„O scrisoare pierduta“ – un opus castigat pentru muzica romaneasca

Un articol de ION BOGDAN STEFANESCU

In seara zilei de 16 decembrie, la Opera Nationala Româna din Bucuresti, a avut loc mult asteptata premiera a operei „O scrisoare pierduta“ de Dan Dediu, dupa piesa omonima de Ion Luca Caragiale. Se stia despre aceasta lucrare, pentru ca in luna mai a anului curent, in cadrul festivalului „Saptamâna Internationala a Muzicii Contemporane“ (SIMC), Dan Dediu a prezentat o schita in concert a ceea ce avea sa devina o adevarata opera. Atunici, Dan Dediu a fost un spectacol in sine, asigurând, la pian, intregul acompaniament pentru ariile solistilor, reducind in mod spectaculos materialul sonor destinat unei orchestre. Pentru ca acel recital sa fie inchegat, compozitorul a recurs la artificiul prin care a legat momentele cântaretilor, a creat atmosfera si prin alte lucrari ale sale care se potriveau cu spiritul amplei lucrari viitoare. A fost si atunci un adevarat succes despre care toata lumea vorbea entuziasmata. De data aceasta, intr-un timp record, Dan Dediu a trebuit sa scrie partiturile pentru dirijor, cor, solisti si orchestra mare, extinsa cu instrumente ce sunt intâlnite in muzica de jazz sau folclorica: baterie de jazz, saxofone, chitara sau tambal si acordeon.
Sala Operei a fost plina de muzicieni, critici, muzicologi, realizatori de emisiuni muzicale, rude si prieteni ai protgonistilor, dar si melomani dornici sa vada si sa asculte minunea despre care se tot vorbea in târg. Si, cu siguranta, au avut parte de un spectacol pe masura asteptarilor.
Dan Dediu este cunoscut ca un compozitor cu o amprenta bine definita in care virtuozitatea, umorul si desele trimiteri la stiluri muzicale consacrate fac din lucrarile sale adevarate pietre de incercare pentru interpreti, cu un succes garantat la public. Nu mai putin surprinzatoare este si disponibilitatea sa de a gasi titlul potrivit ce are un impact imediat in constiinta auditorului (vezi ciclul „Viermi de mar“, „Frenezia“, „Litanie pentru un fluture“, „Vaier“, „Caricatures granulaires“, „Nostradamusik“, „Narcotic spaces“, „Cartoon Variations on a Theme by Mozart“, „Introduceri“ si „Cântecele ariciului“, „Idile si guerrille“, „Scorbura“ etc.) sau puterea sa imaginativa de a asocia diferitele timbruri instrumentale, cum ar fi flaut cu clarinet, violoncel sau sxofon, patru corni, pian la doua mâini stângi, patru fagoti si doi contrafagoti, orchestra de flaute etc.
In opera „O scrisoare pierduta“ avem parte de toate aceste ingrediente ce alcatuiesc marca Dediu. De data aceasta, textul perfect al lui I.L Caragiale a reprezentat sursa de inspiratie a compozitorului, text ce s-a constituit intr-un libret foarte bine realizat de catre Stefan Neagrau, cu o singura observatie si anume reducerea la minimum a personajului Pristanda, atât de savuros in piesa caragialiana.
Este bine cunoscuta si recunoscuta actualitatea acestui text in care se reflecta viata noastra politica si, implicit, mereu acelasi viitor, pentru ca si astazi alegem sa fim condusi de „gogomani“, farisei si târgoveti. Cam asa arata si fotografia parlamentului nostru, a liderilor de partid si a fruntasilor acestora, Ponta, Crin sau Basescu, ultimii doi purtând nume cu puternice conotatii olfactive. La fel de fuduli, demagogi si avizi de putere au fost si Iliescu, Petre Roman, Nastase si tot felul de alti Crini. Cu alte cuvinte, exact oglinda vie a personajelor lui Caragiale: Catavencu, Tipatescu, Zoe, Farfuridi sau Cetateanul turmentat. Apropo, noi cu cine votam sau, mai bine zis, noi cu cine am votat? Revenind insa la premiera noastra, nimic nu putea fi mai ofertant pentru imaginatia lui Dan Dediu decât aceasta caricatura politica, pe care o traieste chiar si astazi, el insusi, cu toate simturile. Era de la sine inteles ca autorul muzicii ne va oferi un periplu muzical cum numai el o poate face, prin toate stilurile si genurile muzicale, atât de eterogene, de pestrite, de multe ori vulgare, cum, de altfel, arata si scena politica moderna a României.
Imi aduc aminte ca acum opt ani, cotropit fiind de ofensiva manelelor ce prindea contur in constiinta fiecaruia dintre noi cu ajutorul unor moderatori din emisiuni de larga audienta programate mai ales la ProTV, am avut initiativa de a comanda o manea pentru flaut, bineinteles stilizata, pe care sa o interpretez in spirit de fronda la Ateneul Roman. Probabil ca multi compozitori ar fi fost oripilati de o asemenea propunere, dar eu i-am cerut-o lui Dan Dediu care imediat a spus „da, e o provocare“. Lucrarea, compusa pentru flaut si doua piane, s-a numit „Viermi de mar“, aluzie la acele frânturi de melodii facile pe care nu ni le putem scoate din ureche, le tot fredonam. Ei bine, aceasta piesa, extrem de inventiva atât melodic, cât mai ales ritmic a devenit un hit, având un impact extraordinar la public prin faptul ca te simti purtat intr-o lume cu personaje pitoresti care iti apar ca niste holograme pe un fundal de fum de hasis.
De data aceasta, insa, Dan Dediu nu mai disimuleaza, nu camufleaza nimic, ci ne poarta prin acest balamuc creat de politicieni cu ajutorul unui corp sonor cu o desfasurare impresionanta: de la muzica folclorica in varianta proprie (teme extraordinare imginate de compozitor) la manelele noastre cele de toate zilele – speculând cu foarte mult umor timbrurile de tambal, acordeon si clarinet –, de la citate (pentru cine cunoaste) din Prokofiev („Romeo si Julieta“, tabloul „Moartea lui Tibald“), Stravinski („Sacré du printemps“) sau celebrul „Vals“ al lui Shostakovici – pe care ai senzatia ca il vei auzi doar pentru cinci masuri, pentru ca ingeniozitatea lui Dan Dediu nu poate fi stavilita si autorul creeaza propriul vals folosindu-se doar de aluzia fina a primelor masuri, pastrând saxofonul ca instrument solistic, la sonoritati ce te duc cu gândul la muzica filmului englezesc ce il are ca personaj principal pe celebrul detectiv Hercule Poirot sau la muzica latino, atât de raspândita astazi in „sotietatea noastra“: bossanova, rumba lenta, passo doble si, mai ales, tango.
In toata aceasta feerie sonora, orchestra s-a descurcat foarte bine, iar dirijorul Tiberiu Soare a fost conducatorul ideal. A reusit sa proportioneze perfect sonoritatile bogate ale orchestrei in asa fel incât solistii sa se simta in largul lor. De asemenea, toate meandrele ritmice si coloristice au fost foarte bine evidentiate de dirijor.
Am remarcat, in mod special, trei dintre solistii serii: Simonida Lutescu, o Zoe bine interpretata, cu o voce penetranta si un bun joc de scena, Razvan Georgescu, interpretul personajului Agamita Dandanache, o voce imprumutata de la Filarmonica „George Enescu“, o voce foarte bine condusa pe tot parcursul rolului, cu un foarte bun joc actoricesc si, de asemenea, Liviu Indricau, cel care a dat viata personajului Cetateanul turmentat, o voce serioasa, audibila, pregnanta, cu un joc scenic foarte bun. Celelalte voci mi s-au parut usor anemice, in ciuda eforturilor considerabile ale orchestrei de a nu-i acoperi. Pun aceasta insatisfactie pe seama acusticii salii care pare a nu ajuta deloc solistii. De altfel, aceasta problema a fost evidenta in relatia corului cu orchestra, decalajele produse fiind in mod categoric datorate imposibilitatii de a se auzi unii pe altii. Insa corul in sine a sunat foarte bine si se cuvin felicitari maestrului de cor Daniel Jinga, cel care a pregatit echipa pentru aceasta productie. Revenind la vocile solistice, putem spune ca Stefan Schuller – Pristanda (solist al Operei Nationale) a fost mult prea putin speculat in aceasta productie, iar Stefan Popov – Tipatescu, Andrei Lazar – Catavencu, Florin Diaconescu – Trahanache –, cu o impostatie care se datoreaza, probabil, faptului ca acestia cânta mai mult roluri in operete, unde pretentiile timbrale sunt diferite, au avut un impact mai scazut pentru ca treceau cu greu scena spre audienta. Sa fie acesta un prim pas al noului director Razvan Dinca, dupa cum se zvoneste prin târg, care sa duca la unirea celor doua prestigioase institutii? Ar fi mare pacat ca o institutie cu o asemenea traditie si un public pe masura sa dispara din peisajul muzical bucurestean prin asimilarea ei in colectivul Operei Nationale.
Cuvinte de lauda trebuie adresate regizorului Stefan Neagrau si scenografei Viorica Petrovici care au realizat o punere in scena pe masura textului si a muzicii. O realizare moderna, cu solutii ingenioase, cu mijloace de decor reduse, dar foarte eficiente, cu un joc de scena bine condus, in care o aparitie insolita si sensibila au avut-o si solistii baletului Monica Petrica si Raul Oprea, care au completat in mod fericit actul artistic integral. Decorul realizat din siluete aflate mereu intr-un clar-obscur, siluete care reprezentau oameni ce citau ziare imense, creându-se perfect senzatia ca, de fapt, nimeni nu citeste, ziarul fiind folosit doar ca paravan pentru ca totul sa fie supravegheat si ascultat, senzatie pe care am trait-o in mod acut foarte multi ani si continua, mult mai camuflat, si astazi.
Opera a fost aplaudata minute in sir la scena deschisa, publicul rasplatind astfel interpretarea solistilor, corului, orchestrei si a conducatorului acestora – Tiberiu Soare –, dar si pe cei care au contribuit in mod stralucit la realizarea scenica a spectacolului – regizorul si libretistul Stefan Neagrau, scenografa Viorica Petrovici, coregrafa Florica Stanescu –, iar, dupa indelungi cereri de iesire la rampa si pe magicianul care a facut ca totul sa fie posibil – Dan Dediu. Bravoooooooo!!!!!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper