueze operatia, astfel incat nici un donator nu se va pierde.

A.M.: Cu experienta Dumneavoastra – de medic, de ministru secretar de stat in Ministerul Sanatatii si de manager –, aveti cumva vreo temere in privinta viitorului Centrului de la Fundeni? Ar putea fi el, la un moment dat, deturnat sau desfiintat prin puterea imprevizibilului? Asa cum s-a mai intamplat in ultimii ani cu alte centre de excelenta medicala?

I.P.: Bineinteles ca da. Elevii pe care i-am format au fost oarecum protejati si s-au ocupat aproape exclusiv de meserie. Gandindu-ma la luptele politice pe care a trebuit sa le duc eu de-a lungul timpului pentru a infiinta si pentru a mentine acest program, marturisesc ca ma tem pentru ei. Apreciez exprimarea Dumneavoastra eleganta, „deturnat sau desfiintat prin puterea imprevizibilului“, dar eu cred ca exista puteri mai usor de definit, cat se poate de lumesti si absolut previzibile, care ar putea realiza acest lucru, mai ales ca deja incearca de o buna bucata de timp prin toate mijloacele.
Ii avertizez pe urmasii mei ca ii asteapta o lupta dura, nu numai in plan medical, pentru a mentine si dezvolta programul de transplant pe care l-am creat.
Dar aici, mai mult decat oriunde, poate, un crestin ortodox nu poate sa spuna decat ca mai exista si un Dumnezeu pe lumea asta!

A.M.: Din punctul de vedere al cetatenilor saraci si izolati, care locuiesc la departare de oras, in Romania profunda, sistemul sanitar este in coma: nu-l mai salveaza nici Smurdul. Credeti ca a fost si este in continuare victima unui tratament politic gresit?

I.P.: Dupa mine, Romania ultimilor ani este, ea insasi, in totalitate, victima unui tratament politic gresit. Constat cu stupefactie cum meritocratia este data fara jena la o parte, mimandu-se un soi de democratie prost inteleasa. Sunt de acord ca intr-o democratie votul ii selecteaza pe cei care ne conduc (desi, chiar si asta poate fi discutat), dar este de-a dreptul hilar sa stabilesti ierarhii profesionale pe baza votului. E ca si cum, la un concurs de saritura in lungime, cel cu rezultatul cel mai slab ar lua medalia de aur prin vot secret. Asemenea mecanisme nici nu pacalesc si nici nu onoreaza pe nimeni. Ele insa au devenit destul de raspandite in Romania ultimilor ani. Motiv pentru care saritorii in lungime nu mai au motivatia necesara ca sa se antreneze si au inceput sa se intalneasca seara, in diverse locuri discrete, pentru a-si face loc cu coatele (sau poate mai curand cu bocancii) pe locurile din fata.
Sistemul sanitar este si el o victima a acestor evolutii care, din pacate, nu prea vad cum ar mai putea fi oprite.
Numai ca, incet-incet, Romania se va transforma intr-o tara nefrecventabila, din care tinerii vor pleca rapid, si care nu va mai avea vreun stegulet pe nici o harta.

A.M.: Sunteti si Presedintele Academiei de Stiinte Medicale. In aceasta calitate ati incheiat recent un acord de colaborare cu Academia de Medicina din Franta. Ce beneficii presupune el pentru medicina romaneasca?

I.P.: In primul rand, recunoasterea de catre una dintre cele mai prestigioase Academii din lume, una dintre primele infiintate. Acordul de colaborare, al carui text il puteti vedea pe site-ul Academiei de Stiinte Medicale (www.adsm.ro), va permite organizarea unor sedinte comune, in beneficiul mai ales al medicinii romanesti, pentru ca, de ce sa nu recunoastem, noi avem mult mai multe de invatat de la partenerii francezi decat invers.
Imi voi aminti totdeauna cu mare placere de cele doua intalniri din urma cu 5 ani, de emotia colegilor francezi la vederea minunilor numite Sucevita sau Voronet, de primirea calda care ne-a fost facuta la Paris, unde receptia oficiala a avut loc la Palais Bourbon, in prezenta presedintelui Camerei Deputatilor, de Valea Loarei, unde vizitand una dintre nenumaratele „terroirs“ frantuzesti (viile din care se produc cele mai renumite vinuri din lume), am fost intampinati cu un discurs al fostului decan al Facultatii din Tours, care tocmai implinise 100 de ani!
Sper sa putem repeta astfel de evenimente, care sa constituie, pe langa recunoasterea de care aminteam, si baza unor colaborari stiintifice concrete. Cercetarea actuala se bazeaza din ce in ce mai mult pe astfel de colaborari, iar Academia de Stiinte Medicale si-a facut o adevarata filozofie din a le promova (am adoptat chiar conceptul de „brain networking“ pe care ni l-am insusit de la un cercetator roman, Ioan Ciumasu).

A.M.: Cum apreciati activitatea colegilor Dumneavoastra care au reusit in cariera? Considerati propice mediul academic romanesc pentru asemenea traiectorii? Dar clinicile noastre, spitalele?

I.P.: Mediul academic romanesc nu e neaparat propice afirmarii, dar nici nu ii poate impiedica pe aceia care stiu sa lupte. As putea da multe exemple de colegi care au reusit in cariera, desigur, fiecare dintre ei facand numeroase sacrificii si muncind pe rupte, dar, la urma-urmei, nicaieri nu e usor. Atata doar ca in Romania e mult mai greu de luptat cu mentalitatile si efortul care trebuie depus pentru a obtine de multe ori lucruri simple ; este incredibil.
Spitalele cred eu ca au ramas, in ciuda numeroaselor „intemperii“ care au trecut peste ele, piloni de nadejde ai sistemului de sanatate din Romania, fara de care acest sistem nu ar fi de conceput. Desi, imediat dupa 1989 cineva sus pozitionat in lumea medicala la acea data imi explica foarte clar cum se vor schimba ierarhiile in cazul spitalelor si cum Spitalul Fundeni nu va mai fi ceea ce a fost si altele ii vor lua locul, dupa parerea mea, ordinea valorica a primelor 10-15 spitale din Romania a ramas cam aceeasi de dinainte de Revolutie.
In ultimii ani, pentru ca ati vorbit de spitale, ma bucura foarte mult dezvoltarea sistemului privat, care deja este preferat de o buna parte dintre romani, si care sunt convins ca ne va oferi destule surprize placute in urmatorii ani.

A.M.: Ce credeti despre exodul medicilor din Romania? Vor fi obligati bolnavii nostri, in viitor, sa ia si ei drumul strainatatii ca sa se trateze? Cei care vor putea, fireste, fizic si financiar…

I.P.: Exodul medicilor din Romania reflecta, desigur, si diferenta de venituri intre Romania si Occident, dar, cred eu ca, intr-o mult mai mare masura, lipsa de perspectiva intr-o tara in care, asa cum spuneam, meritocratia tinde sa fie inlocuita de, hai sa-i spunem „spiritul gregar“, in intelesul lui cel mai prost si imbracand adesea forme odioase. Bolnavii nostri, dupa cum bine stiti, iau deja calea strainatatii pentru multe situatii care nu pot fi rezolvate la noi. In ce masura aceasta tendinta se va accentua sau se va diminua, depinde de evolutia generala a societatii romanesti care, asa cum spuneam, cel putin deocamdata, nu se arata a fi pozitiva.

A.M.: Cum vedeti Dumneavoastra societatea romaneasca din miezul tensiunii grave care ramane intre peretii antifonati ai Centrul de Chirurgie Generala si Transplant Hepatic-Fundeni? Considerati posibila insanatosirea ei? Prin vreo extirpare? Prin vreun transplant?

I.P.: Dupa cum vedeti, nu traim intre pereti antifonati si nici intr-un turn de fildes. Ba chiar mai mult, nu numai ca suntem observatori atenti, dar suntem si participanti directi la framantarile prin care trece tara, la suferinta si necazurile oamenilor, precum si la tot ceea ce se intampla in jurul nostru.
In ce priveste posibilitatile de insanatosire, sunt mai degraba pesimist. In parabola luptei dintre bine si rau, am crezut pana acum ca binele invinge intotdeauna. Am inceput sa ma indoiesc, deoarece vad lucruri pe care nu le-as fi putut crede vreodata posibile.
Cineva imi spunea, revoltat de multe lucruri care n-ar fi trebuit sa se intample, sa ne organizam si noi intr-o „Mafie a binelui“. Ca sintagma oximoronica poate suna frumos, dar ca realitate functionala n-are nici o sansa!
Totusi, pentru ca m-ati intrebat cum ar fi posibila insanatosirea, acesta cred ca este raspunsul: oamenii cinstiti si de buna calitate din aceasta tara sa ajunga sa prevaleze asupra celor care, desi nu reprezinta adevarata Romanie, au ajuns totusi sa o stapaneasca si sa o conduca.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper